Printre proiectele performative de investigare a celor 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, ’88/’89, creat de Iulia Rugină şi Oana Răsuceanu la Ferestroika, este unicat. Şi asta pentru că nu e vorba doar de un spectacol, ci de o capsulă a timpului care integrează o dimensiune ficţională. Poveste de familie, plasată în noaptea de Revelion dintre anii 1988 şi 1989, spectacolul beneficiază de un decor autentic: se joacă într-un apartament cu trei camere dintr-un bloc din cartierul Militari, conservat aşa cum a fost în comunism. Mobila, covoarele, electrocasnicele, vesela, telefonul şi bibelourile au rămas încremenite în timp, iar locuinţa nu a fost îmbunătăţită după normele actuale.
Denumit muzeu al vieţii de familie în comunism, Ferestroika este un apartament în care se oferă tururi ghidate pentru cei interesaţi de viaţa de dinainte de 1989. Asta serveşte reprezentării comuniste din ’88/’89: scenografie autentică, emisiuni specifice de Revelion, discursul de Anul Nou al lui Nicolae Ceauşescu, muzică, mâncare şi băutură (sarmale, piftie, salata de beof, vişinată). În acest amestec de material şi imaterial autentic, spectacolul se vrea a fi o felie de viaţă din comunism. Povestea include cotidianul ordinar şi extra-ordinar al timpului: o bucăţică din viaţa de familie, cu reţeaua de pile şi relaţii care era activată, din nevoie, pentru orice lucru, de la procurat mâncare la asistenţă medicală de urgenţă, tuşe subversive precum muzica de la Radio Europa Liberă (inclusiv semnalul sonor recongnocibil al postului), un avort despre care nu se vorbeşte deschis sau posibilă legătură cu Securitatea a „cuplajului”. De altfel, reactivat în memorie, ideea de cuplaj telefonic pare exotică astăzi, în epoca smartphone-ului: doi abonaţi ai serviciului naţional de telefonie fixă aveau aceeaşi linie telefonică, dar numere diferite, astfel încât puteau vorbi doar pe rând şi îşi putea asculta convorbirile. Aceste ingrediente produc spectatorului, captiv în decor, un plonjeu abrupt în România comunistă ca într-o călătorie senzorială. Toate sunt integrate într-o dramă de familie, o căsnicie care încă „merge”, căci semnalele de destrămare sunt continuu ignorate, lustruite de morala şi prejudecăţile epocii. Şi este aici şi o mostră de actorie rafinată, cu Nicoleta Lefter în rolul unei femei nevoite „să se descurce” zilnic în labirintul de restricţii şi lipsuri din comunism, şi cu Şerban Pavlu în rolul soţului, un bărbat nonconflictual, cum i-am zice astăzi, încă „băiatul mamei”, mai mereu depăşit de situaţie când trebuie să ia decizii sau să rişte.
Experienţa pe care o induce spectatorului ’88/’89 poate fi privită fie din perspectivă muzeală, ca o arhivă vie, o expoziţie cu insert performativ sau ca un spectacol site-specific, care explorează un spaţiu. Spectacolul se derulează în sufragerie, în faţa a doar 7 spectatori, care se țin cât se poate de departe, pe modelul „musca pe perete”. Cum autoarele provin din cinema, povestea este lucrată în stilul noului (deja vechi acum) val, realist, minimalist, cu mare atenţie la păstrarea autencităţii. Practic, ciorba din film a fost înlocuită de piftia din spectacol. Am avut senzaţia că, deşi era foarte cald afară pentru acest sezon (ceea ce mi-a amintit de decembrie 1989), în casă era frig. Poate frigul venea din memorie, fiind resuscitat de context, poate a fost produs deliberat (prin deschdierea mai multor ferestre, de exemplu), dar el era acolo, ca element de neuitat al epocii.
Spectacolul este o fereastră către trecut. Pentru cei care am trăit acel timp, privitul pe această fereastră poate deveni inconfortabil, chiar frisonant pentru că, scufundaţi prin simțuri în trecut, ni se pare că acesta nu a dispărut niciodată, că ni s-a imprimat în ADN şi că, cel mai rău, ar putea fi reversibil. Ca să ne putem relaxa în privința trecutului avem nevoie de mai mult timp. Câte locuinţe nu arată încă aşa, câte reflexe, emoţii şi atitudini din vremea trecută nu se reactivează încă astăzi, când prezentul le oferă, din când în când, hârtie de turnesol? Dar privirea spre trecut poate fi şi nostalgică, aducând regretul unei demnităţi sociale pierdute astăzi, când diferenţele se tranşează economic atât de dur. Mai mult decât atât însă, ’88/’89 este pentru generaţiile tinere un contact cu istoria, mai bun decât orice lecţie din manual. Sper ca autorii proiectului să găsească resurse pentru continuarea lui.
Ferestroika
’88/’89
de Iulia Rugină și Oana Răsuceanu
Cu: Nicoleta Lefter, Şerban Pavlu
’88/’89 este un proiect cultural realizat de Asociația Culturală pentru Educație prin Artă, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
