Un feminism decolonial este un mainfest care cere ca feministele să nu mai fie complicele capitalismului, rasismului, colonialismului și imperialismului, ci să lupte cu adevărat împotriva acestor forțe. Cartea se uită la o dezbatere constantă în lumea feminisumului: cum poate acesta trece de la eurocentrism la incluzine?
Vergès analizează istoria feminismului și anti-rasismului, dar și mișcările activiste contemporane sau fenomene precum #MeToo. Cartea este o lectură obligatorie pentru oricine vrea să înțeleagă mișcarea pentru drepturile femeilor azi și viitorul ei mâine.
Françoise Vergès s-a născut în 1952 în Paris și a crescut pe Insula Reunion (Franța) și Algeria. În 1983 s-a mutat în Statele Unite ale Americii. Este politologă, în prezent cercetătoare la Sarah Parker Remond Center for the Study of Race and Racialization, UCL, Londra, scriitoare, curatoare independentă și activistă decolonială. În 2019 a scris Un féminisme décolonial, tradus în engleză în 2021 și în română în 2024 de Iulia Dondorici la editura Tact.
Un feminism decolonial
Pentru a da criticii noastre amploarea necesară, trebuie să facem un pas mai departe și să afirmăm că feminismul civilizațional se naște odată cu colonia, în măsura în care feminismele europene elaborează un discurs despre propria lor opresiune, comparându‑se pe ele însele cu sclavele. Metafora sclaviei este puternică: oare femeile nu sunt proprietatea taților și a soților lor? Nu sunt ele supuse legilor sexiste ale Bisericii și statului? Feminismul Europei Luminilor nu recunoaște femeile care iau parte la Revoluția Haitiană (celebrată de poeții romantici), nici femeile sclave care se revoltă, fug, rezistă.
Scopul acestui demers nu este să emitem o judecată retrospectivă, ci să ne întrebăm, având în vedere această orbire, această indiferență, de ce nu există nici până acum o reconsiderare critică a genealogiei feminismului european. Rescrierea istoriei feminismului luând ca punct de plecare colonia reprezintă o miză centrală a feminismului decolonial. Nu ne putem mulțumi să privim colonia ca pe o miză secundară a istoriei. E important să ne dăm seama că, fără colonie, nu am fi avut o Franță cu instituții structural rasiste. În ceea ce privește femeile rasializate din Nordul și din Sudul global, toate fațetele vieții lor, riscurile la care se expun, prețul pe care‑l plătesc din cauza misoginiei, sexismului și patriarhatului trebuie încă studiate și puse în lumină.
Să luptăm împotriva femi‑imperialismului înseamnă să sustragem tăcerii viețile femeilor „anonime”, să refuzăm procesul de pacificare și să analizăm de ce și prin ce mijloace drepturile femeilor au devenit o armă ideologică în slujba neoliberalismului (neoliberalism care poate foarte bine, în altă parte a lumii, să susțină un regim misogin, homofob și rasist). Când drepturile femeilor se rezumă la apărarea libertății – „a fi liberă să, a avea dreptul de a…” –, fără a chestiona conținutul acestei libertăți, fără a chestiona genealogia acestei noțiuni în modernitatea europeană, suntem îndreptățite să ne întrebăm dacă nu cumva toate aceste drepturi le‑au fost acordate pentru că alte femei nu sunt libere. Narațiunea feminismului civilizațional se menține în spațiul modernității europene și nu ține niciodată cont de faptul că el însuși s‑a fondat pe negarea rolului sclaviei și al colonialismului. Soluția nu este de a da un rol, în mod inevitabil marginal, femeilor sclave, colonizate, sau femeilor rasializate și celor din teritoriile de dincolo de mări. Trebuie reconsiderat modul în care împărțirea lumii operată de sclavagism și de colonialism începând cu secolul al XVI-lea (între o umanitate ce are dreptul la viață și alta care poate să moară) traversează feminismele occidentale.
Dacă feminismul continuă să rămână fondat pe diviziunea dintre bărbați și femei (o diviziune care precedă sclavagismul), fără să analizeze modul în care sclavagismul, colonialismul și imperialismul acționează asupra acestei diviziuni, precum și cel în care Europa își impune concepția asupra diviziunii femei/bărbați popoarelor pe care le colonizează, și cum acestea creează, la rândul lor, alte diviziuni – atunci acest feminism este el însuși rasist. Europa rămâne centrul lui, toate analizele având‑o ca punct de plecare: sunt uitate rădăcinile coloniale ale fascismului; capitalismul rasial. nu e considerat o categorie de analiză; femeile sclave și colonizate nu sunt percepute drept imaginea în oglindă, negativă, a femeilor europene. Puține feministe europene au fost în mod hotărât antirasiste și anticolonialiste. Există, bineînțeles, excepții: jurnaliste, avocate, militante care și‑au declarat solidaritatea cu persoanele colonizate, dar asta nu a constituit fundamentul feminismului francez – un feminism totuși îndatorat luptelor antirasiste. Chiar și sprijinul acordat naționalistelor algeriene, care a fost important pentru feministele franceze, nu a determinat o analiză a „undei de șoc invers”, despre care vorbește atât de bine Aimé Cesaire în Discours sur le colonialisme: colonizarea are ca efect decivilizarea colonizatorului. A vorbi despre feminismul civilizațional, sau alb burghez, are, din această perspectivă, un sens foarte precis. El nu este „alb” pur și simplu pentru că femeile albe îl adoptă, ci pentru că se revendică de la o parte a lumii, Europa, care s‑a construit ea însăși pe o împărțire rasializată a lumii. Este burghez pentru că nu atacă capitalismul rasial. Astfel, putem să ne punem următoarea întrebare: cum și de ce s‑ar fi sustras feminismul fenomenelor determinate de secolele de dominație și supremație albă? Întrucât confundăm prea des rasismul cu extrema dreaptă, pogromurile cu ghettourile în Europa, nu ne dăm seama cât de mult s‑a răspândit și s‑a propagat rasismul, fără zgomot și fără furie, prin naturalizarea stării de servitute rasializată și prin ideea că alte civilizații ar fi fost incompatibile cu progresul și drepturile femeilor.
Fotografie preluată de pe Pexels.
