Într-un stat care pare interesat doar de natalitate și familia tradițională, cine le ascultă și le ajută pe tinerele care nu au primit educație sexuală, pe cele care care vor să facă avort, dar nu își permit sau nu au unde, sau care au trecut prin situații de abuz? Printr-o linie telefonică de ajutor, moașa Irina Mateescu și echipa ei încearcă să fie răspunsul. Citește un interviu cu aceasta și află unde suntem când vine vorba de accesul la servicii de sănătate reproductivă.
„Având în vedere solicitarea dumneavoastră referitoare la necesitatea asigurării accesului gratuit și universal la metode de contracepție, contracepție de urgență și protecție și implementarea unui Program Național de Contracepție, vă comunicăm următoarele:
Așa cum bine cunoașteți, dezideratele instituției noastre se concentrează pe creșterea natalității, cu efect implicit asupra demografiei.[...] Noi oferim sprijin pentru fertilitatea de cuplu, acces la servicii de îngrijire a copiilor, educație și informare. Aceste măsuri pot contribui la creșterea natalității și la susținerea familiilor.”
Acesta e răspunsul pe care Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse l-a oferit anul trecut Irinei Mateescu, una dintre fondatoarele Asociației Moașelor Independente, când aceasta le-a cerut să o ajute în eforturile ei de a susține și ameliora sănătatea reproductivă din România.
Și atunci, dacă Ministerul care ar trebui să susțină și drepturile tinerilor și egalitatea de șanse, e interesat doar de natalitate și familia tradițională, cine le susține, de exemplu, pe mamele minore, în condițiile care România număra anul trecut cele mai multe mame adolescente din Europa? Cum rămâne cu tinerele care nu au primit educație sexuală și nu știu să folosească metodele contraceptive? Cine le ajută pe adolescentele care au trecut prin situații de abuz, care au fost violate și au rămas însărcinate fără voia lor? Cine le ascultă pe femeile care vor să facă avort pentru că au fost abuzate de propriul soț și nu-și permit să mai crească încă un copil? Sunt doar câteva dintre situațiile în care accesul la un sistem eficient de sănătate reproductivă ar fi vital.
Pentru toate aceste persoane vulnerabile există acum o sursă de ajutor, un loc sigur unde se pot simți ascultate, fără să fie judecate. Acest loc e o linie telefonică pe nume AMI Youth Helpline, înființată de Asociația Moașelor Independente, la care tinerii și adolescenții pot suna să primească informații sigure și consiliere privind sănătatea reproductivă. Pe lângă sfaturi medicale sau programări la servicii medicale, AMI urmărește să ofere și educație privind consimțământul și să combată violența de gen, tocmai pentru a preveni abuzuri.
Linia telefonică +40 722 265 269 este operată de personal cu pregătire medicală și formare în îngrijirea centrată pe pacient, dar și în probleme care țin de egalitatea de gen. Serviciul e disponibil zilnic, inclusiv în weekend, în intervalul 9.00 – 21.00, și poate fi accesat din orice rețea națională și internațională, cu tarif normal pentru rețele naționale.
Irina, care a terminat Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” în 2011, spune că a devenit moașă ca urmare a unor povești personale legate de interacțiunea ei cu sistemul de sănătate.
Când le-a născut pe fiicele ei cele mari, care au acum 19 și 17 ani, Irina a fost revoltată de cum a fost tratată de sistemul medical și a hotărât să facă ceva.
În 2013, a înființat Asociația Moașelor Independente, cu scopul de a le ajuta pe femei să aibă servicii sigure pentru sănătatea reproducerii, a mamei și a copilului, și de a reabilita profesia de moașă în România. La noi, această profesie riscă să dispară, fiindcă s-au tot închis din facultățile care formau moașe.
Din fericire, anul acesta s-a redeschis cea din București, iar în 2024 Irina speră să se redeschidă alte secții în țară, „pentru că suntem într-un deficit de peste patru mii de moașe la nivel național. Asta ne motivează pe mine și colegele mele din asociație să milităm pentru profesia asta, pentru că suntem alături de femei”, mi-a povestit Irina, care a venit la întâlnire însoțită de una dintre operatoarele helpline-ului.
O vom proteja și nu-i vom oferi numele real – va fi prezentă în interviu cu numele ei de operatoare, Maria.
E studentă în anul IV la Carol Davila, la medicină generală, și, încă din primul an de facultate, și-a găsit un interes pentru educația sexuală. Am făcut mult voluntariat pe tema asta, în școli, în licee, fabrici, companii, depozite, unde lucrau în mare parte femei și le-a vorbit despre sănătate reproductivă și prevenirea cancerului la sân. Anul acesta, a început să colaboreze cu Asociația Moașelor Independente la proiectul de helpline. Maria le oferă celor care sună recomandări de medici, de cabinete de sănătate reproductivă, iar pe cei aflați în situații de abuz sau familii defavorizate îi direcționează spre personal specializat. Uneori, cei de la AMI pot oferi și sprijin financiar, pentru ca cei vulnerabili să aibă parte de consultații și acces la servicii medicale.
Scena9: Irina, cum ai ajuns să înființezi acest helpline și care a fost motivația ta pe parcurs?
Vreau să fac vocea femeilor auzită. Eu nu m-am simțit văzută, auzită în interacțiunea cu sistemul de sănătate, am suferit diverse forme de abuz și am simțit-o ca pe o motivație personală și sunt foarte determinată. Da, o iau personal, e cam personal pentru mine, pe toate planurile de sănătate reproductivă. Sunt alături de toate femeile, indiferent că își doresc să facă un copil sau nu vor niciodată să aibă copii și au nevoie să facă avort.
În momentul acesta al vieții mele sunt manager pe proiecte, nu mai activez în partea clinică, pentru că nu mai am timp. Dar mi-e dor de ea: am asistat 700 și ceva de nașteri, am lucrat cu peste 3000 de cupluri, dar am simțit că trebuie să fac ceva cu impact mai mare, să nu mai fiu o picătură mică și doar în domeniul privat, ci să fac ceva care să aibă impact pentru toate fetele și femeile care trăiesc în România, sau pentru cât mai multe dintre ele. Așa a venit și ideea cu helpline-ul, e unul dintre cele opt proiecte pe care le supervizez în prezent și toate sunt legate de fete, femei, adolescenți, tineri, prevenirea violenței de gen, gestionarea cazurilor de violență, indiferent că e vorba de violență domestică, sexuală, hărțuire, bully-ing, toate sunt în grija noastră. Ne ocupăm și de sprijinirea și educarea personalului care lucrează cu femei privind violența de gen și egalitatea de gen pentru că, dacă nu mergem pe egalitate de gen, e greu să te duci spre vârf, la alte lucruri de deasupra.
La începutul anului trecut, când au intrat în țară mulți refugiați ucraineni, le-am furnizat refugiaților, în principal femeilor și tinerilor, prin Asociația Moașelor Independente, peste 100.000 de servicii din domeniul sănătății reproductive. Am avut mulți parteneri care ne-au sprijinit să-i ajutăm să se integreze și normal că serviciile medicale erau un punct esențial în acest proces, iar ce-au găsit în România e ce aveau și româncele: ceva care nu funcționa, și în care, chiar dacă ai un medic de familie, e greu să îți urmărești o sarcină la stat sau să îți decontezi toate analizele. Refugiatele erau asigurate și totuși nu aveau acces la serviciile necesare, pentru că sistemul de sănătate publică e foarte aglomerat și nu sunt locuri.
Am lucrat mult și cu tineri, am făcut cursuri de educație sexuală pentru ei, discuții despre contraceptive, ba chiar am discutat cu Casa de Asigurări cum să fac un program de contracepție pentru refugiatele ucrainene. Mi s-a răspuns că „ele vin aici fără bărbați, de ce au nevoie de contracepție?” Mi s-a părut o intruziune maximă în viața personală și reglementarea autonomiei fetelor și femeilor, iar asta li se aplică și româncelor. Nu avem un program de contracepție bugetat de Ministerul Sănătății de peste zece ani. Asta e o durere foarte mare pentru mine și am trimis multe scrisori în acest sens. Eu am lucrat în Ministerul Sănătății și știu cât de tare am încercat să reluăm programul ăsta. Până la urmă, în 2022, au apărut măsuri legale care nu mai împiedică reluarea acestui program și, totuși, cu toate presiunile noastre (recent am trimis o scrisoare semnată de 214 organizații) nu au vrut să reia bugetarea contraceptivelor, care sunt foarte ieftine și ar salva multe complicații pe care le au tinerii, inclusiv prevenirea HIV. Pe lângă sarcini nedorite avem infecții cu transmitere sexuală, cancer de col, pentru că nu facem prevenție. Asta înseamnă lipsa acestui program. Deci, ideea a venit cumva la începutul anului trecut. Aveam helpline-ul ăsta pentru ucraineni, am vrut să facem și unul cu vorbitori de română și engleză care să fie specializați în sănătatea reproducerii, educație sexuală, prevenirea abuzurilor. Ne doream niște oameni cu background medical și valori comune cu noi, niște unicorni, practic. I-am găsit.
La un moment dat a venit către noi un partener extern care voia să înceapă proiecte în România. N-au fost interesați de România în trecut pentru că suntem în UE și se presupunea că suntem un stat civilizat, cu servicii, fără probleme privind sănătatea femeilor sau sănătatea reproducerii. Avem multe probleme legate de asta, pentru că, în general, autoritățile, de la guvern, la agenții, raportează lucruri care nu sunt în concordanță cu realitatea. Adică: [pe hârtie] avem acces la contraceptive, femeile au acces la avort, sarcina e urmărită gratuit în România, avortul e legal, totul e bine. Așa că oamenii care ar putea să vină să investească în programe în România se gândesc că nu e nevoie.
Noi am avut discuția cu operatorii pe care urma să-i angajăm fără să avem încă partenerul. Am început proiectul fără buget. Operatorii, care sunt studenți la medicină, au început deja să dezvolte și manualul pentru helpline, pe care urmează să-l dăm ca exemplu și altora care lucrează cu tineri și adolescenți pentru educație sexuală și prevenirea violenței de gen.
Cum ați găsit operatorii?
Aveam un parteneriat cu Universitatea „Carol Davila” și trebuia să prezentăm facultatea potențialilor studenți. Și așa am aflat că există în facultate un departament de sănătatea reproducerii. Am rugat-o pe colega mea Mihaela să le dea mesaje la toți studenții de la secția respectivă. „Dă-le mesaje, nu mă interesează, dă-le mesaje până răspund.”
Maria (intervine râzând): Și noi am răspuns foarte repede, pentru că nu ne dă nimeni mesaje.
Irina: A fost mai greu să stabilim întâlnirea, dar apoi a fost a match made in heaven. Sunt trei operatori, două fete și un băiat, pentru că ne-am gândit că băieții care sună poate se simt mai confortabil să vorbească cu un alt băiat. Cine sună la helpline poate alege cu ce operator vrea să vorbească. Ne-am asigurat că operatorii sunt persoane progresiste, care susțin minoritățile și drepturile omului.
Ni s-a părut o mișcare bună să deschidem un helpline unde pot să sune, pe lângă tineri, adolescenți și femei vulnerabile, și părinții acestor tineri, pentru că sunt mulți părinți care nu știu cum să comunice cu ei niște lucruri legate de educație sexuală. Nu pentru că nu vor, ci pentru că nu știu, nici ei nu au avut parte de astfel de discuții în tinerețe, așa că totul e un tabu. Și așa se perpetuează miturile și rușinea. Dacă o fată minoră rămâne gravidă, nu vorbim despre ea, i se spune să stea acasă. Ascundem problema sub covor și gata, uităm de ea. Vrem să venim în ajutorul profesorilor și al asistenților sociali care lucrează cu copii din medii instituționalizate. Asta a fost prima mapare pe care am realizat-o, cu centrele cu copii din toate județele, ca să mergem acolo și să le prezentăm modulele online de educație sexuală și prevenirea abuzurilor. O să discutăm cu Agenția Națională pentru Protecția Copilului ca să putem ajunge în fiecare județ, pentru că vrem să începem cu cei mai vulnerabili, care nu au deloc acces la educație, la contracepție, la avort. Dar, din experiență, știm că și unei femei privilegiate îi e greu să aibă acces la aceste servicii. Gândește-te cât de greu le e celor din mediile defavorizate.
Care e programul operatorilor?
Maria: Noi schimbăm turele între noi astfel încât să acoperim cât mai mult din interval. Programul e de la 9 dimineața la 9 seara, în fiecare zi, inclusiv în weekend. Chiar și de sărbători am funcționat așa. Toți suntem studenți, așa că încercăm să împăcăm programul cu ce avem în paralel la facultate. Disponibilitatea noastră e foarte importantă, pentru că unele persoane sună cu urgențe. Au fost femei care au sunat pentru avort și acolo trebuie să te miști destul de repede, ca femeia să se poată încadra în termenul pentru avort medicamentos și să fie mai simplă procedura. Avortul medicamentos se face până în maxim 9 săptămâni.
Maria: Care e procedura standard în cazul unei femeie care dorește acces la avort?
În primul rând, trebuie să ajungă la noi prin diverse surse. Unele au găsit numărul Irinei pe un site, avort.online, altele ne-au găsit numărul de helpline în mediul online. Noi le oferim pe cineva care le ascultă, pentru că, dacă merg la urgențe cu o durere legată de sarcină, e foarte posibil să fie ignorate ore în șir, iar problema ar putea deveni foarte gravă. Așa cum au mai fost cazuri tragice în România. Așa că ne sună pe noi, ne spun ce și cum le doare, iar noi încercăm să le ajutăm cum putem, le oferim sprijin, le dăm informații legate de corpul lor. Au sunat fete cu întrebări legate de menstruație, de ce le întârzie, cum poate fi folosită metoda calendarului. Nu facem consult medical online, doar le spunem informații obiective despre corpul lor și despre eventualele probleme pe care le pot avea și apoi le direcționăm spre cabinete specializate. Au fost și bărbați care ne-au sunat pentru partenerele lor, de exemplu un domn care a făcut o programare ca partenera lui să își pună sterilet. Am ajutat o femeie din județul Galați, am direcționat-o spre clinica de care știam că furnizează avorturi într-un mediu sigur. Unele femei ajung la noi târziu și ne e greu să le ajutăm.
Irina: Am avut un șoc foarte mare: din toate clinicile din țară pe care le-am mapat, am găsit doar două care fac avort până la vârsta legală din România, adică 14 săptămâni. Două din peste o mie de clinici. Deși e legal avortul până la 14 săptămâni, în București nu mai ai unde să faci avort.
Unele cazuri de femei care au nevoie să facă avort sunt mai ușoare: femeia ne sună, o direcționăm la clinica potrivită și merge și își plătește ea procedura dacă își permite. Dar sunt femei din medii defavorizate și au nevoie să îi plătim noi procedura sau sunt cazuri în care le luăm noi un taxi sau căutăm o bonă care să stea cu copiii până merg ele la cabinet. Într-un caz complicat, putem da și 50 de telefoane. Dacă o femeie e copleșită de muncă și de copii, poate uita să ia a doua doză medicamentoasă pentru avort. Așa că o sunăm să îi amintim, nu o lăsăm în voia sorții. Ne poate contacta oricând are nevoie de noi sau dacă are orice simptome care o îngrijorează. Ne asigurăm că doctorul a informat-o despre avortul medicamentos, că știe la ce să se aștepte. Ce nu i-a explicat doctorul, îi explicăm noi: ce poate lua pentru durere, că poate să fie ca o menstruație sau ceva mai intens. Apoi, se duce la 14 zile să își confirme procedura și o informăm și pe partea de contracepție, fie pastile, fie sterilet, ca să nu mai ajungă în această situație. Dacă nu își permite, plătim noi pentru ele.
Noi încercăm să le explicăm doctorilor că e ok să prescrie avort medicamentos, pentru că e mai simplu și mai puțin traumatizant decât un chiuretaj, iar riscurile sunt foarte mici. Ne chinuim cu ei, din păcate. Dacă ai un ghid de avort medicamentos până în 12 săptămâni și tu îl folosești doar până la 5-6 săptămâni, practic nu-l folosești. Dintre clinicile care fac avort medicamentos, am descoperit că, de fapt, doar 90 fac până la măcar 8 săptămâni. Până la 9 e cel mai eficient să-l faci, și până la 12 se face. Și totuși ei îl fac până la 5-6.
Credeți că doctorii refuză să furnizeze avorturi din cauză că trăim într-o țară ortodoxă?
Maria: Nu numai. Ai fi foarte surprinsă. Pur și simplu nu e obligatoriu pentru medici să facă asta, și ei aleg să n-o facă. În opinia lor, la avortul prin chiuretaj pot apărea complicații cu anestezia și n-au chef să se complice. Cât despre avortul medicamentos, cei de la stat spun că oricum se face în privat, iar cei de la privat spun că nu se face din motive religioase, pentru că prețul unui avort e prețul unei vieți. Așa ne-au răspuns când am întrebat la un cabinet din Bacău dacă fac avort.
Unele clinici le primesc pe minore doar dacă sunt însoțite de un părinte, iar majoritatea nu le primesc deloc. O doamnă de la o clinică a zis: „Nu mă interesează așa ceva, dacă sunt minore și abuzate, nu vreau să am parte de așa ceva în cabinet.” Alții au zis doar că nu mai fac [avort] de zece sau de 15 ani. Un doctor mi-a zis că a făcut avorturi timp de 30 de ani, dar acum s-a pocăit și a înțeles că nu e bine. Un doctor în vârstă pe care l-am întrebat dacă furnizează acest serviciu a țipat la mine, a fost agresiv, mi-a zis că sunt nesimțită că îndrăznesc să deschid un astfel de subiect cu el. Atât de tabu e avortul. O doamnă doctor a urlat că de ce îmi permit să vorbesc despre avort tocmai de Bobotează. O asistentă pe care am sunat-o s-o întreb dacă mă poate ajuta cu un avort medicamentos mi-a zis: „Te rog eu să nu faci avort, că și eu am făcut și mi-a părut rău toată viața!”
Irina: Mulți doctori le cheamă pe femeile care vor să facă avort în cabinet, ca să le pună să plătească pentru o consultație sau o ecografie. Adică să le ia banii pe ce pot, chiar dacă nu le fac avort. În plus, mulți încearcă să le convingă pe aceste femei vulnerabile emoțional să păstreze sarcina. Ne mirăm câte gravide minore nasc. Dar dacă ar dori să facă întrerupere de sarcină, nu pot, nu le ajută nimeni.
Discursul asistentei care i-a zis Mariei să nu facă avort că o să regrete, e un discurs trainuit. În centrele de criză de sarcină se țin formări. Noi am avut o surpriză, o doamnă șefă de secție, care ne-a zis: „Păi ortodoxia nu ne lasă nici contracepție să facem. Nu ne dau voie.” Efectiv, preoții le spun doctorilor din spitale ce au voie și ce nu au voie să facă. Ne-au zis medici rezidenți că sunt învățați să pună femeia gravidă să asculte pulsul embrionar și după aceea să decidă dacă vrea sau nu să facă avort. Au fost învățați că aceasta e o practică obligatorie ca să poată furniza un avort după aceea. Deci ei primesc această informație falsă de la profesorii lor și vorbesc de un spital dintr-un oraș mare, un centru universitar. Ei erau uimiți că nu trebuie să supună femeile acestui ritual, credeau că așa e regula.
Câte telefoane primiți?
Maria: Nu primim încă multe, că suntem la început și nu știe lumea de noi. Primim cam 4 apeluri pe săptămână. În luna noiembrie, când am făcut ultima mapare, au fost peste 150 de apeluri, dintre care unele au fost reveniri de cazuri. Vrem să afle de noi cât mai multă lume. Vom merge în primul rând la centrele cu copii instituționalizați, ca să le facem educație pentru prevenirea abuzurilor. Problema e că multe dintre aceste centre sunt afiliate religios și să vedem dacă ne vor permite să ajungem la copii. Modulele educaționale vor fi online, le vom da linkurile ca să intre tinerii și să poată participa la aceste discuții. E important că așa vor afla de helpline și ne vor putea suna și cu alte ocazii, când nu sunt însoțiți de supraveghetori, ca să ne ceară informații sau ajutor.
Irina: Am avut fete care au sunat să ne pună întrebări despre sex. Gen „Dacă e primul contact sexual, e ok să fie fără prezervativ? Că așa mi-au spus prietenii iubitului”. Chiar dacă știi că lipsa educației sexuale are efectele astea, te îngrozești când vezi ce fel de mituri cred aceste fete și ce informații primesc într-un mediu safe, că na, e vorba de prietenii lor. Toți avem curiozități legate de corp și sexualitate, așa că tinerii își vor lua informațiile de unde pot: din surse sigure sau din pornografia mainstream și alte materiale misogine.
Cum ați găsit doctorii și clinicile cu care colaborați?
Irina: Când avem pe cineva care ne sună dintr-un oraș nou, unde nu am avut încă niciun caz, căutăm la ea în oraș. Dacă nu găsim la ea în oraș, căutăm lângă. Sau le rugăm ca măcar să le confirme cineva sarcina la ele în oraș și, după confirmare, le trimitem noi, printr-o recomandare online, pastilele pentru avort medicamentos. De obicei, le găsim pe cineva care să le dea prescripția și să colaboreze și cu noi, cineva care să le dea medicamentul trimis de noi. Pe cele din orașele mici le trimitem într-un oraș mai mare, dacă nu avem nicio clinică ok în orașul ei. Îi plătim și trenul.
(Irina îmi arată maparea pe care au făcut-o cu clinicile care furnizează avorturi.)
Așa arată harta, uite: nimic la Botoșani, nimic la Brăila, nici măcar la Brașov. E un spital mare acolo și niciun medic nu face [avort] , e interdicție. Le interzice managerul în cazul ăsta. Ne-au spus că „nu avem circuit, pentru că se renovează corpul nou și de șase ani nu facem avorturi că nu avem circuit”. Ei trebuie doar să le dea femeilor o rețetă pentru avort medicamentos, dar ei nu au circuit ca să le dea o rețetă femeilor în mână. Nu știu dacă nu știau nici asistentele sau dacă încercau să mă mintă ca să scape de mine.
Nici măcar clinica Marie Stopes nu face până la termenele potrivite, uite, 7 săptămâni. Iar ei sunt un centru de referință pentru educație sexuală în România, dar nu au ginecologi care fac avort. Și nici nu redirecționează femeile nicăieri. Pentru că, atunci când refuzi să-i furnizezi cuiva servicii de avort, ar trebui să redirecționezi persoana spre alt doctor care face asta, dar ei le încurajează să păstreze sarcina și sunt mândri de asta.
Ne uităm împreună pe lista clinicilor și constatăm, cu dezamăgire, că majoritatea nu fac chiuretaj și toate cele care oferă avort medicamentos o fac doar până la termenul de 8 săptămâni. Nu există nici măcar o clinică care să aibă toate opțiunile de chiuretaj și medicamentos până la termenele corecte.
Cât de stigmatizat e avortul în România, în 2024?
Irina: Din cauza stigmatizării, sunt femei care atunci când ne sună, își cer direct scuze, pentru că se așteaptă să fie umilite: „Îmi pare rău, nu a funcționat metoda de contracepție, am trei copii și nu am cu ce să-i cresc...” Le spunem că nu au de ce să își ceară scuze, că e dreptul lor să facă avort, că nu e nevoie să se justifice în niciun fel și că le ajutăm cu ce au nevoie: le plătim avortul, cât și contracepția după aceea, dacă au nevoie. Și sunt așa de ușurate, nu le vine să creadă că cineva le tratează uman și cu respect.
Pentru aceste femei vrem să facem proiectul „Femei Invizibile”, împreună cu Alina Ușurelu, o artistă performativă care a apelat și ea în trecut la serviciile noastre. Vom face cercetare și campanie pe violența obstetrică, forțarea femeilor, inclusiv controale fără acordul lor, tot felul de proceduri făcute fără consimțământul femeilor. Proiectul va conține șase videoclipuri despre durerea femeilor și singurătatea lor, adică ce se întâmplă când ai nevoie de avort, de asistență la naștere, de contracepție, și nu ai acces, nu ești auzită. Cum a fost și cazul de la Botoșani, cu femeia care s-a plâns doctorului: „Mă doare, mă doare”, i s-a zis „e normal să te doară”, după care a murit. Nu e nevoie să ajungem acolo ca să înțelegi că femeia aceea ar trebui să aibă o voce. Dacă îți spune: Am nevoie de avort, nu pot să cresc acest copil, x motive, nu trebuie să se justifice, tu trebuie să-i oferi serviciul, conform legii din România.
Cu „Femei Invizibile” vrem să creăm awareness despre vocea femeii care trebuie auzită și drepturile ei care trebuie respectate. Orice femeie, indiferent de statutul ei social, are dreptul la aceste servicii, la contracepție și asistență respectuoasă la naștere. O să facem șase videoclipuri cu actori, în care vom pune în scenă niște povești ale unor femei reale, fără să țintim în medici, ci în sistemul medical, pe care vrem să punem presiune să schimbe lucrurile astea.
(În timpul discuției cu Irina am aflat că și eu am suferit un abuz în sistemul medical de care n-am fost conștientă la momentul respectiv. La 19 ani, am fost supusă unui chiuretaj fără anestezie. „Avortul fără anestezie e mai ieftin și, dacă femeia nu-și permite, îi fac pe viu. E măcelărie curată”, mi-a zis Irina. „Asta e o formă de violență obstetrică. Dacă tu țipai, ele nu aveau voie să continue.” Dacă aș fi știut asta la 19 ani, aș fi știut că merit să fiu tratată uman, că nu acesta e standardul. De asta își dorește Irina atât de mult să informeze și să educe femeile.)
Maria, ce lucruri îți plac cel mai mult la jobul tău de la helpline?
Maria: Îmi place că interacționez cu oameni care au nevoie să fie ascultați și mă bucur că le pot transmite o informație la care nu au acces. Îmi place că pot să comunic lucruri utile, că pot să fac o diferență reală în viețile lor. E vorba de oameni care nu pot obține acest ajutor din nicio altă parte, îmi place că e un ajutor real, activ. Pe lângă informații și manual, îi ducem spre servicii medicale sigure, de care depinde sănătatea lor. De exemplu, să spunem că o femeie are nevoie de avort dar nu are acces și nici nu dă de noi, și cum a fost și în perioada decretului, sunt multe femei care apelează la umeraș sau alte instrumente și își pun viața în pericol pentru ceva ce ar putea să se rezolve cu două pastile. Femeile care au nevoie de un avort, se vor pune în pericol ca să-l obțină, cu orice risc.
Apoi, îmi plac foarte mult oamenii. Am găsit oameni de la care am foarte multe de învățat. Echipa cu care lucrez e compusă din oameni foarte activi și foarte devotați muncii lor și au niște valori și niște principii de viață foarte bine împământenite cu care rezonez și la care aspir. Te motivează zilnic prin modul lor de a fi.
Acum zi-mi și care sunt lucrurile care te frustrează la jobul ăsta.
Maria: Oamenii. (Râd amândouă) Comunicarea cu oamenii. Mereu e și reversul medaliei. Ca să obțin informațiile pentru persoanele care ne contactează, sunt nevoită să comunic cu oameni care chiar nu vor să asculte și nu vor să audă de mine și de activitatea mea. Aud, dar nu ascultă. Sunt oameni care au niște principii învechite pentru societatea de azi și vin cu ele la muncă, nu le lasă acasă, le impun și altor oameni. De exemplu, managerii de clinici au anumite valori personale pe care le putem înțelege, dar problema e că le impun mai departe și afectează o grămadă de oameni.
Irina: Se simt Dumnezei și, cum în România nu se reglementează lucrurile astea, li se permite să impună politici conform preferințelor personale.
Maria: Dar nu vrem să îi blamăm pe cei care nu fac asta, ci vrem doar să îi găsim și să îi susținem pe cei deschiși la minte și progresiști, care vor să ajute femeile.
Care e viitorul acestui helpline?
Irina: Păi ne dorim să ajungem la copiii și adolescenții instituționalizați sau cei cu părinții plecați în străinătate rămași în grija rudelor, pentru că sunt cei mai vulnerabili în momentul de față. Dar vrem să ajungem și la toți tinerii din țară, cât și la părinții lor. Pot să ne sune oameni care au probleme medicale care nu sunt urgente și vor doar să se liniștească sau să știe ce opțiuni au, să nu se panicheze.
Apoi, ne îndreptăm și spre personalul medical care lucrează cu adolescenți. Ne dorim să vină și părinții spre noi.
Aveți un contract limitat cu sponsorul actual?
Irina: Da, contractul e semnat până în iulie, și normal că nu vrem să oprim serviciul, ci să îl continuăm. Suntem în negocieri cu partenerul nostru să continuăm. Vrem să și amplificăm proiectul, să îl ramificăm în alte zone ale țării. De exemplu, am avut paciente rome pe care nu le-au primit în spital până nu ne-am dus cu ele de mână, or nu pot să fac asta în toată țara, pentru că noi suntem aici. Câteodată e nevoie să oferim ajutor direct. Ne folosim privilegiul, faptul că suntem educate și informate, ca să le ajutăm pe femeile care nu au voce. Avem și o avocată care ne ajută. Sper să amplificăm și donațiile de contraceptive, pentru că nu avem fonduri suficiente să luăm câte contraceptive ne trebuie, sunt mulți medici de planning familial care ne cer contraceptive, prezervative, sterilete, cererea e foarte mare. Noi suntem mici, nu putem acoperi lipsurile la nivel național. De asta avem nevoie de donații pe partea asta, pentru că simțim o presiune să înlocuim partea de servicii de contracepție pe care statul n-o face, dar nu putem să o facem. Și e frustrant.
Ați primit hate?
Maria: Până acum nu m-a înjurat nimeni, doar au urlat la mine. Cel puțin nu m-au înjurat în față, după ce au închis telefonul, nu știu.
Irina: Da, păi sunt convinsă că o să înceapă să sune și persoane care o să-i certe sau o să-i descurajeze. Sper să nu-i înjure ca pe mine. Am pățit recent cu o educatoare din Timișoara. Pe un grup de Facebook, o femeie spunea că are o depresie severă și nu poate păstra sarcina, că așa îi recomandase medicul, și am vrut să o ajut. I-am zis unde poate avea acces la avort, i-am dat niște informații și educatoarea respectivă m-a înjurat foarte urât în privat și mi-a zis că nu merit să fiu mamă, că vreau să omor copiii altora.
Aveți consilieri care să-i susțină psihic și emoțional pe operatori?
Da, vom începe în ianuarie, se pare că e nevoie. Pe lângă hate, sunt și cazuri grele: când ai o femeie care știi că iar n-a ajuns la doctor pentru că n-a avut mijloc de transport, bani sau papuci să se încalțe, te rupe. Azi, colega mea i-a făcut rost unei femei de niște medicamente psihiatrice care au costat 900 de lei. Cum să-ți permiți așa ceva? Avea vreo patru medicamente de luat. A venit plânsă în birou, m-a luat în brațe, era așa de fericită. O să-i plătim și niște consultații psihologice. E un caz care are legătură cu prevenirea abuzului, pentru că ne-a povestit că se certase cu iubitul și o dăduse afară din casă.
Maria: E important ca aceste femei să știe că e cineva lângă ele, că cineva le întreabă dacă sunt bine, dacă le doare. E important să știe că sunt ascultate și că n-o să le judece nimeni. Unele persoane sună ca să vorbească cu cineva și să nu-și piardă mințile. Nu suntem psihologi, dar încercăm să fim oameni cu alți oameni. Să vezi cum ne mulțumesc, cât sunt de recunoscători!
Irina: Pe mine mă termină când sunt unii oameni care știu că nu au bani de medicamente sau de mâncare și ne întreabă: „Unde pot să vă donez și eu ceva, măcar 10 lei? Să puteți să-i ajutați și pe alții.” Asta mie îmi spune că am avut un impact și că e o discrepanță mare între cum îi tratăm noi și cum îi tratează sistemul medical.
Irina mi-a arătat manualul care deconstruiește mitul virginității sau alte mituri toxice, îi învață pe tineri despre consimțământ sau cum să folosească în mod corect prezervativul.
Irina: Vrem să facem aceste materiale disponibile și altora, poate cine știe, e vreun diriginte într-o școală care vrea să le vorbească elevilor despre asta, chiar dacă nu există educație socială inclusă în programă. Sigur sunt oameni care au nevoie de resurse și ar dori să facă mai mult: medici școlari, asistenți comunitari. Am fost invitați în Galați să vorbim cu acești asistenți care merg la firul ierbii, în cele mai vulnerabile comunități din jurul orașelor. Pe acești asistenți îi învățăm cum să discute cu adolescenții, cum să identifice niște riscuri de violență, cum să ajute femeile să vorbească despre o sarcină nedorită și să acceseze serviciul de avort cât mai repede.
Irina mi-a pus la dispoziție o listă în Excel cu toate răspunsurile pe care le-au primit de la clinicile pe care le-au sunat. O să enumăr doar câteva:
„E complicat, așa că nu mai facem... Nu avem nici anestezie...”
„Eu sunt un doctor din fâșia Gaza și la noi avortul e considerat un păcat.”
„Nu facem pentru că nu avem încredere că femeile vor lua pastilele corect și nu vrem să ne batem capul cu asta.”
„Ei, nu fac asa ceva. Doamne ferește să facem asa ceva. Dumneavoastră știți unde ați sunat? Este foarte ciudată întrebarea pe care mi-o puneți.”
„Noi aici aducem viața pe lume, nu o luăm, avem alt rol.”
„M-am pocăit, am facut 40 de ani destule avorturi, nu mai fac acum.”
„Așa ceva nu se discută la telefon.”
Iar acestea sunt situațiile în care li s-a răspuns, pentru că majoritatea medicilor le închid telefonul în nas când aud de avort. Cu aceste reacții se confruntă o femeie din România care vrea să facă avort, deși avortul e perfect legal în țara noastră. Nimeni nu știe de ce ziduri te lovești când vrei să accesezi acest serviciu, până nu are nevoie de el.
