O femeie din secolul XXI scrie despre o femeie din secolul al XVI-lea. La prima vedere, Femeia-urs (Pandora M, Anansi, 2022), romanul suedezei Karolina Ramqvist, tradusă în premieră în România de Ovio Olaru, pare că încearcă să reconstruiască destinul uneia dintre cele mai influente regine ale Franței, Margareta de Navara. Cartea are la bază niște surse istorice și ficționale, precum și o muncă de teren consistentă, care e, de fapt, și subiectul romanului. Practic, cititorul asistă la întregul demers al autoarei de a elucida realitatea din spatele unor fapte istorice, povestite, în ceea ce o privește pe această femeie devenită, între timp, „legendară”, și din partea căreia avem, astăzi, celebrul Heptameron. Ce e de bun augur în demersul lui Ramqvist e problema perspectivei surselor istorice sau, pur și simplu livrești (masculine sau feminine, dar contradictorii, dacă nu chiar eronate), respectiv a felului în sine de a scrie despre cineva, cu atât mai mult despre o femeie care a trăit într-o epocă cel puțin ostilă cu femeile. Cu alte cuvinte, ce îți dă dreptul, de exemplu, să precizezi faptul că ea ar fi inițiat relația ilicită cu un bărbat, în timp ce poate că el ar fi silit-o la o iubire interzisă în vremea aceea? Sau: de ce nu e în regulă să consemnezi că însăși o regină ar fi nutrit dorințe sexuale, erotice? În fond, problema esențială e cum faci asta.
Evident, pe de o parte, reproșul subtil al lui Ramqvist pentru resursele existente este problema incriminării femeii. Pe de altă parte, inclusiv perspectiva ei e una viciată: „Mă deranja faptul că nu știam niciodată unde se află granița dintre propria mea necunoaștere și încercarea tuturor acestor surse de a ascunde fapte și lucruri.” Aici intervine și ideologia, o perspectivă de gen strictă fiind considerată de Ramqvist mai degrabă un cadru de raportare, nu și o soluție neapărat. Ce e foarte bine susținut în roman e privirea din interiorul unei ideologii de stânga, pe care inclusiv fiica cea mare a naratoarei și-o aproprie (practic, ea crește astfel), căreia naratoarea îi explorează atât funcționalitatea de tip misreading, cât și avantajele: „Nu eram la fel de predispusă ca înainte să trec totul printr-o perspectivă de gen; nu fiindcă m-aș îndoi de relevanța unei astfel de grile de interpretare, ci pentru felul în care mi se părea că ea fusese folosită eronat de alții. Era penibil.”
Autoarea suedeză pornește de la o întâmplare aproape de neimaginat astăzi, dar frecventă pe-atunci, a exilării cuiva pe o insulă drept pedeapsă. Pe scurt, Margareta de Navara pleacă într-o expediție de colonizare alături de un echipaj condus de Jean-François de la Rocque de Roberval, cel care fusese desemnat de regele Franței să îi fie tutore tinerei fete, căci nu avea vârsta majoratului (25 de ani atunci). În timpul călătoriei, Margareta e bănuită că are o relație cu unul dintre membrii echipajului, iar pedeapsa, orchestrată de Roberval, e abandonarea ei pe o insulă pustie. O bună parte din roman încearcă să aducă niște răspunsuri la felul în care a supraviețuit această tânără femeie într-un loc nu doar sălbatic, dar și periculos, de unde și figura ursului care nu e doar simbolică, ci e cât se poate de concretă. S-ar părea că, pentru a se salva la un moment dat, însăși Margareta de Navara ar fi ucis un urs.
Formal, romanul e programatic fragmentar, iar trecerea dintr-un plan în altul – mai precis, de la existența de mamă, documentaristă și scriitoare a autoarei, la destinul Margaretei – e una fluctuantă, fără niște delimitări semnificative. Pe de o parte, strategia e una funcțională, întrucât creează efectul suprapunerii celor două femei și, implicit, compararea ori contopirea celor două epoci. De altfel, aici rezidă și calitatea cărții conform recomandărilor selectate pentru clapeta ediției în română. Pe de altă parte, însă, paralelismul nu rezolvă și tensiunea care planează de-a lungul romanului și care, te-ai aștepta, se limpezește măcar spre final. Într-adevăr, autoficțiunea din spatele acestui demers recuperator al destinului Margaretei, e asumată, ba chiar are rolul de a pulveriza zonele aride ale blocajelor autoarei în reconstituirea experiențelor prin care trece tânăra din secolul al XVI-lea. Totuși, romanul sfârșește prin a reflectoriza tocmai subiectul autoarei-naratoare, dând senzația că documentarea a servit mai degrabă la a experimenta ceva, la a vedea unde te poate duce o obsesie de genul acesta, și nu pentru a face o ficțiune documentară. Cu alte cuvinte, romanul pare să arate la final că e mai mult despre o etapă a lui Ramqvist în cariera ei deja solidă de scriitoare decât despre cum ne raportăm sau cum scriem despre o femeie al cărui destin a fost fie mușamalizat, fie prost adnotat, fie pur și simplu a fost muzeificat în așa măsură încât s-au uitat orice fel de detalii ale existenței ei traumatice. Sigur, e paradoxală remarca mea, pentru că miza romanului e tocmai aceea de a explora procesul în sine, nu neapărat de a avea un rezultat. Cu toate astea, a ajunge la sine, deci a consolida dimensiunea autoficțională a cărții, nu e cea mai ingenioasă soluție pe care o găsește Ramqvist care, pe alocuri, e destul de ezitantă, indiferent dacă suspiciunea față de propriile sale reconsiderări ale vieții Margaretei nu este o problemă, ci chiar un statement. De aici și faptul că rareori naratoarea ajunge să scrie realmente câteva fraze despre Margareta de Navara, astfel încât să nu fie nici relativizante, dar nici să pară că presupun adevărul absolut.
Revenind la autoare însăși, viața acesteia devine de la un punct bântuită de Margareta. În timpul unei excursii de documentare la Paris, unde merge cu fiica cea mare, are câteva revelații. Și aici, tensiunea e relevantă în măsura în care postura de mamă, care ar vrea să petreacă timp cu propriul copil într-o vacanță, și postura de scriitoare, care se află, practic, la job, intră în concurență. Situația trasează și dificultatea cu care o scriitoare, care e și mamă, mai poate delimita viața din afara scrisului de munca în sine, care ajunge să-i ocupe, în fond, existența. În orice caz, vocea autoarei e una destul de confortabil așezată într-un statut bine remunerat de scriitoare, iar meditațiile asupra banilor, de exemplu, par mai degrabă niște alinturi decât niște urgențe pe care naratoarea chiar și le adresează. Într-adevăr, ea atacă, sub forma confesiunii, justificarea scriitoarei, care încapsulează, de fapt, mai vechea dezbatere a scrisului ca meserie. Ramqvist sugerează că aceasta e o problemă mai ales în cazul femeilor. Aici rezidă o miză pe care autoarea ar fi putut să o exploreze mai mult, și anume faptul că o femeie ca ea – mamă și scriitoare profesionistă – e dublu poziționată în afara muncii, pentru că, atât responsabilitățile/obligațiile unei mame față de copii și față de familie, cât și jobul ei de artistă/scriitoare nu sunt nici astăzi considerate muncă.
Meritul Karolinei Ramqvist e de a scoate din „muzeu” o personalitate care nu doar că a contribuit la emanciparea femeilor, dar a experimentat o situație de viață catalogată azi cel puțin inumană, dacă nu halucinantă. Romanul riscă, totuși, să fie un cumul de reflecții, contextualizări și critici pe marginea celor scrise/spuse despre Margareta de Navara, care se tot adună, dar care scot la iveală mai degrabă crizele interioare ale naratoarei decât posibilitățile de revizitare adecvată a unei figuri istorice.
Imaginea de deschidere: Karolina Ramqvist (Wikimedia Commons)
