Dacă despre filmele și muzica din Islanda știm mai multe (despre aceasta din urmă am publicat chiar pe Scena9 un reportaj boreal de la fața locului), nu se poate spune același lucru despre literatură (deși cu Jón Kalman Stefánsson, autor al „Trilogiei fiordurilor”, am stat de vorbă de curând). Un bun punct de pornire pentru a repara puțin situația e „Femeia la 1000°C”, un roman alert și pasional, deși vine din inima înghețată a Islandei. Scrisă de Hallgrímur Helgason, pictor cu gust pentru personaje și situații stranii, cartea e construită în jurul unui personaj scânteietor: octogenara Herra Björnsson, inspirată de povestea nepoatei primului președinte al Islandei, peste care autorul brodează ficțiune. Herra e o femeie aprigă, care, înainte să-și cunoască sfârșitul (pe care-l așteaptă alături de un laptop și o grenadă), își istorisește propria viață. Povestirea, spusă aproape în rafală, cu energie, cinism și înțelepciune, e ca un roller coaster care te poartă din Islanda, în Buenos Aires, din prezentul detașat, în febra celui de-al Treilea Reich. E o poveste despre maturizare și război, despre cum absoarbe el, cu energia unei găuri negre, viața oamenilor din jur, dar și despre împăcarea cu propriile alegeri și asumarea lor, oricât de strâmbe ar putea părea. Până veți intra în cursa pe care-o deschide „Femeia la 1000°C”, tradusă de curând la Editura ART, în Colecția „Musai”, vă propunem să citiți mai jos un fragment:
Femeia la 1000°C
19. Tradiția islandeză a tăcerii (2009)
Pe vremea aceea, tăcerea era unul din stâlpii culturii islandeze. Oamenii nu-și rezolvau neînțelegerile prin dialog și se pricepeau mai bine să interpreteze tăcerile decât să pună întrebări. Credeau că e posibil să ștergi existența unei persoane exclusiv prin puterea tăcerii. Dar nu e de mirare, doar ieșeam pe brânci dintr-un mileniu de domnie a muțeniei peste uscat și mare, când lupta noastră pentru existență nu avea nevoie de cuvinte, iar locul cel mai potrivit pentru ele era într-o carte păstrată în camera de zi comună. Iată de ce limba islandeză nu s-a schimbat în ultima mie de ani: pentru că n-am folosit-o aproape deloc.
Secole la rând, în Islanda s-au spus foarte puține lucruri. Pentru că oamenii se întâlneau atât de rar. Și când se întâlneau, evitau în mod sistematic conversația. În locuințele noastre, ascultam lecturi din Biblie, la biserică, predici, la aniversări importante, discursuri întregi; iar când a început să crească populația, în secolul XX, am găsit modul perfect de a păstra tăcerea: jucând vist. Islandeza a fost o limbă mai mult scrisă decât vorbită. Abia când am început să învățăm limbi străine ne-am dat seama că limba se poate folosi și pentru alte lucruri decât poezia, scrisul și cititul.
Am auzit că marea tăcere islandeză s-ar fi tras de la un pact făcut cu țările nordice: ei ne lăsau în pace cu condiția să le conservăm limba, pe care ei o pierdeau în ritm alert lingușindu-se pe la curțile Franței și Germaniei. Și nu ai voie să te atingi de lucrul pe care îl păstrezi pentru altul. Ei în schimb nu s-au sinchisit de pact și, până să ne dezmeticim, ne transformaseră deja în colonie. Iar acum se așteaptă să vorbim varianta lor diluată a comorii lingvistice pe care noi am tezaurizat-o: latina nordului, nici mai mult, nici mai puțin.
Prin urmare, noi islandezii umblăm cu aur în gură, lucru care ne-a format mai mult decât orice. Măcar nu irosim cuvintele. Problema cu islandeza însă este că e o limbă prea mare pentru un popor atât de mic. Am citit pe net că ar conține șase sute de mii de cuvinte și peste cinci milioane de combinații de cuvinte. Limba noastră este așadar considerabil mai mare decât poporul.
Am ajuns să vorbesc și alte limbi destul de bine, dar puține au solemnitatea islandezei, pentru că sunt concepute pentru uz zilnic. Germana mi se pare cea mai puțin pretențioasă limbă, iar vorbitorii ei o folosesc cum își folosește tâmplarul ciocanul: își construiesc cu ea o casă pentru gânduri, fără vreo considerație pentru estetic. În afară de rusă, italiana este cea mai frumoasă limbă din lume, care transformă pe oricine într-un împărat. Franceza este un sos gustos pe care francezii vor să-l savureze cât mai mult posibil, iată de ce vorbesc în cercuri, mestecând fiecare cuvânt, motiv pentru care deseori le curge sosul pe la colțul gurii. Daneza e o limbă cu care danezilor le e rușine. Vor să scape de ea cât mai repede, de-asta își scuipă cuvintele. Olandeza e o limbă guturală care a înghițit alte două. Suedeza se crede franceza Nordului, iar suedezii fac tot posibilul să-i dea gust plescăind din buze. Norvegiana e rezultatul încercărilor unui popor întreg de a nu vorbi daneză. Engleza nu mai e o limbă, ci un fenomen universal ca soarele și oxigenul. Cât despre spaniolă, e o pervertire aparte a limbii latine, care a apărut pe lume când poporul a încercat să se adapteze defectului de vorbire al unui rege, și totuși e limba pe care am învățat-o cel mai bine.
Puține dintre aceste popoare au ajuns însă să stăpânească arta tăcerii. Concurenții cei mai acerbi ai islandezilor în cursa tăcerii sunt finlandezii, fiind singurul popor din lume care poate tăcea în două limbi, cum spunea Brecht.
Noi, islandezii, pe de altă parte, suntem singurii din lume care ne-am venerat atât de mult limba, încât am decis s-o folosim cât mai puțin posibil. Iată de ce islandeza e o fată bătrână trecută de șaizeci de ani căreia i s-au dezvoltat impulsurile sexuale târziu și care nu-și dorește nimic altceva decât să fie posedată de cuvinte înainte de a muri. Și exact asta face. După ultimele mele incursiuni în lumea blogurilor, m-am convins că se poate conta pe generațiile viitoare să extragă aurul din rahat și să-l arunce pe primul peste bord ca să-l păstreze pe cel din urmă.
Tradiția islandeză a tăcerii se împletește așadar cu tradiția vechilor saga islandeze. În spiritul acestei tradiții, tata s-a prefăcut că eu și mama nu existăm timp de șapte ani. A tăcut timp de șapte ani pentru că tatăl lui tăcuse timp de șapte secunde. Dar în tăcere îți auzi cel mai bine inima bătând. Iar după șapte ani de bătăi în piept, tata s-a hotărât în sfârșit să se ducă la ușă și să dea drumul la tot ceea ce încuiase înăuntru. Și a crezut că astfel înfăptuiește un gest eroic: triumfă asupra așa-zisului patriarhat, cum spun femeile moderne. Mai mult, această iluzie a putut fi întreținută pentru că – deși bunicul și bunica nu se opuseseră niciodată alegerii făcute de primul lor născut în materie de soție, ba chiar se bucuraseră că-și găsise bărbăția necesară pentru a se căsători cu mama copilului lui –, n-au zis nimic.
20. De la țărăncuță la doamnă (1937)
În loc să se obișnuiască cu pantofii cu toc și cu cititul meniurilor în saloanele de ceai de cristal din orașe cu tramvai, mama își petrecuse șapte ani formatori tranșând pești și măcelărind foci. Cu toate acestea, nu i-a luat mult să adopte o atitudine de doamnă când se plimba pe punțile vapoarelor cu aburi, în ciuda problemelor inițiale cu tocurile înalte.
— Să fiu a naibii dacă nu semănam cu o vacă pe tocuri cui când m-a condus tatăl tău pe podeaua sclipitoare a Casei de la mare.
„Casa de la mare“ era numele reședinței familiei din Skagen, în vârful Peninsulei Iutlanda. Să tot fi fost vara lui ’37. Aud și-acum sunetul tocurilor înalte ale Massei celei trupeșe și văd cum au măsurat-o din cap până în picioare bunica Georgía și prietenele ei elegante, ca niște jurnaliste mondene veninoase. Dar nu mi-a fost niciodată rușine cu mama. Nu i-a luat mult să învețe să meargă pe tocuri; nu era chiar o țărancă, fusese, până la urmă, muza unui poet.
Schimbarea a marcat-o însă profund.
— Cel mai greu mi-a fost să mă duc la culcare fără să mulg vacile și să mă trezesc dimineața fără treburi de făcut. M-au durut mâinile săptămâni la rând de la lipsa muncii. Și n-am reușit să mă bucur pe deplin de zilele de vară din cauză că voiam să le valorific. Soarele strălucea zile la rând fără ca eu să pun mâna pe o greblă. Tare m-am bucurat când bunica ta mi-a dat voie să vopsesc bucătăria de vară.
Bătrâna a îndrăgit-o, dar n-a reușit niciodată să-i spună Massa, preferând să strige „Massebill!“ pe coridoare. Eu n-am fost niciodată mai mult de Den Lille Hveps – Micuța Viespe.
Și dacă mama a moștenit ceva de la soacra ei Georgía, acel lucru a fost generozitatea spiritului și felul în care aceasta îi trata pe toți cu același respect, indiferent dacă era vorba de un islandez sărac sau de un aristocrat german.
Copil fiind, nu mi-a scăpat faptul că părinții mei erau mai îndrăgostiți ca niciodată. Flăcările iubirii care nu se stinseseră în acei șapte ani aveau să țină de șapte ori șapte ani. Iar eu mi-am permis să-i invidiez pentru asta, pentru că inima mea a fost dintotdeauna o fugară.
