Din manualele de literatură română, autoarele lipsesc aproape cu desăvârșire. Poeta și jurnalista Elena Vlădăreanu vrea să afle de ce și ce efecte are această absență pentru toți cei care învață care-i treaba cu literatura după aceste manuale. Dar mai ales, împreună cu patru invitate la această anchetă, ne spune că e timpul ca programa școlară să se schimbe.
Înainte de a porni cu Scena9 aceste dosare despre prezența scriitoarelor din România (nu vă impacientanți, nu o să urmeze niciun „în”, e doar despre prezență și atât), am făcut niște observații. Cum ar fi, de exemplu, că în 2017, la un eveniment literar mărișor, erau invitați numai bărbați. Atunci nu am făcut decât să pun pe Facebook comunicatul de presă al organizatorilor și să întreb ce e în neregulă. A început să curgă cu comentarii, știu că la Radio România Cultural au discutat despre asta la emisiunile de știri. Apoi a venit povestea cu structurile oficiale, despre care am scris aici: jurii, liste, nominalizări, premii, unde iar mai degrabă vorbim de absență (a scriitoarelor) decât de prezență. Atunci au fost voci care au cerut chestii exacte, nu improvizație.
Mi s-a părut că, mai corect decât a merge la manuale și a vedea ce și cum, nu poate fi. Așa că am ales mai multe manuale de literatură română de la edituri diferite, din ani diferiți. Am făcut ceva ce, în alte situații, aș considera meschin și irelevant: am luat pagină cu pagină, să văd unde și cum sunt recomandate spre lectură cărți scrise de femei. Situația este cu mult mai tristă decât mă așteptam. Cărți scrise de femei nu sunt nici măcar pe listele de lecturi auxiliare sau la recomandări de lectură. O să murim cu canonul de gât. Pentru că în funcție de acest canon se face programa școlară. Dar canonul, canonul cine l-a făcut și cine-l face? Eu zic așa: îl putem face chiar noi. Începând de astăzi.
Am invitat-o pe Bianca Burța Cernat, pentru că sunt de părere că are una dintre cele mai limpezi voci din critica literară actuală și pentru că, în 2011, a scris o carte, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Oricare din aceste scriitoare uitate ar merita un loc în manual. Ioana Nicolaie e scriitoare, dar și profesoară, așa că pentru ea lucrurile sunt de două ori complicate: este și înăuntru și în afară. Cum vede lucrurile atunci când e la catedră, deci de cealaltă parte a cărții, acolo unde nu se scriu, ci se citesc și sunt recomandate cărți? Pe Miruna Vlada o cunosc de când era în liceu. Este o scriitoare cu o voce distinctă și imposibil de ignorat și o gânditoare profundă, care nu se sfiește să pună degetul pe rană. Am auzit-o vorbind recent într-o conferință PEN exact despre prezența scriitoarelor în manuale și așa m-am gândit s-o invit să scrie la tema asta. Pe Florentina Sâmihăian am regăsit-o în colectivul de redactare a mai multor manuale, inclusiv al celui din 2004 de la Humanitas pentru clasa a X-a, considerat una dintre cele mai bune propuneri în materie de manuale alternative.
La final, o să mărturisesc că am așa, o strângere de inimă: educația este într-un moment de criză majoră și nu aș vrea ca astfel de demersuri, cum este acesta, să mai arunce o lopată de pământ peste ea. Sigur, s-ar putea spune stai să rezolvăm noi toate problemele importante și o să ne ocupăm și de scriitoare în manual. Da, dar până atunci tot trec generații de copii prin școală, pentru care literatura este și va fi scrisă doar de bărbați.
„Reprezentarea femeilor în manualele de literatura română a devenit, în ciuda climatului «reformist» în care trăim, chiar mai problematică decât în deceniile anterioare.” - Bianca Burța Cernat, critic și istoric literar
Am mai spus-o şi cu alte ocazii: urmăresc tot mai intrigată, în ultimii ani, cum în România decomunizată şi tot mai ferm angajată (cel puţin la nivel declarativ) pe o linie favorabilă emancipării femeii, creşte prăpastia dintre discursul pro-feminist al unor cercuri intelectuale şi realitatea socială & culturală imediată, care perpetueză în continuare (sub forme mai prietenoase, amăgitoare) vechi practici discriminatorii. Mai clar şi mai concret: dacă e vorba de reprezentarea femeilor în manualele de literatura română, nu poţi să nu observi că aceasta a devenit, în ciuda climatului „reformist” în care trăim, chiar mai problematică decât în deceniile anterioare (acuzate de închistare şi de conservatorism). În fond, „reformiştii” înşişi (autori de manuale) au dat la o parte, de exemplu, proza Hortensiei Papdat-Bengescu, pe motiv că ar fi greu de citit şi de înţeles. De fapt, lucrurile pornesc mai de „sus” şi îmi îngădui să atrag atenţia asupra unei situaţii cel puţin ciudate: în facultăţile de Litere de la noi se discută prea puţin despre literatura autoarelor române – fie ele interbelice sau contemporane. Apropo de asta, am aflat de curând că, la Facultatea de Litere din Bucureşti, cursul „de profil” ţinut pînă acum câţiva ani de d-na Elena Zaharia-Filipaş nu se mai ţine deloc.
În privinţa unor „soluţii” pentru o mai bună reprezentare a scriitoarelor în manualele noastre, acestea depind, în mod evident, de flexibilitatea, de deschiderea şi de imaginaţia autorilor (în bună măsură autoare, să nu uităm asta!) de manuale. De la clasa a V-a până la a IX-a, problema s-ar rezolva relativ simplu, pentru că, în această etapă, literatura se studiază predominant „tematic” – şi aici ar fi uşor de introdus mai multe eşantioane din literatura autoarelor, de la Iulia Hașdeu şi Otilia Cazimir, până la scriitoare contemporane (deja numeroase; nu le numesc acum – din lipsă de spaţiu, între altele). Lucrurile s-ar putea regla, de altfel, şi în ciclul liceal superior, unde se studiază, în principiu, un fel de istorie prescuratată a literaturii române. Să discuţi, fie şi în treacăt, despre polemica dintre Maiorescu şi Sofia Nădejde* sau despre prozatoarele moderne (emancipate inclusiv ca discurs literar) de la cenaclul Sburătorul sau să atragi atenţia că unul dintre cronicarii noştri literari de cursă lungă este o femeie, Izabela Sadoveanu – toate acestea, ca şi multe alte aspecte ori „amănunte” (de obicei bagatelizate), ar putea fi avute în vedere în elaborarea unor manuale din care să nu mai reiasă, ca până acum, că femeile – excelente cititoare! – nu sunt decât prin excepţie capabile să scrie poezie, roman, eseu sau critică literară.
„A număra scriitoarele dintr-un manual nu este în niciun fel relevant pentru tipul de cunoaștere și de explorare a literaturii pe care o poate oferi un manual.” - Florentina Sâmihăian, lector universitar și autoare de manuale
Consider că prezența scriitoarelor în programele școlare de liceu reflectă realitatea consemnată de istoria literaturii. E adevărat că în lista autorilor canonici nu figurează nicio scriitoare. Este complicat să gândești, ca autor de manuale, din perspectiva genului autorilor pe care îi selectezi și nu din perspectiva reprezentativității operei pe care o alegi. Prin fiecare text (iar într-un manual nu sunt mai mult de 8-10 texte) trebuie să poți ilustra cât mai bine o noțiune din programă. Manualul de la Humanitas, din 2004, la care vă referiți, nu mai este în vigoare, pentru că programa a fost modificată în 2007.
În noile programe pentru gimnaziu (din 2017) nu există precizări privitoare la autorii /autoarele care pot fi selectați în manuale. Oricum, la acest nivel cred că scriitoarele sunt mai bine reprezentate.
Vă pot oferi exemple din ultimul manual la care am lucrat, manualul de clasa a V-a de la Editura Art: din 6 texte de bază, 3 sunt scrise de autoare (Ioana Pârvulescu, Ana Blandiana și un text scris de una dintre autoarele manualului). La lectura suplimentară, am inclus, de asemenea, un fragment din Exuvii de Simona Popescu. În rubrica Biblioteci deschise, am propus, pentru primele trei unități, și un titlu semnat de câte o scriitoare (Ana Blandiana, Luise Fitzhugh cu Harriet spionează, carte emblematică pentru problematica de gen, și R.J. Palacio cu Minunea). Sunt prezentate și figuri feminine contemporane precum Malala Yousafzai (prin fragmente din cartea acesteia) sau Adora Svitak (cu un fragment dintr-un discurs prezentat pe când avea 12 ani în cadrul Conferințelor TED).
Consider că a număra scriitoarele dintr-un manual nu este în niciun fel relevant pentru tipul de cunoaștere și de explorare a literaturii pe care o poate oferi un manual. Pentru că și atunci când e vorba de textul unui scriitor, perspectivele pe care autorii de manual le propun pot fi diverse și lipsite de prejudecăți privitoare la gen. Ca atare, contează felul în care sunt abordate textele.
Puteți consulta site-ul www.manuale.edu.ro, pentru a vedea ultima serie de manuale pentru clasa a V-a.
„E șocant pentru elevi să-și dea seama, în clasa a noua, că trăiesc într-o lume sexistă și totalitară cultural.” - Ioana Nicolaie, scriitoare și profesoară
Canonul care stă la baza programelor de liceu e impetuos, masculin și numără nu mai puțin de șaptesprezece scriitori. E gândit, firește, de critici impetuoși, cu voce groasă, anacronici, cu vicii grave de receptare. Pentru ei, literatura predată în școală, și de multe ori chiar și-n universități, se termină în anii 70, prin Marin Sorescu și Nichita Stănescu. O jumătate de secol de literatură, glorioasă aș spune, dacă ne gândim numai la optzeciști, este încă sugrumată sub o fașă sinistră, duhnind de ignoranță. Acum trei decenii, în mod paradoxal, eram ceva mai avansați și numai pentru că la liceu se studia și o femeie, Hortensia Papadat-Bengescu, și se mai vorbea și de niște contemporani, chiar dacă unii infestați de politica vremii, deci greu lizibili azi. Faptul că în secolul XXI nu există nici măcar o scriitoare în programa de bacalaureat este nu doar rușinos, ci dă seama și de retardul cultural al celor care, sub umbrela unei notorietăți defuncte, încă trasează canonul. Manualele de liceu, nevoite să se plieze selecției, sunt neplăcute, reci, fără nicio legătură cu bucuria lecturii. În majoritatea nu există, desigur, nici măcar o autoare amintită în vreun subsol de pagină, la capitolul și alții.
E șocant pentru elevi să-și dea seama, în clasa a noua, că trăiesc într-o lume sexistă și totalitară cultural. Fetele iau contact prima dată cu asta în textele studiate, cele în care femeile sunt maltratate, batjocorite, omorâte, ba și în acelea în care sunt... iubite. Apoi văd că pe holul liceului, din treizeci de portrete nu e nici măcar unul al unei femei. Își dau seama că nu li se propune nici măcar un singur text, chiar și în partea de lectură suplimentară, scris de o autoare. Descoperirea discriminării e ca un seism care scoate la lumină doar o dâră întunecată din ceea ce, ghicesc imediat, le așteaptă mai departe. Absența literaturii contemporane din formarea obligatorie duce, desigur, și la inapentența absolvenților pentru cultura vie, de identificare, în care pot să se recunoască și pe care ar putea s-o iubească. Nu degeaba suntem pe ultimul loc din Europa când vine vorba de lectură.
În concluzie, consider că ar trebui eliminați din grupul celor care discută în această perioadă viitoarele programe de liceu toți cei care au făcut ca lucrurile să arate așa cum sunt, fie ei și stâlpi de Academie. Apoi, cer imperios includerea scriitoarelor în manuale și în programe. Hortensia-Papadat Bengescu, Nina Cassian, Dana Dumitriu, Gabriela Melinescu, Alice Voinescu, Ana Blandiana, Adriana Bittel, Angela Marinescu, Gabriela Adameșteanu, Nora Iuga, Mariana Marin, Simona Popescu, Ruxandra Cesereanu, Ioana Pârvulescu nu pot fi decupate misogin din cultura română. Cum nu pot fi nici Simona Sora, Svetlana Cârstean, Ana-Maria Sandu, Adela Greceanu, Elena Vlădăreanu, Ioana Bradea și multe alte autoare contemporane.
„Dacă istoria literară nu consemnează nicio contribuție feminină – cum îi poți transmite unei tinere fete că vocea ei poate fi ascultată și că și ea poate avea un parcurs intelectual și un impact social similar cu al unui băiat?” - Miruna Vlada, scriitoare și cercetătoare în științe politice
Am mai scris pe tema aceasta și în ancheta revistei Steaua. Nu vreau să mă repet, dar baza argumentelor mele e aceeași. Să ne înțelegem – eu nu am fost o elevă care să sufere de lipsa literaturii feminine, mai ales cea contemporană. La liceul Eminescu unde am studiat, citeam frecvent scriitoare contemporane de toate vârstele, și poate tocmai datorită acestui privilegiu pot să observ acum cât de nedrept este pentru alți elevi că vocea literară a femeilor care au scris și care scriu să nu se audă decât din greșeală sau din întâmplare. Exact așa se întâmplă acum – ca să citești o scriitoare din România, trebuie să o găsești din întâmplare sau să ți-o recomande un binevoitor din afara școlii. Pentru că mi-am pus întrebarea asta – cum ajunge un tânăr să citească o autoare contemporană – poetă, prozatoare, eseistă sau critic literar – în anul de grație 2018? De unde aude de ea? Că majoritatea celor care fac topuri și validează merite literare (care dau vizibilitate) sunt bărbați. Și atunci, singura șansă pentru a nu depinde exclusiv literatura femeilor de reclama pe care le-o fac anumiți bărbați în poziții de putere ar fi să aibă deja un public de tineri cititori care au mai citit scriitoare. Măcar câteva texte obligatorii, de bac. Adică elevii care ar ieși din liceu cu un arsenal de minim 6-7 femei scriitoare în minte. Pe care să poată apoi construi – pentru a-și defini propriile topuri, propriile gusturi, pentru a câștiga acel tip de autonomie în selecția produselor culturale de consum care să includă nuanțat și femei și bărbați care scriu pe placul lor.
Problema de ansamblu în sistemul educațional românesc e mult mai amplă și mai gravă de atât. Cercetările ne arată că din școala românească tinerii ies analfabeți funcțional (vezi studiul Danielei Vişoianu, preşedinta Coaliţiei pentru Educaţie) și că România în 2016 avea cel mai mare procent din Europa - de 42% - de elevi incapabili să înțeleagă un text citit la prima vedere și care au dificultăți în ceea ce privește efectuarea unor operații matematice elementare. Problema e, deci, de mult mai mare amploare, dar în tot acest tablou sumbru lipsa unor scriitoare din manuale rămâne critică.
Pe mine această temă m-a izbit cu adevărat în 2011, după ce am citit cartea Biancăi Burța-Cernat (una din cele mai bune femei critic literar din România și conferențiar la Litere) – intitulată Fotografie de grup cu scriitoare uitate – Proza feminină interbelică (editura Cartea Românească). Pe lângă faptul că e o frescă foarte vie și are o abordare originală, ce propune o grilă de lectură a sexismului criticilor literari interbelici („monștri sacri” de care, în schimb, abundă manualele noastre), cartea prezintă în detaliu literatura a 9 scriitoare din interbelicul româneasc. Da, ați citit bine - 9 - doar în perioada 1919-1948. Pe lângă Hortensia Papadat Bengescu, le regăsim și pe Ticu Archip, Sanda Movilă, Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius, Anișoara Odeanu (revelația mea – o scriitoare despre care nu știam absolut nimic și care mă fascinează și acum grație Biancăi), Cella Serghi, Ioana Postelnicu și Sorana Gurian. Cartea Biancăi propune atât o grilă de încadrare a tematicilor abordate de aceste scriitoare, precum și o amplă prezentare a cărților lor cele mai semnificative (vorbim în total de peste 20 de volume de literatură sau eseuri ale acestor autoare). Mi-e imposibil să cred că din toate aceste nume și cărți, selecționerii manualelor de limba și literatura română (culmea, mulți dintre ei sunt femei și foști studenți la Litere, care cu siguranță au făcut cursuri cu Bianca Burța Cernat sau au auzit de cartea ei) nu califică nici măcar una sau două din aceste scriitoare în „marea ligă” a literaturii noastre interbelice. Cartea Biancăi face un munte de dreptate „literaturii feminine” (deconstruind inclusiv acest concept inept, dar și deconstruind mitul cum că nu avem scriitoare și de aceea manualele nu consemnează nimic din ce au scris femeile din România). Dar cartea Biancăi face bine și scriitoarelor contemporane zic eu. Ea clasează motivele literare dominante și mărcile stilului fiecăreia din cele 9 scriitoare din interbelic, punând astfel reflectorul pe tematicile pe care scriitoarele din România le-au epuizat deja din secolul trecut. Iată câteva exemple (repet numele astea – poate le mai ținem minte): la Hortensia Papadat Bengescu – „imagini ale corpului reificat”, Ticu Archip – „ autenticism paradoxal, refuzul autobiograficului”, Sanda Movilă – „estetismul evaziunii, eșecul unei invenții de sine”, Henriette Yvonne Stahl – „spiritualizarea feminității, feminitate decadentă și derivă existențială”, Lucia Demetrius – „autenticismul unei fete cuminți, efigii ale fetei bătrâne”, Anișoara Odeanu „minimalism, mistica vieții cotidiene, frivolitate și angajament legionar”, Cella Serghi, „mecanisme compensatorii”, Ioana Postelnicu – „familia închisoare – scriitura cu propriul-corp, corpuri bolnave, corpuri monstruoase”, și Sorana Gurian –„experiențele limită”, „ovreicuța de la Iași cu picioarele rupte”, acrobații politice periculoase”.
În concluzie, lipsa scriitoarelor din manualele de limba și literatura română e o problemă din două puncte de vedere. În primul rând, lipsa modelelor de dezvoltare intelectuală și socială a tinerelor fete. Autorii studiați la școală au fost în mare măsură personaje marcante ale epocilor lor – au schimbat ceva în cursul literar, social, politic românesc. Dacă istoria literară nu consemnează nicio contribuție feminină – cum îi poți transmite unei tinere fete că vocea ei poate fi ascultată și că și ea poate avea un parcurs intelectual și un impact social similar cu al unui băiat?
În al doilea rând, această mare absență afectează și literatura contemporană. În școală se formează cititorii de literatură contemporană. Acolo învață (în mod ideal) să își dezvolte apetitul pentru citit. Ei vor deveni cititorii de cursă lungă ai autorilor contemporani. Un tânăr sau o tânără care nu a citit nicio scriitoare în școală (cu excepția Elenei Farago sau Otiliei Cazimir în clasele primare) are șanse mai mici să descopere pe cont propriu autoarele contemporane. Nu va ști de unde să înceapă.
În această notă, până când schimbăm manualele, recomand elevilor să se ducă pe strada Nicolae Crețulescu nr. 8 din București, să viziteze Muzeul Național al Literaturii Române, renovat și redecorat cu mult bun gust și creativitate. Acolo, în istoria epocilor literare nu o vor găsi decât pe Hortensia. Dar îi invit să coboare la subsol și să urce la mansardă. Acolo vor găsi multe portrete cu autoare contemporane de poezie, proză și teatru. E un act compensatoriu reconfortant.
Cred sincer că această absență a scriitoarelor din manuale e și ea la fel de gravă ca orice altă absență din spațiul public al femeilor, mai ales că e datorat unor împrejurări străine de ele însele. Dacă acum ni se pare de neacceptat ca o femeie să nu voteze sau să nu îi fie îngrădit dreptul de a avea orice meserie își dorește – de ce acceptăm cu atâta indiferență îngrădirea intelectualelor femei în spațiul educațional? Și culmea – majoritatea profesorilor de limba română sunt femei. De la ele ar trebui să apară presiunea pentru schimbare în primul rând. Din punctul meu de vedere această absență deformează modul elevilor de a percepe nuanțat realitatea. Cum poate o tânără să își definească aspirație de a deveni scriitoare dacă ea nu aude la școală de nici o scriitoare? Dacă nu aveam deloc literatură scrisă de femei – aș fi zis – bun, nu au scris nimic, nu au cum să apară. Dar secolul XX cel puțin a avut scriitoare foarte bune din care doar prezența palidă a Hortensiei Papadat-Bengescu apărea în manuale (că între timp a fost și ea eliminată). Această absență e o formă de cenzură, pare mai nevinovată decât altele, dar nu e. E tot cenzură.
*Titu Maiorescu era de părere că „Femeia e incapabilă de dezvoltare, oricât ar încerca să-şi dezvolte inteligenţa, ea nu va reuşi; ba chiar, cu timpul, ea se tâmpeşte şi tinde către idiotism”. Sofia Nădejde, prima femeie din România căreia i s-a permis să-și susțină Bacalaureatul într-un liceu de băieți, i-a replicat lui Maiorescu, scriind că ”Dacă inteligenţa e funcţia materiei cenuşii, atunci nu se poate trage nicio concluzie pe baza greutăţii creierelor, căci ar trebui avută în vedere greutatea materiei cenuşii. Dar greutatea nu e cea mai potrivită măsură: calitatea materiei cenuşii, numărul celulelor şi al polilor acestora şi ramificaţiile lor ar trebui să fie măsura inteligenţei”. (Sursa)
