100 de femei afurisite, de curând tradusă în română la Editura Nemira, e cartea prin care jurnalista Hannah Jewell recuperează o parte esențială, dar masiv neglijată a istoriei: contribuțiile femeilor, fie că vorbim de politică, știință, arte sau revoluție socială. Jewell a fost senior-editor la Buzzfeed UK și a ajuns cunoscută pentru umorul ei când scria despre gen și politică, iar în prezent coordonează rubrica de pop culture la Washington Post. Cercetătoarea Miruna Vlada a stat de vorbă cu Jewell despre munca de documentare din spatele cărții „100 de femei afurisite”, despre rescrierea istoriei și responsabilitatea de a readuce la viață povești fabuloase ale unor femei uitate.
Miruna Vlada: Am citit câteva reacții ale cititorilor la carte și mulți spun că e o carte care le-a schimbat viața. Întrebarea mea e cum ți-a schimbat viața scrierea acestei cărți?
Hannah Jewell: Oh, mi-am plătit în totalitate creditul de student din avansul la carte.
Miruna Vlada: Chiar spui în carte că, dacă ajungi faimoasă, o să le poți oferi părinților un azil mai bun la bătrânețe.
Hannah Jewell: Da, nu vreau să par americanul scorțos și obsedat de bani, dar a fost incredibil, un mare noroc. Când lucram la Buzzfeed, Fiul agentului meu literar nu era atent la muncă, ci stătea și citea Buzzfeed, ceea ce făceam cu toții în 2016, și i-a trimis tatălui său ceva ce scrisesem. Râdeam de politica britanică și tatăl lui era agent. El mi-a scris, m-a întrebat dacă nu am vreo idee de carte și sigur că aveam. Mă gândeam că o să vrea să ne vedem peste vreo lună și el a zis să ne vedem a doua zi. Ne-am văzut la Londra, i-am spus ideea mea și a zis gata, hai s-o facem. Voiam să fac o carte, aveam ideea de când am scris la Buzzfeed o serie de povești despre femei necunoscute din istorie, într-un limbaj accesibil și amuzant, cu umor, și primeam reacții foarte puternice ori de câte ori scriam. Oamenii ne sugerau în comentarii și alte femei pe care să le căutăm. Spuneau „Sunt singura persoană din lume care face cercetare despre femeia asta. Trebuie s-o cauți.” Știam deci că oamenii își doreau mai mult.
Am scris cartea în foarte scurt timp, peste vară. Îmi petreceam toată ziua doar citind despre femei din istorie, din toată lumea, și era greu pentru că femeile astea de acum 2000 de ani sau din secolul XX, erau de pe fiecare continent, mai puțin Antarctica. A fost o experiență emoțională foarte intensă, mai ales să observ atâtea femei care credeau în ceva anume, fie că erau revoluționare sau activiste politice sau erau revoluționare doar pentru că voiau să facă ceva ce nu le era permis femeilor din țara sau timpul lor. Multe au fost ucise din cauza asta. Fie de un regim dictatorial, fie de inamici politici sau de familiile lor, fie s-au îmbolnăvit ori au murit la naștere. M-a impresionat felul în care visele femeilor ăstora au fost strivite.
Voiam să scriu cartea cu niște umor, să nu fie numai noblețe și demnitate. Uneori scriam despre istoria femeilor de parcă erau femei perfecte, al căror suflet era complet devotat unei cauze, dar multe dintre ele erau afurisite. Imperfecte pe alocuri, multe au eșuat, iar unele capitole au fost pur și simplu amuzant de scris. Iată o femeie pirat, o împărăteasă asasină, o călugăriță ciudată de acum mult timp. Acestea au fost distractiv de scris. Apoi avem luptătoarele din Rezistența Franceză din război, oameni ca ele ale căror vieți s-au terminat tragic, și pentru a căror poveste am avut nevoie de mai mult timp. Nu aveam deloc vreme de pauze, stăteam doar la British Library cercetându-le pe aceste femei, scriind și gândindu-mă că voiam să-mi demonstrez mie și cititorilor că nu e important să vorbim mereu doar de prima femeie care a făcut un lucru sau altul. N-a fost niciodată vreun moment în istorie când femeile nu se apărau, nu făceau lucruri fascinante sau nu construiau lumea așa cum o știm. Dar nu am înțeles asta până când nu am scris cartea și nu am găsit toate aceste exemple. Sunt nenumărate femei cu povești incredibile pe care nu le știm.
Miruna Vlada: Cartea a însemnat și o explorare pentru tine, nu doar pentru cititorii care vor descoperi cele 100 de nume. De 90% dintre ele sigur nu au auzit. Am numărat câte femei știam eu și mi-a fost rușine mie, cu doctorat în științe politice, că nu știam unele figuri politice importante de aici, nu mai zic de artiste. În total cred că știam 15-16 nume, ceea ce e puțin. Voiam să te întreb despre momentul cercetării. Ai simțit și o mare responsabilitate, o dificultate să scoți din biografiile lor elementele care arată că sunt importante și cât ne-au schimbat viețile fără s-o știm, dar totodată să le faci foarte umane, foarte autentice, ca vecina de vizavi? Treceau prin despărțiri, aveau vulnerabilități foarte umane și ai încercat să combini aceste momente ca să arăți că sunt umane.
Hannah Jewell: Cu siguranță. Nu voiam să le bagatelizez sau să scot din context sau să le fac prea ridicole. Dar cu despărțirile, de pildă, am vrut să arăt că pur și simplu trebuie să poți părăsi un bărbat. Cred că uităm că oamenii din trecut sunt ca noi, cu aceleași dureri, speranțe, vise, lucruri de împlinit și cred că voiam să cuprind și umanitatea lor. Să-ți poți imagina că ați fi fost prietene sau să știi că te-ar fi înspăimântat persoana asta, să știi că era o fată rea. Vedem de multe ori că problemele lor sunt și probleme de azi. Voiam ca femeile care citesc să poată să se identifice cu aceste femei din trecut sau să fie inspirate. Să creadă că „dacă femeia asta poate, atunci pot și eu”.
Marea anxietate era să nu greșesc ceva, dar din fericire soțul meu și mulți prieteni sunt istorici, așa că am putut să cer ajutor de la oameni din toate domeniile, din toată lumea. Prietenul meu columbian s-a uitat la spioana columbiană, istoricii ruși au verificat partea lor. Mi-a explodat mintea cu femeile revoluționare. Trebuia să-mi întreb prietenele dacă aceste femei chiar voiau să abolească familia, dacă aveau idei despre sex, despre monogamie. Trebuia să înțeleg ideile astea care și azi sunt la fel de radicale, ca să le pot face dreptate.
Miruna Vlada: Atingi subiecte sensibile și vreau să ajung și eu la un subiect sensibil. Cartea e foarte conectată la contextul istoric în care e publicată. Trăim acum un moment global cu multă rezistență la ideea rescrierii istoriei și e clar că avem nevoie să rescriem istoria, iar cartea ta pare una de citit sâmbăta. Este o rescriere relaxată a istoriei, incluzând femei în momente importante, dar vedem și rezistența la asta din diverse părți ale societății care spune că e imposibil să judeci istoria după criteriile de azi. Tu faci asta pentru că folosești limbajul zilei de azi pentru valori și tipuri de comportament foarte vechi, chiar antice. Sunt persoane care cred că acest tip de rescriere a istoriei și de reinterpretare nu e bună. Ce crezi despre asta, mai ales într-un moment așa polarizat al istoriei noastre?
Hannah Jewell: E amuzant că e exact așa cum spui. Sunt așa multe reacții. Eu cunosc contextele britanice și americane mai bine, ideea că putem revizita și rescrie istoria britanică sau americană. Mulți conservatori spun că nu putem s-o facem, că încercăm să dăm jos statui, că nu se respectă istoria.
Miruna Vlada: O consideră o formă de cancel culture.
Hannah Jewell: Chiar despre asta e următoarea carte. Sunt căsătorită cu un istoric, știu ce cred oamenii despre istorie. Munca istoricilor e rescriere, să găsească și să înțeleagă narațiuni prost înțelese în trecut, să găsească figuri și explicații noi. Mai ales figurile politice, în special cele reacționare, cred că istoria e un lucru perfect înțeles, că personajele au fost într-un fel anume, pe care îl proiectează azi. Ca părinții fondatori americani, de exemplu, pe care ți-i imaginezi ca pe niște eroi liberali ai secolului 21. Poate știi de 1619, un proiect al jurnalistei americane Nicole Hannah Jones de la New York Times, pentru care a câștigat Pulitzerul. Anul trecut a avut loc aniversarea a 400 de ani de la sosirea primilor scalvi americani în SUA, iar Jones ne îndeamnă să ne imaginăm că 1619 e anul fondator al Americii, nu 1776. Pentru că aia a fost ziua care a format America, când s-a construit și s-a lansat proiectul economic al Americii. Enorm de mulți au fost supărați și au urât furibund proiectul ei, care a fost denunțat de mulți istorici, mai ales bărbați albi de mediul academic, care i-au atras atenția că nu poți rescrie istoria. Doar că, după mine, nu asta faci; ci adaugi complexitate. Ce-mi place la istorie e că îți provoacă aceste dileme morale teribile și întrebări complexe, și îți dai seama că ceea ce crezi că știi nu e deloc așa.
Ca cetățean britanic și american, am vrut, prin cartea mea, să explorez ambele zone, nu am vrut să fie un proiect prea american sau prea britanic. Nu am inclus multe femei din țările astea, dar la cele pe care le-am ales am aplicat trecutului niște standarde morale de azi. De exemplu, în cazul sufragetelor din istoria americană, nu am inclus-o pe Susan B. Anthony, pentru că, în primul rând, știm deja numele liderelor albe ale mișcării. Multe liderele femeilor erau eugeniste. Pledau pentru contracepție, dar totodată urau oamenii săraci sau pe cei care nu erau albi. Nu putem aplica neapărat moralitatea noastră la trecut, dar erau destule femei dintre care puteam alege unele care să nu fi avut sclavi. Când mă duc spre Antichitate, am ales de toate, nu conta cât au ucis. Ești interesantă. Ne arăți că nu înțelegem lumea antică cum credeam, iar dacă ai fost un lider criminal însetat de sânge nu o să te judec, le-am zis în minte. Dar pentru oricine a omorât după 1920, acolo trag linia. Nu e un proces perfect, dar așa am gândit.
În contextul britanic, de pildă, am ales femei care au luptat împotriva Imperiului Britanic. Regina Nanny din Jamaica și multe femei asiatice care au luptat cu Imperiul. Când britanici albi învață despre împărat ca despre un aventurier nobil care a cucerit lumea, nu auzi poveștile astea din sursele britanice. Regina Nanny, pe care am menționat-o, a fost o femeie liberă jamaicană care a condus comunitatea maronilor din Jamaica. Mult din ce știm despre ea vine de la vizitatorii coloniști britanici, care au despre ea o imagine despre o nebună. A rescrie istoria înseamnă să-ți imaginezi că sursele sunt și ele tarate politic. Apropo de asta, urăsc faptul că azi ne prefacem că istoria ar fi apolitică. Mai ales în Marea Britanie, guvernele au tot timpul propuneri noi ca să apere onoarea lui Winston Churchill sau moștenirea bună a imperiului. Îmi văd prietenii care își fac meseria de istorici și văd ce ridicol sunt toate astea. Istoria a fost mereu folosită ca armă. Fiecare națiune de pe planetă are un mit fondator, cu rădăcini diferite, un mit încă activ politic și el ajută la lansarea unor politicieni ca Donald Trump. Am scris cartea în 2016 și în 2017, cu multă anxietate, legată de tot anul ăla.
Miruna Vlada: Într-adevăr, se simte anxietatea.
Hannah Jewell: E o carte a momentului ei. În timp ce am scris-o, am privit retrospectiv progresul din istorie, cum ușor, ușor, oamenii au căpătat mai multe drepturi. De la Gladys Bentley, de exemplu, o femeie drag queen din Harlemul anilor 20, când trăiau multe femei cu vieți sălbatice, libere, care se jucau cu rolurile de gen și cu așteptările societății. Dar vin au conservatorii ani 50 peste ele, și au fost nevoite să se retragă, să devină gospodine. Am simțit multă anxietate în legătură cu ce înseamnă retragerea unor drepturi în momentul când a apărut Trump, erodând, printre altele, drepturile femeilor americane. Apoi a început să mă intereseze ce fac oamenii normali în fața unor lucruri oribile, în fața politicii, și am căpătat o fascinație pentru femeile din război, care au luptat împotriva naziștilor. Am ales femei care, dacă ar fi vrut, ar fi putut privi pasive evenimentele. Erau catolice, nu evreice, și puteau să nu facă nimic, dar în schimb s-au pus în mare pericol ca să lupte în rezistență sau ca să creeze alte forme de rezistență. Istoria e mereu politică, iar să scriu această carte în primii ani ai președinției lui Trump și în epoca lui Boris Johnson a influențat felul în care am ales femeile.
Miruna Vlada: E clar o carte cu agendă feministă, dar pe de altă parte e mai mult de-atât. Oferă informații istorice, deschide o discuție despre a te simți lipsită de putere și în același timp puternică. E o carte tradusă în nenumărate limbi și desigur va fi percepută diferit. Acum e tradusă în română și, desigur, aceste teme și polarizarea pe care le menționezi sunt foarte prezente în societatea românească. Eram curioasă, din punctul tău de vedere, cine are cea mai mare nevoie de cartea asta?
Hannah Jewell: Sper că toată lumea, dar printre cititorii preferați pe care i-am întâlnit până acum se numără o tânără din Marea Britanie, care făcea tratament pentru cancer și a pus pe Instagram o poză cu ea râzând la cartea mea în timp ce făcea chimioterapie. Alt cititor preferat a fost bunica cuiva care era foarte, foarte bătrână. Ea îi tot fura cartea nepoatei mileniale. Cel mai neașteptat fan a fost prietenul tatălui meu, masculul american care merge pe motocicletă. E baby boomer, bărbatul american tipic de vârstă mijlocie, cu ideile standard despre lume, genul de boomer generic, conservator mai degrabă din inerție. El a citit și mi-a trimis multe mesaje că era prima dată când a înțeles ce vorbeau fetele lor și felul în care funcționează prejudecățile, cum funcționează discriminarea sau patriarhatul. Nu avusese niciodată o dovadă așa îndelungată a patriarhatului care dă înapoi orice tip de femeie și acum le oferă cartea prietenilor săi motocicliști. E o nebunie, merg pe motociclete pe Coasta de Vest și discută despre femei de acum mii de ani. Nu mă așteptam să ajung la un astfel de gen de oameni. Cred că fix ei au nevoie de carte. Pe de-o parte vreau să fac oamenii să râdă, să le dau încredere femeilor, să le fac să știe că nu sunt nebune, dar să ajung și la americanul alb de vârstă mijlocie.
Miruna Vlada: Voiam să te întreb din perspectiva asta, de a încuraja femeile, mai ales cititoarele, să fie curajoase, să ia aceste femei ca modele. Pe care dintre cele 100 de personaje le invidiezi cel mai tare?
Hannah Jewell: Nimeni nu întreabă de invidie.
Miruna Vlada: Sigur, în mod pozitiv, mai degrabă admirativ. Cum a reușit să facă așa ceva?
Hannah Jewell: Trebuie să mă uit la lista mea de femei. Există aici niște genii absolute. E interesant să te gândești la invidie, pentru că multe dintre ele au trecut prin lucruri oribile. Una dintre cele mai cunoscute personaje din carte este Josephine Baker. A trăit o viață așa complicată, foarte controversată, dar plină de pasiune și durere. Dar era imperfectă, s-a născut în St. Louis. Era o femeie americană de culoare, mutată la Paris, o artistă care trăia visul parizian. La începutul secolului 20, a dus o viață boemă, de o strălucire incredibilă. Plimba o maimuță pe stradă, avea amanți de toate genurile, a lucrat pentru Rezistență, dintr-o casă conspirativă. Și-a sexualitatea neobișnuită în scop politic și a fost implicată și în mișcarea drepturilor civile din SUA.
A fost absolut fascinant să citesc despre ea. Adesea era o mare mincinoasă. Și-a umplut memoriile cu chestii inventate. Îmi place la nebunie ce persoană haotică a fost, dar fundamental bună. Mai târziu în viață a adoptat mulți copii din toată lumea, pe care-i ținea în casa ei mare din Franța, unde vindea bilete. Sigur, lucruri reprobabile: își folosea copiii ca să argumenteze politic armonia dintre rase. Sunt și lucruri dintr-astea la ea, dar a trăit mult, lucru de care nu au avut majoritatea femeilor, s-a distrat mult, dar a și avut o busolă morală. Asta o face un personaj fascinant. Știi că îmi închei cartea imaginându-mi o cină cu toate femeile astea într-o cameră.
Miruna Vlada: Voiam un loc la petrecerea aia.
Hannah Jewell: Ce voiam să arăt cu imaginea asta e că multe dintre aceste femei nu s-ar fi înțeles. Politic, erau foarte diferite. Mulți autori ai cărților de genul „Femei puternice din istorie” o vor include adesea, de exemplu, pe Margaret Thatcher. Părinții mei au plecat din Marea Britanie în anii 90 și m-ar fi dezmoștenit dacă aș fi avut-o pe Margaret Thatcher în carte. Pentru mine, nicio femei femeie puternică din istoria recentă, dar care a lucrat împotriva progresului femeii, nu era interesant de inclus. Cartea mea e politică, nu vrea doar să spună „uite o doamnă care a fost prim ministru”.
Interviul este o adaptare a unui dialog video purtat în cadrul Elefant Fest.
