Cunoscută pentru romanele de ficțiune istorică, Philippa Gregory scrie și non-ficțiune. În Femei obișnuite. 900 de ani de istorie, analizează poveștile femeilor despre care vorbim mai puțin. Cele care au lucrat în mină sau au deținut corăbii, negustorese, impresare de teatru sau soții care au modelat și schimbat societatea engleză de a lungul timpului.
Philippa Gregory una dintre cele mai renumite scriitoare britanice contemporane de ficţiune istorică, s-a născut în Kenya, în 1954. A studiat la Universitatea din Sussex, unde a obţinut o diplomă de licenţă în istorie. Ulterior a devenit doctor în filologie la Universitatea din Edinburgh, cu o lucrare despre literatura secolului al XVIII-lea. A lucrat o vreme ca jurnalistă şi producătoare la BBC, însă pasiunea pentru istorie şi literatură a îndemnat-o să se dedice scrisului. Autoare extrem de prolifică, Philippa Gregory a publicat până în prezent peste patruzeci de romane, dintre care amintim: Surorile Boleyn (2001), distins cu Premiul Parker Romantic Novel of the Year şi ecranizat, Prinţesa statornică (2005), Moştenirea Boleyn (2006), Regina albă (2009), Doamna apelor (2011), Blestemul regelui (2014), Îmblânzirea reginei (2015) şi Ultimul dintre Tudori (2017), apărute şi la Editura Polirom. Cărţile sale au fost traduse în numeroase limbi şi s-au bucurat de succes în întreaga lume. În 2016 i s-a decernat Harrogate Festival Award for Contribution to Historical Fiction. Philippa Gregory este şi o autoritate recunoscută în domeniul istoriei femeilor. În 2023, la Editura Polirom a apărut volumul Femei în Războiul celor Două Roze, scris de Philippa Gregory în colaborare cu David Baldwin şi Michael Jones.
Femei obişnuite. 900 de ani de istorie
Judecata de Apoi
Cotropirea Angliei de către armata normandă în 1066 – ducele Wilhelm de Normandia împotriva regelui Harold Godwinson al Angliei – nu a reprezentat pentru femeile din Anglia o simplă schimbare de regim. A însemnat și o accentuare a tiraniei bărbaților care capturaseră regatul cu avuția sa cu tot și l-au lăsat moștenire din tată în fiu, excluzând femeile, au creat legi care le înrobeau și au conceput o religie și o filosofie pentru denigrarea lor. Sunt bărbații a căror violență s-a îndreptat împotriva femeilor, mânați de nevoia de bani și de dorința exacerbată de profit, ceea ce va duce la proasta remunerare a femeilor și la exploatarea lor vreme de secole.
Nimeni nu putea contesta registrul întocmit pentru a stabili valoarea terenurilor în vederea impozitării lor de către rege, după cum nu putea fi contestată nici Judecata de Apoi. Probabil că de aceea a și fost numit, în secolul al XII-lea, Domesday Book (Cartea Judecății de Apoi). Iar pentru femeile din Anglia, invazia normandă a fost cu adevărat o zi a osândei.
Tapiseria de la Bayeux, o pânză brodată lungă de 70 de metri şi aproximativ contemporană cu perioada cotropirii, înfățișează o invazie a bărbaților: sunt 632 în total. Sunt reprezentați cam 200 de cai, 55 de câini și 500 de alte animale și păsări – dar numai cinci femei, toate sub amenințare sau pradă violenței. Regina anglo saxonă Edith își plânge soțul, pe Eduard Confesorul; altă femeie (probabil Ælfgifu, soția regelui Cnut – sau Ælfgyva, cum apare pe tapiserie) e lovită de un cleric sau un preot; o femeie scapă dintr o clădire în flăcări împreună cu fiul ei; și, la margine, o femeie despuiată fuge de un bărbat gol cu penisul erect, în timp ce o alta, dezbrăcată, sfidează un bărbat gol care ține în mână un topor.
Pe tapiserie sunt mai multe penisuri decât femei: 88 de cai și 5 de bărbați. Cei care au conceput o, țesători și broderi iscusiți – probabil chiar femei în slujba unui lord normand –, n-au făcut decât să descrie violența sexuală a bărbaților, sosită odată cu normanzii și tolerată de ei.
Wilhelm de Normandia a fost un conducător faimos pentru agresivitatea lui, care deja își cucerise prin cruzime o patrie cu ajutorul unei armate călite în luptă. Sosirea lui a marcat sfârșitul unei Anglii care se statornicise sub domnia relativ pașnică a lorzilor anglo-saxoni, inspirată de conceptul de „bună seniorie”, în care femeile aveau drepturi legale, dețineau pământuri și propriile averi, își stăpâneau țăranii care le munceau pământul în arendă, puteau să se căsătorească sau să se separe în mod liber și își puteau alege moștenitorii.
O treime dintre testamentele anterioare cuceririi care s-au păstrat au fost scrise de femei, purtând propria semnătură. Wynflæd, bunica regelui Edgar, a lăsat o întreagă avere la moartea sa (c. 950) și o moștenire specială pentru fiica ei, Æthelflæd, constând în bijuteriile ei preferate și o moșie: „Brățara gravată și broșa ei, precum și moșia de la Ebbesbourne cu actul de proprietate, le lasă ca moștenire în perpetuitate de care să dispună după bunul plac; și îi concede oamenii, vitele și toate câte se află pe moșie”.
„Oamenii” vor fi fost vilanii legați de pământ prin contracte de arendă și de muncă, șerbii fără pământ, care munceau fără simbrie și erau găzduiți de lord, și sclavii, care alcătuiau până la 10% din populație, capturați în război sau cumpărați. Nici aceștia din urmă nu aveau pământ, nu erau plătiți și nici liberi, în mare parte fiind lucrători albi. Wynflæd a poruncit eliberarea sclavilor săi, ca pomană de sufletul ei; dar pe două lucrătoare foarte iscusite, „o țesătoare și o cusătoreasă”, le-a lăsat fiicelor ei; o bucătăreasă (probabil sclavă) a fost lăsată nepoatei sale Eadgifu, care a mai moștenit și două cufere, cea mai bună cuvertură de pat, cea mai bună tunică și cea mai bună mantie, vechea sa broșă filigranată și o tapiserie lungă. Alți copii aveau să primească un „cort roșu”, o rochie țesută în spic cu punct dublu, tapiserii, lenjerie de pat și cărți.
Wynflæd nu a fost singura moșiereasă înstărită din Anglia anglo saxonă. În East Anglia și în Oxford, cam unu din șapte proprietari de pământ era femeie și 14% dintre țăranii care munceau în arendă pe pământurile regale erau femei. Domesday Book – o imagine a Angliei din momentul invaziei lui Wilhelm – a listat 16.667 de moșieri bărbați și 479 de femei. Dintre acestea, unele erau extrem de înstărite: Gytha Thorkelsdóttir, contesă de Wessex, mama regelui Harold, avea domenii vaste în sudul Angliei, întinzându se pe 11 dintre comitatele de azi. Bogata și influenta soție a lui Harold, Edith Gât de lebădă, deținea terenuri întinse. Două dintre cele mai mari deținătoare de pământ de la 1086 nici măcar nu au fost numite în Domesday Book – au fost menționate drept soția lui Hugh, fiul lui Grip, și mama lui Robert Malet.
O femeie pe nume Asa, o mică moșiereasă din Yorkshire, a fost menționată în registrele Domesday deoarece își revendicase pământurile după separarea de soțul ei. Jurații care s-au ocupat de caz au respectat vechea lege anglo-saxonă: Asa a câștigat, ca stăpână de drept a pământului. A avut noroc să beneficieze de legea anglo-saxonă, căci noile legi normande vor stabili că nicio soție nu poate să dețină pământ sau să-l păstreze după căsătorie în lipsa vreunei alte înțelegeri. În următoarele opt secole, nicio femeie nu va mai putea anula o căsătorie și nu va mai divorța fără permisiunea tribunalului ecleziastic sau a Parlamentului.
O altă femeie cu pământ în arendă, văduva Leofgeat, deținea 400 de acri la Knook, în Wiltshire, probabil o pensie acordată de curtea regală anglo-saxonă, unde făcea franjuri aurite cu care împodobea veșmintele regale. Văduva lui Manasses, bucătarul regal, deținea pământurile moștenite în nume propriu. Mai exista o moșiereasă care era și berăreasă în Chester și o femeie rapsod sau bufon la curtea regală – Adelina – care avea pământ în Hampshire. O cusătoreasă iscusită, Æflgyd, a fost plătită în pământuri la Oakley, în Buckinghamshire, pentru că o învățase pe fiica șerifului Godric să brodeze folosind fire de aur.
Imaginea este o scenă din Psaltirea lui Luttrell, realizată în Anglia, secolul XIV. Preluată via Wikipedia.
