„De mică n-am avut loc. Eu am fost singură și, de ce-am fost singură, m-am însingurat și mai tare. De-asta nu-mi găsesc locul.”
Sunt cuvintele Stelei, o doamnă de 74 de ani, cu păr alb și lung, a cărei confesiune despre singurătate și însingurare încheie documentarul cu cinci interviuri proiectat la Rezidența BRD Scena9, în cadrul expoziției Blue Banks. Identități feminine în mediul rural. Pe lângă documentar, expoziția include fotografii, fragmente din poveștile a 18 femei și face parte dintr-un proiect mai amplu de cercetare, pentru primul lungmetraj al Andreei Borțun. Blue Banks e făcut de ea, alături de Brândușa Nastasă, cu consultanță oferită de Tudorina Mihai, vicepreședinta asociației feministe FRONT. Expoziția mai poate fi vizitată până duminică, 2 septembrie, inclusiv, între orele 17 și 20.
Multe dintre poveștile culese de Andreea și Brândușa, de la femei de 25 până la 92 de ani care trăiesc la țară în Teleorman, sunt despre violență, supraviețuire, abuz de alcool, abuz sexual și sexualitate reprimată. (Cea mai în vârstă, Floarea, este chiar bunica Andreei.) De cele mai multe ori, când au început să vorbească despre violență domestică sau sexuală sau despre depresie, răspunsurile au curs firesc, dintr-o temă pe care o abordaseră pentru întrebarea precedentă. „Vorbeau despre copiii lor și au ajuns să vorbească despre depresie”, spune Brândușa.
Blue Banks, adică Maluri vineții în limba română, e și titlul viitorului prim lungmetraj al Andreei Borțun. Povestea din scenariu e cea a unei femei tinere de la țară, din sud, într-un sat pe malurile Dunării. Borțun a vrut să înțeleagă cum se construiește identitatea feminină la sat, în zilele noastre. De câtă autonomie au parte femeile respective? Cum fac față abuzurilor și violenței? Cum reușesc unele dintre ele să-și (re)câștige libertatea față de partener?
Pentru film, Andreea a mai colindat o dată sudul și-n 2017, în căutarea unei actrițe neprofesioniste care să joace rolul principal. A găsit-o: are 30 de ani și un copil de 11, „e foarte vie, într-un mod atipic față de ce-am văzut eu în rural”. Și, inițial, interviurile cu cele 18 femei din satele sudului care apar în expoziția de la Rezidența BRD Scena9 erau o formă de documentare pentru dezvoltarea scenariului de film și atât. Dar, odată confruntate cu realitatea de la țară din Teleorman, Andreea și Brândușa și-au dat seama că supraviețuirea și construcția identității acestor femei, într-un mediu deloc idilic, în care abuzul e normalitate, e un proces foarte fragil, care nu se termină întotdeauna bine.
Teleormanul, cel mai sărac județ din România, are o populație de peste 380.000 de oameni, dintre care mai bine de 250.000 locuiesc la țară (mult peste media națională, de 46% din populație în mediul rural). Dintre cele 194.000 de femei din județ, doar 82.400 lucrează. Conform site-ului DGASPC Teleorman, în perioada 2009-2014, la centrul pentru femei și copii victime ale violenței domestice au ajuns 54 de femei adulte și 133 de copii. În broșura expoziției, curatoarea Ioana Ciocan amintește că în România o femeie este bătută o dată la 30 de secunde. Iar Tudorina Mihai, consultanta proiectului, descrie viața femeilor din mediul rural: se căsătoresc mai tinere decât bărbații, nasc mai devreme decât la oraș, au un risc mai mare de excluziune socială și sărăcie, multe dintre ele au peste 65 de ani, iar cele care lucrează prestează, de cele mai multe ori, munci agricole. Iar statisticile astea nu includ numărul (probabil mult mai mare) de abuzuri neraportate.
Andreea Borțun și Brândușa Nastasă sunt cele mai bune prietene de jumătate de viață, adică de (la) 14 ani, dar Blue Banks e primul proiect la care lucrează împreună. Pe teren, Brândușa a filmat, iar Andreea a condus interviurile. Brândușa e de la sat, din Bacău, dar locuiește la Rotterdam. De fiecare dată când vine în România, se întoarce la țară, unde trăiesc mama și bunica ei la ferma lor de-acolo. Borțun e de la oraș, chiar din Alexandria, Teleorman, dar locuiește la București. Revine, însă, în fiecare an acasă, unde, de 13 ani, organizează festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis – o mare sărbătoare care strânge, an de an, sute de puști pasionați de artă, din Ferentari până-n Botoșani.
Borțun a studiat scenaristică la UNATC, a lucrat la patru scurtmetraje și face un master în filosofie. Brândușa e absolventă de jurnalism și producție media, în Danemarca, respectiv la Londra, a lucrat la Berlin, în Marea Britanie și în China, iar azi conduce Springroll Media, o casă de producție media din Olanda, cu colectiv exclusiv feminin. Împreună, și-au propus să dea femeilor pe care le-au întâlnit pe teren o binemeritată voce în spațiul public.
„Istoria noastră stă pe istoria tuturor femeilor dinaintea noastră”
La vernisaj li s-a dat din nou o voce doamnelor Geta (70 de ani), Romelia (38 de ani), Mihaela (49 de ani) și Roxana (34 de ani) - patru dintre cele 18 femei intervievate de Andreea și Brândușa. „Istoria noastră, ca femei [tinere]”, spune Borțun în deschiderea vernisajului, „stă pe istoria tuturor femeilor dinaintea noastră. E un pământ acolo. Am vrut să înțelegem pământul ăla, pentru că noi nu prea știm cum să ne construim ca femei.”
„N-am avut nicio reținere”, spune doamna Geta, când e întrebată cum de s-a deschis în fața fetelor. „Am spus lucruri adevărate, dar vă spun sincer că dacă mai trăia soțul nu le spuneam. Niciodată!” Soțul ei a murit acum 13 ani. Recent, a plecat la fiul ei în Spania – despre experiență spune că dacă era mai tânără nu se mai întorcea. „Femeile sunt mult mai respectate în Spania, sunt pe primul loc și pentru ele – nu mai e vorba doar de copii. Copiii, au mai mult bărbații grijă de ei, dacă sunt la restaurant sau merg la clinică.” Acolo, spune ea, „femeile stau până la 30-40 de ani, până-și fac rosturile, și-apoi se căsătoresc. Și e ceva bine, că nu stai la mâna bărbatului, să te ia la întrebări: Ți-am adus bani, ce-ai făcut cu ei?”
Geta s-a întors în România din cauza unor probleme de sănătate și pentru că se simțea „legată de casă”, în care stă de când s-a măritat, la 17 ani. „Poate că aici, la noi, în Teleorman, femeile au muncit de zece ori mai mult decât bărbații”, râde Geta. „Dar nu puteai să zici nimic.” Tudorina Mihai, care moderează întâlnirea, o pune să-și imagineze cum ar fi dacă o zi femeile din sat nu ar munci. „Olelei!”, răspunde Geta.
Pentru doamna Geta, munca în casă, ordinea și curățenia, e ceva ce femeile fac „în timpul liber”, după munca în ogradă, la câmp, în solarii. Și despre munca în curte zice că nici nu-i muncă, pe lângă cea de pe cele câteva hectare de pepene și 7.000 de fire de vinete cu care avea de a face zi de zi la câmp. La toate astea, pe lista ei de sarcini se adăugau copiii, pentru care trebuia să spele și să calce. „La fel și bărbatul, trebuia spălat și călcat, că e oglinda femeii. Așa îmi spunea mama mea, că femeia trebuie să facă totul pentru bărbat, ca să îl ai lângă tine.”
„Dacă nu e femeia, moare tot – și animale și copii și tot”, spune Roxana. Ea s-a născut în Alexandria, dar s-a mutat la țară când s-a căsătorit, la 24 de ani. Ușor nu i-a fost să facă trecerea, pentru că îi lipseau condițiile, dar cu timpul s-a obișnuit. Are doi copii, dar sunt mici și nu-i pune la treabă. „Singura lor treabă e să învețe, de restul mă ocup eu.” De-aia nici nu vrea să se angajeze, pentru că prioritatea ei e să se ocupe de copii.
Romelia e vânzătoare la magazinul din sat, unde lucrează 15 ore pe zi, de la 7 la 22:30, o dată la două zile. În ziua când stă acasă, face curățenie, mâncare, spală rufele. „N-are cine să mi le facă. N-o am pe mama, pe soacră-mea.” Vorbește repede și frust. Instalația audio din una dintre camerele expoziției se termină cu ea spunând: „Păi, n-auzi că sunt femeie liberă?! Ce nu-nțelegi?” I-a fost, de altfel, foarte ușor să vorbească cu fetele: „Parcă le știam de-o viață! Tot le-am spus. Cu lux de amănunte.” Zice că e sociabilă, dar nu se deschide în fața oricui. „Dar pe ele le-am simțit – se simte omul.” A stat trei ore de vorbă cu ele și nu mai voia să le lase să plece.
Mihaela spune că le-a „umplut capul” fetelor de fiica ei, „realizarea ei în viață”. Au filmat-o peste tot în gospodărie, din grădină la porumb, până-n bucătărie, unde le-a făcut gogoși. Mihaela și soțul ei sunt un cuplu oarecum atipic, pentru că se ajută reciproc: „Eu la muncile lui, el la muncile mele. De toate. Că altfel nu răzbești la țară. I-am spus - dacă unul trage într-o parte și celălalt în partea cealaltă.” Acum așteaptă nepoți pe care să-i crească, astfel încât copiii ei „să poată să meargă mai departe. Să nu simtă greul.”
Tudorina le întreabă pe doamne și despre relația de cuplu la sat. „Depinde cum e bărbatul, cum îl modelezi”, răspunde repede Romelia, iar toate femeile din public și de lângă ea râd cu subînțeles. Suntem vreo 30, inclusiv mama și mătușa Andreei, aproape toate femei. „Modelezi dacă ai pe cine”, zice doamna Geta. „Dacă nu, nu stau cu el”, îi dă replica Romelia. „Ce, s-au terminat bărbații?” „Taci, că dacă te-aude Guriță nu te mai duci acasă”, glumește Mihaela. Dar Romelia e serioasă: spune că dacă îl lași pe bărbat să te bată de la început, așa rămâne, „nu-l mai dai pe brazdă. Și te-ai învățat și tu cu el așa.
Romelia spune că știe multe femei care stau cu bărbați care le bat, justificând că rămân pentru copii. Nu i se pare un motiv suficient – copiii se fac mari, pleacă și își uită mamele. Fiul Getei e de 17 ani în Spania și de 10 ani n-a mai dat pe-acasă. „Ei, și nu mai poate de focu’ mamei”, intervine Romelia. El și-a făcut viața lui „și dumneavoastră tot aici ați rămas, cu chinul.” Geta își păstrează, însă, optimismul - speră ca proiectul Andreei și al Brândușei să „mai deschidă mințile și celor de la sat și să facă o viață mai bună și pentru femei. Să fie mai apreciate.”
„Copiii ăștia de-acu’ sunt prea deștepți și noi prea proști eram”
La câteva zile după vernisajul expoziției, vorbesc la telefon cu Andreea Borțun, care îmi spune că interviurile au pornit de la întrebarea: „Ca mamă, ce-ai vrea să știe copilul tău că ai învățat despre ce înseamnă să fii femeie?” Cele două regizoare n-au plecat la drum cu intenția de a demoniza bărbații – partenerii și soții femeilor de la sat. Numai că au constatat că poveștile se repetă. „Ale dracului pattern-uri [de povești ale femeilor], aproape toate veneau de-acolo. Inclusiv grija față de sine pe care încetezi s-o mai ai în cuplu. (...) Toate [femeile intervievate] vorbesc post-factum. Nu e niciuna care să zică Hei, da, eu de când am intrat în căsnicie am știut să am grijă de mine! Nu, nu am avut grijă de mine, viața m-a învățat că asta nu e ok și iată-mă aici, mulți ani mai târziu, cu acest regret”, explică Andreea Borțun. Ca atare, principala lecție cu care a plecat ea din teren e „Ai grijă de tine”. Poate că sună banal, dar pentru ea e o temă esențială, care „implică autonomie, o formă de libertate manifestată față de tine în raport cu ceilalți, îți creează contextul de a fi ok și a nu fi resentimentar în mijlocul celorlalți.”
Pentru Andreea, primul interviu cu vecina bunicii ei, Stela, a fost cel mai dificil moment pe teren. „Era un univers foarte greu acolo”, la țară în Teleorman, își amintește regizoarea, care zice că a rezonat foarte puternic cu multe dintre lucrurile pe care i le-a povestit bătrâna despre singurătate. „În momentul în care ești pus față în față cu ceva care pare îndepărtat, dar e, de fapt, o versiune posibilă a ta, mai în vârstă, care s-a însingurat toată viața” poți să ajungi să colapsezi emoțional, explică Andreea.
Când compară satele din Teleorman așa cum și le amintește din copilărie cu ce a descoperit în cercetarea asta, Andreea spune că și-a demitizat toate nostalgiile, și o parte „conservatoare pe care o aveam când eram mică, să rămână totul la fel.” A frapat-o urbanizarea satului și a început să observe cum nu toate casele și ogrăzile sunt la fel, în multele drumuri București - Alexandria, pe care le-a făcut când s-a întors de la Berlin, în 2013. Era o realitate care fusese dintotdeauna în imediata ei apropiere, spune Andreea – și amintește de muncitorii zilieri de la magazinul de construcții dintr-un sat din Teleorman al unchiului ei. Mai toți erau în prag de depresie și abuzau de alcool. Sunt lucruri pe care le văzuse, dar abia atunci a început să se uite conștient la ele.
În măsura în care le-a ajutat pe cele două artiste să își dezvrăjească imaginea idilică a satului copilăriei și să experimenteze genul ăsta de solidaritate, Blue Banks a fost și pentru ele o experiență terapeutică, de oglindire. Borțun povestește că a aflat despre una dintre femei, care lucrează la bunica ei în curte, că e abuzată fizic de soțul ei. Deși îl cunoaște și pe soț, Andreea spune că niciodată n-ar fi putut să-și imagineze asta despre el.
Nastasă își amintește că multe interviuri s-au terminat cu toată lumea înlăcrimată, îmbrățișată și mulțumindu-și reciproc: ea și Borțun erau recunoscătoare pentru poveștile primite, iar intervievatele pentru că le ascultat și pe ele cineva. S-a plâns și la vernisaj. Asta a emoționat-o cel mai tare – că lumea a rezonat la poveștile culese de ele și că e, deci, important să găsească și alte femei cărora să le dea o voce. O voce adeseori frustă, cu intuiții și experiențe precum cea de mai jos, a doamnei Romelia - care rămân prea des îngropate sub noianul de portavoci din mediul urban.
„El nu se mai culcase cu nicio femeie, eu nu mă mai culcasem cu niciun bărbat, așa de proști eram. Chiar de multe ori stau și mă gândesc - copiii ăștia de-acu’ sunt prea deștepți și noi prea proști eram.”
Expoziția poate fi vizitată la Rezidența BRD Scena9 până duminică, 2 septembrie, inclusiv. Va fi transportată apoi la Conțești, în satul doamnei Geta, iar ulterior la Muzeul Județean din Alexandria. La final de octombrie, cele două autoare își propun să facă disponibile online numeroasele materiale foto și video culese din teren.
Toate fotografiile fac parte din proiectul „Blue Banks” și au fost realizate de Andreea Borțun și Brândușa Nastasă, cu excepția situațiilor în care se specifică altă sursă. Imaginile au fost obținute cu acordul autoarelor.
În imaginea principală: Stela, 74 de ani.
