Într-un interviu recent, Cristi Puiu declara despre noul său film, Sieranevada, că ar putea fi citit în interiorul operei sale ca o poveste despre spectator (într-un fel de trilogie ideală completată de Moartea Domnului Lăzărescu, văzut ca o poveste despre actor, și Aurora, văzut ca o poveste despre autor).

Mai puțin o încercare de reinventare formală, cum este cazul celor două filme precedente – Aurora și Trei exerciții de interpretare –, Sieranevada nu-i mai propune spectatorului doar un joc intelectual. Ce face Puiu în schimb este să se întoarcă la formula unei comedii cu accente de umor negru, construind pe mai multe niveluri și lăsându-l pe spectator – sau poate ar fi mai bine spus privitor – să aleagă cât de mult dorește să vadă.

Un demers care amintește întrucâtva de cel din Moartea domnului Lăzărescu, cu mențiunea că imaginea în oglindă a realității sociale înconjurătoare pe care i-o întoarce privitorului felia de viață servită aici e mai ușor digerabilă prin restrângerea ei la un cadru familial.

Pe scurt, povestea din Sieranevada urmărește interacțiunea dintre membrii unei familii numeroase îngrămădite într-un apartament de bloc pentru un parastas, de la prânz până după lăsarea serii. Răstimp în care aceștia se ciondănesc pe tot felul de lucruri aparent mărunte: de la sarmale, la mărimea costumului pentru pomana sufletului celui mort, de la comunism, la 9/11 și Charlie Hebdo. Acestea vor sfârși prin a degenera într-un scandal de familie, cu certuri în episoade între diversele rubedenii, în așteptarea (cu ecouri buñueliene) punerii unei mese în familie care se tot întârzie, mai întâi din pricina unui preot ce pare să nu mai vină, iar mai apoi din cauza unui unchi care nu se mai dă dus.

O frescă de familie în care se vorbește mult, cu o mulțime de replici citabile, care va stârni cu ușurință hohote de râs, chiar și spectatorilor mai puțin atașați de realismul noului val, și care va emoționa deopotrivă. Toate frânturile de istorie personală ale unuia sau altuia dintre personaje ce ies la iveală pe fundalul unei drame de familie reușesc să creeze spectatorului o senzație de familiaritate și de intimitate cu personajele până în punctul în care devine el însuși parte dintr-un fel de familie extinsă. Cu care sfârșește prin a împărtăși, vrând-nevrând, cu bune și cu rele, un trecut comun prin care bântuie deopotrivă povești despre adulteruri în familie, amintiri despre poznele din copilărie ale vreunui frate sau figura unei mătuși care perorează despre cum era mai bine pe vremea comuniștilor. Astfel privit, Sieranevada e o poveste pentru spectator mai mult decât o poveste despre spectator.

Dar toate aceste istorii de familie și conflicte din jurul mesei sunt doar pretextul filmului, un prim nivel al acestuia. Și o ședință de exorcism a lui Puiu cu câteva dintre propriile fantasme, Sieranevada fiind poate cel mai personal film al său de până acum, dacă judecăm după declarațiile regizorului despre ideea de la care a pornit – parastasul propriului tată, care a atras după sine includerea în scenariu a unor istorii de familie personale legate într-un fel sau altul de acest moment.

Ceea ce face însă din Sieranevada o mostră remarcabilă de cinema este felul în care este gândită întreaga construcție vizuală a filmului, de la realismul dens al scenografiei, la construcția cadrelor.

Plecând de la credința că sufletul mortului rămâne pe pământ încă patruzeci de zile după moarte, Puiu face din cameră un personaj din umbră, subordonând-o privirii mortului. Formal, e vorba în continuarea de cadre lungi și fluide, dar în Sieranevada instrumentarul realismului lui Puiu capată un sentiment de familiaritate, de naturalețe a unei priviri care se mișcă cu lejeritate printre fețe cunoscute prinse în certuri și preocupări mărunte, indiferente la semnificația adunării, reușind  totodată să cuprindă – grație  unei omnisciențe temporare – mai mult decât ceea ce pot vedea celelalte personaje (ca în cadrele în care camera rămâne în holul apartamentului, lăsând să se vadă prin ușile întredeschise bucăți din diversele scene de familie în desfășurare).

Un purgatoriu sufletesc care dă dimensiunea celui lumesc şi a cărui punere în scenă ascunde un discurs despre feluri de a privi ce pare înrădăcinat în cele din urmă într-un amestec de fascinație și frica față de moarte, pe care îl împărtășim cu toții în diverse grade.

 

Citiţi şi un interviu cu Judith State, care o joacă pe Sandra în Sieranevada.