Deși carantina promite să se relaxeze, nu-i niciun semn la orizont cu privire la o eventuală revenire la normal a activității cinemaurilor. Zilele ce vin ar fi trebuit să tragem cu ochiul la Festivalul de la Cannes, doar că anul acesta festivalul nu va mai avea loc într-o formă fizică. La începutul lui iunie, însă, organizatorii vor anunța o serie de filme ce urmau să fie proiectate la Cannes (printre ele cele mai noi titluri de la Wes Anderson, Nani Moretti și Spike Lee), și care vor fi în schimb proiectate la alte festivaluri de film din lume. Până atunci, putem măcar să ne consolăm cu câteva filme selectate în competițiile anilor trecuți. Cei de la Voodoo Films au pregătit o selecție cu 12 dintre titlurile canneze distribuite de ei în cinemauri, pe care le puteți vedea online până pe 23 mai. Mai jos găsiți trei propuneri pe care n-ar trebui să le ratați.
Matthias & Maxime (Xavier Dolan, 2019)
Proiecție: 14 mai
La nici 30 de ani împliniți, Xavier Dolan, ex-puștiul-minune al cinemaului, s-a trezit pândit de o formă de academism de care el însuși, fiți convinși, e cel mai conștient. Rezultă acest film torturat, cu un plot fragil mâzgâlit pe-un caiet din studenție și tărăgănat apoi, cu chiu, cu vai, preț de două ore, dar care este și cel mai atașant proiect al lui Dolan de câțiva ani buni. E suficient de văzut cum Dolan încearcă să revină, în vârful picioarelor și cumva pe ocolite, înspre teritoriile care l-au consacrat – relația nevrotică dintre un fiu și o mamă singură, primul fior de îndrăgosteală – pentru ca filmul să dobândească un aer vulnerabil, de obiect confecționat cu grijă și smuls din propria ființă. Dolan are aici alura unui jucător care a mizat, rând pe rând, pe toți așii din mânecă, iar acum dă târcoale cazinoului și își frânge mâinile în speranța că o să-l zărească cineva.
Cum să interpretăm decizia stângace și înduioșătoare a lui Dolan de a-și numi două dintre personaje Ruiz și Rivette (după marii cineaști moderniști, chilianul Raúl Ruiz și francezul Jacques Rivette), decât ca ultima sforțare a aproape-înecatului de a apuca colacul de salvare? Chestia e că Dolan, chiar și atunci când face un film atât de vaporos încât riscă să pară găunos de-a dreptul, ține cu dinții de emoție, singurul său reper. Prin asta, filmele sale rămân oricând preferabile cohortei de producții cinice și greoaie, gata să se scufunde sub povara propriului formalism strident, care se perindă prin festivaluri. Căci Dolan plutește în continuare, chiar dacă în derivă (a prins colacul de salvare). Iar atunci când se-apleacă din nou asupra fluxurilor nebănuite de feromoni dintr-o gașcă băiețească, senzația e că știm toate astea, dar că nu ne deranjează să le mai vedem o dată. Priviți zâmbetul dolanian, care ascunde în el o mare neliniște, ca și cum ar vrea să ne spună că ceva, ceva adevărat, a rămas încă în picioare.
The Happiest Day in the Life of Olli Mäki / Cea mai fericită zi din viața lui Olli Mäki (Juho Kuosmanen, 2016)
Proiecție: 15 mai
Dacă am fi la Hollywood, odiseea unui outsider care învinge toate adversitățile înaintea meciului vieții ar fi mană cerească. Dar nu suntem. Suntem într-un cătun finlandez înconjurat de brazi, anul e 1962, iar Olli Mäki, acest mic Leonard Doroftei care visează la faimă, se antrenează cum poate pentru titlul mondial la categoria pană. Juho Kuosmanen restituie povestea unui brutar devenit boxeur profesionist, care țintește imposibilul. Spre deosebire de un erou hollywoodian, Olli al nostru știe însă că, în fața unui american mult mai bine cotat, e cât se poate de plauzibil să piardă. Ce contează, de vreme ce ne putem bucura cum se cuvine de moment? Nu atât o filosofie de trotuar, cât un mod foarte concret de a spune ca viața e mai mult decât zic unii sau alții, din partea unui film care știe să trieze delicat lucrurile, fără să le smulgă aura magică.
Pentru Olli, confruntarea din ring e doar ultima probă a unui traseu presărat cu oponenți mai mult sau mai puțin vizibili (lipsa de concentrare, cântarul...). Olli ține să păstreze în pregătirea sa, împinsă de la spate de un om care e în aceeași măsură antrenor și businessman ferchezuit, un sâmbure artizanal. Care sâmbure amenință să se piardă într-o lume putredă și falsă, unde o imagine publică îngrijită cântărește mai mult decât un upercut bine plasat. Nu și pentru Olli, care, neformatat de zorii publicității, nu știe nici să dea bine pe sticlă, nici să răspundă șmecherește la întrebările jurnaliștilor, așa cum fac profesioniștii. Nu degeaba cele mai frumoase momente ale filmului țin de starea de grație pe care sportivul o descoperă alături de partenera lui, sau departe de lume, prin păduri neumblate și pe malul unor lacuri limpezi și reci, acolo unde poate fi singur cu propriul corp. Un film mic și frumos despre un om prea autentic pentru a-și gestiona cum trebuie propriul noroc și despre nevoia absolută de a aparține.
120 Battements Par Minute / 12o de bătăi pe minut (Robin Campillo, 2017)
Proiecție: 20 mai
„Atunci când vor dori să facă inventarul tuturor retoricilor vizuale disponibile în acest final de secol, istoricii viitorului nu vor avea decât să studieze campaniile de informare despre SIDA”, scria undeva criticul de film Serge Daney, care avea să moară câțiva ani mai târziu (în 1992) de pe urma acestei boli. Căci campanii de informare au existat, cele mai combative – puse la cale de asociația Act Up-Paris, urmărită în film – ochind, cu punch și cu panaș, ipocrizia laboratoarelor care tărăgănau lansarea remediilor. Adevărata Palme d’Or a ediției canneze 2018, 120 Battements Par Minute e portretul colectiv al unei bande splendide de activiști LGBT (interpretați de o bandă crème de la crème de actori francezi tineri: Nahuel Pérez-Biscayart, Adèle Haenel, Arnaud Valois...) care luptă până în pânzele albe cu această (altă) epidemie insidioasă. În amfiteatre încinse se dezbat idei la foc intens, apoi se trece la acțiune nu doar în speranța de a trezi ființa somnambulă a societății, ci și pentru a da un sens propriei vieți, amenințate de un tic-tac care nu știe ce e aia pauză.
Rezultă o experiență de vizionare tonică, oferită de un regizor dispus să acompanieze un colectiv în numele unei cauze juste. În scenele sale viguroase de militantism, filmul descoperă un spațiu în comun, animat de posibilitatea de a împărți clipe fragile cu ceilalți. Campillo substituie complezența autorităților cu niște corpuri vii și febrile, filmate de o cameră care le respectă demnitatea și le acordă un ultim refugiu. Așa se face că, din verva unei comunități vibrante, filmul desfășoară încet-încet firul solitar al unei morți nedrepte, în fața căreia nici măcar iubirea nu mai poate mare lucru. În mișcarea implacabilă de la celebrare la priveghi, filmul găsește tonalitatea potrivită, sunând ca o replică recunoscătoare la Mauvais sang (1986), un film care, într-un fel, a anunțat totul. Regizat de copilul teribil al cinemaului optzecist Leos Carax, acel film ne arăta un mare actor (Denis Lavant) găurind trotuarul, într-un dans teribil pe Modern Love al lui Bowie. Tot de iubire modernă (a se citi: nebună) în vremuri primejdioase e vorba și în acest film fierbinte.
P.S. Despre controversa de la București, din 2018, când un grup de credincioși militanți au întrerupt proiecția 120 BPM, puteți citi aici. Despre discuțiile despre sex și intimitate, purtate de adolescenți români în jurul acestui film, puteți citi aici.
