Paris, 1750. Madelaine e o tânără cu un vis: să-și salveze nepotul de mizerie. Ajunsă în casa unui bizar ceasornicar, cameristă a nu mai puțin neobișnuitei lui fiice, Véronique, ea va trebui să-și ascundă cu dibăcie trecutul, intențiile și chiar sentimentele. Dar, în buna tradiție a misterelor, nimic nu este cea ce pare și Madelaine ajunge să se întrebe dacă doctorul Reinhart, stăpânul ei, un geniu al mecanicii și-al anatomiei, sau e înrobit forțelor răului? De răspunsul acesta depinde soarta ei, dar și a Franței.
Romanul Fata Mecanică de Anna Mazzola spune o poveste captivantă, care te poartă printr-o lume a contrastelor și a aventurii.
Scriitoarea britanică Anna Mazzola, de profesie avocat specializat în drepturile omului, este autoarea a cinci romane de mare succes. Cărțile sale abordează deseori consecințele crimelor și ale injustiției, iar printre autorii care au influențat-o se numără Daphne du Maurier, Shirley Jackson și Sarah Waters. Romanul său de debut, The Unseeing (2016), a fost nominalizat la Historical Writers’ Association Debut Crown în 2017 și a câștigat Edgar Allan Poe Award în 2019. The Story Keeper (2018), cel de-al doilea roman, a consacrat-o definitiv ca pe o voce literară de o mare prospețime și i-a adus o nominalizare pe lista lungă la Highland Book Prize în 2018. A fost urmat de Fata mecanică (The Clockwork Girl, 2022; tradus în 2024 la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei); acesta i-a adus Annei Mazzola două nominalizări pe lista scurtă la premiile CWA Dagger și una la premiile Fingerprint în 2023, precum și o nominalizare pe lista lungă la Dublin Literary Award pentru 2023. Cel de-al patrulea, The House of Whispers (2023), a fost desemnat romanul istoric al anului de către Sunday Times. The Book of Secrets, cel mai recent roman al Annei Mazzola, a apărut în martie 2024, iar în 2025 este programată lansarea unui thriller semnat cu numele de Anna Sharpe.
Citește mai jos un fragment din volumul Fata mecanică.
În cele două săptămâni care urmară, vremea se înrăutăți, gerul se înăspri, pâinea se scumpi, păsările cădeau înghețate din cer. Oamenii aprindeau focuri pe străzi ca să‑i salveze pe săracii care altminteri ar fi murit, copiii dormeau în cuptoarele de ars varul, nou‑născuții degerau pe treptele orfelinatelor. Zăpada se așezase în strat gros, înăbușind zgomotele asemenea unui giulgiu. Ascundea gunoaiele care zăceau pe străzi, se întindea peste șuvoiul pestilențial de resturi care curgea prin mijlocul străzilor, așa încât până și ulicioarele de la periferie sclipeau ca saloanele bogătașilor. Iar în ziua când Madeleine urma să plece de la Academia lui Maman ca să meargă la casa ceasornicarului pământul era acoperit de un strat de gheață lucioasă. Se îmbrăcă repede în întunericul zorilor de iarnă, ferindu‑se să facă zgomot și auzind foșgăitul șoarecilor prin pereți. Apoi se aplecă și sărută fruntea lui Émile care dormea, simțindu‑i mirosul de copil și rugându‑se (cu vorbe care nu sunt obișnuite în rugăciuni) ca să nu se îndrepte – precum șoarecii din pereți – drept spre o capcană.
Călcând cu grijă în botinele subțiri de piele, ieși din casa cufundată încă în beznă și o luă repede pe rue Thévenot, trecând prin fața ferestrelor oblonite ale lăcătușilor, ale fabricanților de evantaie și ale anticarilor iliciți. Ducă‑se cu toții pe apa sâmbetei, pe ea o aștepta altă viață. Când se apropie de ușa unde dormea fata străzii, Madeleine băgă mâna în buzunar. Dar intrândul era gol și Madeleine se simți ea însăși goală pe dinăuntru. Rămăsese o cană din care fata mânca supă, dar de ea nici urmă. Poate își găsise un adăpost, dar mai degrabă fusese izgonită de acolo. Era de așteptat, nu? Iar acum trebuia să și‑o scoată din minte.
La colțul străzii Bout du Monde, Madeleine simți aroma cafelei și o văzu pe bătrâna Marie, încovoiată sub greutatea unui un bidon de tablă, cu o cană strălucitoare de cositor în mâna
— Te oprești câteva clipe, drăguță? Doi bănuți cana.
Însă Madeleine nu putea să se oprească. Au să se întrebe ce fel de slujnică e ea dacă se trezește așa târziu. Și ce fel de stăpână îi va trece cu vederea? Merse mai departe, trecu de treptele maiestuoase ale Luvrului, unde zăpada fusese adunată în mormane uriașe, și pe lângă Quai de l’École, unde bărcile legate la mal se izbeau de dană, iar un câine mort plutea dus de apă, apoi traversă Pont Neuf, unde bătăile gemene ale orologiului de pe clădirea La Samaritaine îi arătară că nu‑i mai rămăseseră decât câteva minute, și unde zăpada fusese amestecată cu cenușă, noroi și bălegar în care se vedeau făgașele săpate de roțile căruțelor și urmele copitelor și pe unde slujbași, croitori, podgoreni, vânători de șobolani, bărbieri și legători de cărți înfășurați până la ochi în fulare se îndreptau spre birouri, ateliere și casele celor înstăriți, așa‑numiții gens de qualité. Podul, unde nu era nici un adăpost, era măturat de un vânt înghețat care înțepa obrajii și smulgea penele din pălării. Madeleine se uită înapoi, peste apa cenușie, la malul drept al Senei, spre locul care îi fusese cămin și închisoare în același timp și care aproape că îi ucisese sufletul. Poate că acum avea prilejul să trăiască din nou. Ori poate că va muri de‑a binelea.
Apoi ajunse pe Île de la Cité, în capătul elegantei Place Dauphine, un triunghi format de case cu etaj aparținând negustorilor de nestemate și de perle, fabricanților de oglinzi și ceasornicarilor care abia acum se bărbiereau, își sorbeau cana de ciocolată cu care își începeau dimineața și descuiau prețioasele mărfuri. Când grăbea pasul ca să ajungă la celălalt capăt al pieței simți mirosul aluatului copt și zări șirul de servitori care așteptau tremurând să cumpere pâine pentru ziua aceea. Văzu doi cerșetori întinzând mâna către cei care ieșeau cu pâinile pudrate de făină și răspunsul acestora – fețele întoarse în altă parte. La Paris, dacă nu‑ți puteai câștiga pâinea, puteai la fel de bine să fii făcut din sticlă, fiindcă ceilalți priveau prin tine.
Când, în cele din urmă, ajunse la celălalt capăt al pieței, începură să răsune tare clopotele bisericilor de pe insulă și din oraș; dangătele răzbăteau de dincolo de apă, fiecare clopot cu sunetul lui, împletit cu al celorlalte într‑o cascadă sonoră, ca și cum timpul însuși se năpustea asupra ei.
Urcă treptele casei având ca emblemă un ceas aurit, își curăță zăpada și murdăria de pe încălțări, ridică mâna, apucă mânerul de alamă, trase aer adânc în piept și bătu.
Așteptă puțin, cu valiza în mână, uitându‑se în sus la casa impunătoare de gresie, la ferestrele înalte care sclipeau rece în lumina dimineții, ascunzând ceea ce se afla înăuntru. Clădirea parcă se apleca în față privind‑o cu dispreț, ca și cum ghicea cine e cu adevărat. Era măreață, fără îndoială, mai ales în comparație cu cea din care venea ea, dar altfel decât se aștepta. Din ce‑i povestise Camille, se aștepta la ceva mai somptuos, mai bogat decorat, pe scurt, un palat; în schimb, casa avea mai degrabă înfățișarea severă și neprietenoasă a unui azil pentru săraci sau pentru nebuni. Cum stătea acolo, își aminti că tot ce știa despre acest loc, tot ce aflase despre ceasornicar venea de la un om căruia n‑ar fi avut încredere să‑i lase punga ei pe mână.
Într‑un târziu, ușa se deschise; în prag stătea un bărbat cu o figură aspră. Nu mai văzuse pe nimeni cu pielea așa închisă la culoare, cel puțin nu de aproape. Era îmbrăcat într‑o livrea albastru deschis cu fireturi aurii. Un valet. Nu spuse decât:
— Ești slujnica cea nouă.
Și se dădu în lături ca să‑i facă loc.
Holul era pardosit cu marmură albă și neagră, ca o tablă de șah, și cufundat într‑o tăcere punctată doar de ticăituri. Pe hol se înșiruiau mai multe ceasuri: o pendulă cu picior cu frumoase ornamente de alamă, un ceas aurit împodobit cu minuscule figurine de aur, un ceas cu piedestal, în care o pasăre de argint închidea și deschidea ciocul. Desigur, ceasurile nu aveau nimic neobișnuit – doar se aflau în casa unui ceasornicar –, însă mișcarea mecanismelor și ticăitul neîntrerupt aveau ceva profund neliniștitor. Căci nu băteau toate în același timp; fiecare avea ritmul ei, altfel decât al celorlalte, și toate parcă erau niște inimi speriate.
Valetul mergea înaintea ei, fără să scoată o vorbă, așa că putea să se uite în voie la tablourile atârnate pe pereți, deasupra ceasurilor. De fapt nu erau chiar tablouri, ci desene de oase omenești, ba chiar și al unui om jupuit de piele, cu găvanele ochilor goale. Casa mirosea a ceară de parchet și a crini, cu totul altceva decât duhoarea mult prea omenească de sudoare, pudră, lumânări de seu și urină în care trăise în casa mamei sale. I se părea că în jur sunt ființe care răsuflau încet, stând la pândă. Coborî în urma valetului câteva trepte spre bucătărie, o încăpere lungă, cu dale pe jos; de grinzi atârnau vase de aramă, șunci afumate, o pereche de fazani cu pene viu colorate. În fața plitei, o femeie cu bonetă albă făcea cafea într‑un ibric. Văzută din spate, părea plăpândă, sfrijită.
Femeia se întoarse spre ea:
— Era și vremea.
Cât să fi fost, cinci minute după opt? Madeleine făcu o scurtă reverență.
— Afară e un ghețuș groaznic, madame.
„Și, știind ce treabă primejdioasă e asta, mare noroc că am ajuns.“ O bătea deja gândul că n‑ar fi trebuit să vină; că ceva era anapoda în casa aceea.
Ținea ochii plecați, dar știa că femeia o privea, întrebându‑se ce pățise la față.
— Joseph, du‑i bagajul în cameră.
Bărbatul dădu din cap cu aceeași expresie de nepătruns. Apucă valiza și plecă.
Femeia luă ibricul de pe foc și se apropie de Madeleine. Avea o față urâtă: trăsături șterse, ochi tulburi, pielea de culoarea șoriciului. Era cu câțiva ani mai în vârstă decât Madeleine: douăzeci și opt, poate mai mult, ani care îi storseseră orice bucurie.
— Vasăzică tu ești Madeleine. Eu sunt Agathe. Am lucrat cinci ani aici, dar acum s‑a sfârșit. Făcu o pauză. Ai multe îndatoriri, însă ai să te descurci dacă te organizezi. Înainte ai lucrat la un negustor de stofe, așa‑i?
— Da. Pe rue Saint Antoine, răspunse Madeleine ferindu‑și privirea.
— Și erai slujnică bună la toate?
Madeleine dădu din cap. Chiar așa, la toate treburile: de la clienții virginali și nevinovați la cei exotici și bizari, până la sadici și cei cărora le plăcea să biciuiască.
— Aici e o bucătăreasă, Edme, și mai e Joseph, pe care l‑ai văzut; are grijă de doctorul Reinhart. Am avut și o fată care ajuta în bucătărie, dar numai pentru scurt timp, fiindcă nu era bună la nimic. Tu ai s‑o ajuți pe Véronique, fiica doctorului, să se îmbrace și să‑și facă toaleta. Până acum două săptămâni a trăit într‑o mănăstire, dar acum are șaptesprezece ani și trebuie ajutată să se poarte și să arate cum se cuvine, chiar dacă nu mai are mamă.
— Ce s‑a întâmplat cu mama ei?
— A murit când a născut‑o pe fată.
Se întâmpla des. Mereu auzeai de o femeie moartă în chinurile facerii. Putea s‑o dea uitării.
— Și doctorul Reinhart… e un stăpân… bun?
Femeia o privi cu ochii mijiți.
— E destul de cumsecade, într‑adevăr. O să‑l găsești cam ciudat, poate.
— Cum adică?
— Ai să vezi când îl întâlnești. Acum e plecat la un client.
— Vinde ceasuri?
— Ceasuri și alte obiecte mecanice. Face creaturi din metal care se mișcă. Slujnica făcu o strâmbătură. Lucruri năstrușnice. Nu le‑aș ține la mine în casă, dacă aș avea, însă bogaților par să le placă.
Madeleine își aminti de ceasurile care băteau ca niște inimi, de pasărea care mișca ciocul.
— Și o învață și pe ea să le facă, adăugă Agathe în șoaptă.
— Pe fiică?
— Da, spuse femeia ridicând dezaprobator dintr‑o sprânceană rară; apoi se duse la masă și luă o cafetieră.
— Și dumneata, domnișoară Agathe? întrebă Madeleine. Stai…?
— Plec chiar azi.
— La alt stăpân?
— Trebuie să‑mi văd familia, zise și strânse din buze. Mama e bolnavă.
— Îmi pare rău.
Femeia dădu din cap. Poate luase de bună părerea de rău a lui Madeleine, pentru că, atunci când ridică ochii, privirea nu‑i mai era distantă.
— Aici se vine și se pleacă uneori. Noaptea.
În sfârșit, ceva demn de atenție.
— Cum adică? Cine vine și pleacă?
— Te sfătuiesc să‑ți păstrezi întrebările pentru tine. Așa va fi mai ușor pentru toată lumea.
Madeleine ar fi vrut să afle mai multe, dar auzi pași pe scară și foșnet de țesătură târâtă pe podea.
În bucătărie intră în goană o fată: subțire, blondă, cu trăsături ascuțite. Avea un halat verde, boțit, papuci de brocart și semăna, își zise Madeleine, cu un spiriduș din basme, nu cu o fată din lumea cunoscută ei. Când dădu cu ochii de Madeleine se opri și aținti privirea asupra ei, fără să clipească. Se lăsă o tăcere stânjenitoare, întreruptă de Agathe:
— Véronique, ea e Madeleine și a venit să te ajute.
Ochii fetei aveau o culoare ciudată: verde deschis, cu vinișoare aurii.
— Bună dimineața, zise în cele din urmă. Nu mă așteptam… Vreau să spun… îmi pare bine că ai venit.
Nu părea totuși să se bucure, căci vorbea cu o voce indiferentă. Era frumoasă, își dădu Madeleine seama, de o frumusețe nepământeană, cu pielea netedă, de culoarea fildeșului, asemenea unui val de mătase. Ar fi fost greu să n‑o invidieze, dar poate că era mai bine așa.
— I‑am spus lui Madeleine ce îndatoriri are, zise Agathe, dar tu trebuie să‑i deslușești cum îți place să le îndeplinească.
— Ei, nu sunt multe de spus. Până acum n‑am mai avut o slujnică a mea. M‑am descurcat singură. Edme unde e? întrebă întorcându‑se spre Agathe. N‑a pregătit mic‑dejunul? Sunt moartă de foame.
Moartă de foame. N‑ar fi fost vorbe de spus dacă ai fi știut cu adevărat ce înseamnă foamea, dacă ai fi văzut gloatele tot mai numeroase de amărâți venind de la țară, desculți, cu priviri rătăcite, tânjind disperați după o coajă de pâine mucegăită. Numai că ea fusese la adăpost în mănăstire, în casa asta, în viața pe care o ducea. Cu atât mai bine, își zise Madeleine. Cu cât mai neștiutoare e fata, cu atât îi va fi mai ușor să‑și ducă sarcina la bun sfârșit.
— Edme s‑a dus să aducă chifle proaspete, spuse Agathe. Iar eu îți fac cafea. Madeleine, du‑te cu domnișoara Véronique și ajut‑o să‑și facă toaleta. În scurtă vreme îi aduc mic‑dejunul.
Imagine principală preluată de pe Pexels.
