Unul dintre invitiații de la FILIT 2019 (festival internațional de literatură care începe săptămâna viitoare la Iași), Faruk Šehić este poet, prozator și jurnalist bosniac și considerat unul dintre scriitorii emblematici ai generației mutilate - adică cei care au trăit pe pielea lor destrămarea Iugoslaviei. Romanul său, Cartea râului Una, a primit Premiul Uniunii Europene pentru literatură (2013) și este în curs de apariție la Editura CARTIER, în traducerea Octaviei Nedelcu.
Romanul spune povestea unui veteran de război care pornește într-un fel de călătorie în trecut pentru a înțelege mai bine implicarea sa în conflictele militare și felul în care acestea i-au influențat viața. Însă cartea lui Faruk Šehić se îndepărtează de clasicile cronici de război și a fost apreciată pentru stilul hipnotic, în care se amestecă planurile temporale, proza tăioasă cu reflecția filosofică.
Citește, în avanpremieră, un fragment din Cartea râului Una, roman recomandat de Scena9.
*
Jurnaliștii atotștiutori într-ale istoriei, analiștii care le știu pe toate, spun: e vorba despre un caz de forță majoră, de anumite dezastre tectonice ale istoriei, de găuri albe din nebuloasa Asterion și de instabilitatea subspațială din interiorul unei găuri negre, de eșecul total al ultimei utopii din sec. 20 șiașamaideparte, de faptul că zidul Berlinului s-a prăbușit asupra noastră, așa încât era cazul să curgă undeva și sânge. Doar că eu n-am fost o monedă măruntă de reglare a conturilor între forțele cosmice, ci om în carne și oase, o personalitate formată care aveam o misiune personală: supraviețuirea fizică. De ce i-aș crede eu pe aceia care n-au simțit niciodată pe pielea lor mirosul prafului de pușcă, care nu poate fi spălat cu niciun detergent, dacă ei nu mă cred pe mine. Dacă trebuia să fac ceva, asta am și făcut-o, mi-am luat soarta în mâini și n-am așteptat să-mi bată cineva la ușă și să mă ia așa năuc din pat și să mă ducă direct în tranșeea jilavă ca să fiu împușcat. Pasivitatea se plătește întotdeauna cu pierderea capului, iar eu voiam să trăiesc. Pe atunci nu mi-am amintit de vorbele proprietăresei mele, Katica Cvetko, o bătrână zdrahoană din cartierul Sfânta Clara de la periferia orașului Zagreb care în 1990 ne spunea mie și colegului meu de apartament: „O să vă taie sârbonii pe voi toți cei din Bosnia”. Dar ce puteam pricepe la vremea aceea, noi, niște mucoși cu pal- me fine, îndrăgostiți de film și literatură.
Post scriptum: Analiștii înțeleg greu lupta pentru supraviețuire, căci le place să jongleze cu metafore absconse și să-mi explice destinul, aducând drept argumente niște procese universale, fapte de o importanță covârșitoare, ori evenimente false care nu vor putea explica nicicând stihia. Șuvoaiele de sânge și de cruzime, scrâșnetul șenilelor tancului T-55 la auzul căruia îți îngheață sângele în vine de la doi kilometri depărtare. Nu intenționez să vă înșir imagini cutremurătoare de groază la care am fost martor, pentru că ar implica o carte de două ori mai groasă decât aceasta, iar rezultatul ar fi același: cel care nu înțelege să rămână în întu- nericul binecuvântat al ignoranței.
Biografia mea este un șir de coincidențe, unele alese de mine, de altele am fost eu ales. La drept vorbind, dacă aș putea să mă explic pe mine însumi, mi-aș săpa singur mormântul și m-aș culca în el viu și nevătămat, căci viața n-ar mai avea sens. Biografia mea este făcută din sânge și carne, nu este un entertainment. Eu sunt undeva între cele două. Eu sunt unul singur, dar noi suntem cu miile. Unii dârji și alții fragili.
Oameni buni, trebuie să recunosc, am ucis, nu doar un om, ci pe mai mulți. Atunci când tragi cu arma, n-ai niciun fel de apăsare sufletească. E drept că nu toate gloanțele își nimeresc ținta, dar unele cu siguranță da. Atunci când tragi cu arma, ești ușor ca un fulg și acea plăcere îți dă sentimentul că ai putea pe moment să te desprinzi de pe pământ, să în- cepi să plutești, deși te afli într-un refugiu, întins pe burtă cu toată greutatea corpului tău în tranșee, pe iarba culcată, pe frunzele ude, pentru că așa îți spune instinctul. Atunci când trag cu arma mă simt ca un Antichrist. Nu fac acte de caritate. Nu există remușcare și nimeni nu-ți va șopti la ureche: și dușmanul este o ființă omenească. Pe câmpul de luptă lucrurile stau altfel: dușmanul este dușman. El nu poate fi o ființă omenească. Dușmanul este un gândac vâscos cu coarne și picioare de porc, de aceea împușcă-l și nu te mai obosi cu tâmpenii de care se ocupă lașii și filosofii. Am ucis însă mai mulți indivizi din rândul dușmanilor în lupta corp la corp, de aceea concitadinii mei mă evită, iar când merg pe stradă, toți ceilalți trec pe partea cealaltă. Sunt în stare să le adulmec frica. Miroase a repulsie, a Hegel-Kant, a sensul comun al vieții oamenilor din univers, așa zisa bunătate umană, ceea ce merită disprețul meu total.
Am omorât trei oameni și un autonomaș. E ca un drog care te doboară din picioare și apoi te ridică brusc cu propulsia unei rachete, încât crezi că te afli pe acoperișul lumii. Am transformat trupuri vii în umbre. În umbrele fluturilor de noapte, adică în neant. Eu sunt poet și soldat, iar în suflet, pe ascuns, călugăr sufist. Un om sfânt, după părerea lui Baudelaire. Pe front am ucis nume uitate și lipsite de importanță în orice condiții: când e lapoviță, sângele e roșu ca în filmul Doctorul Jivago, iar cu o singură picătură de sânge amestecată cu puțină zăpadă poți desena cu degetul o floare de gerberă.
Pe vremuri mă întrebam de ce? De ce să ucizi? Acum știu răspunsul și mi-e absolut indiferent. Nu am remușcări din cauza acelor oameni pe care mi-i imaginez acum ca niște portrete de stafii din fotografii în care le-au fost decupate capetele cu foarfeca. Încă puțin și vor dispărea cu totul din amintirile mele. Nu l-am văzut niciodată pe papa woytiła pe niciun câmp de luptă, deși lichenii de pe scoarța copacilor semănau la culoare cu pistruii de pe mâinile lui. În război totul e atât de simplu și limpede. Exceptând situația când sângele îți pătrunde sub unghii și este greu să-l speli pentru că se întărește și rămâne acolo zile întregi.
Am ucis pentru că am vrut să supraviețuiesc Haosului. Și pentru că nu știam de un alt mod de a supraviețui, fiindcă mândria nu-mi permitea să petrec războiul în spatele frontului. Alții care nu erau ca mine îl rugau pe Dumnezeu să-i nimerească vreun glonț, să fie uciși, fiind plini de viață și de putere, și tocmai acest lucru îi apăsa, teama că vor rămâne în viață cu atât de multă energie. Nu știau ce să facă cu ea. De aceea porneau la atac cu ochii deschiși, cu inima curată, fără să le fie frică încotro mergeau. Trebuia să pornească la atac, căci viață pulsa în ei, mai puternică decât moartea. Eu eram calm, știam ce fac. N-am fost niciodată beat ori dopat pe front, întotdeauna am fost concentrat. De aceea și pot să vă povestesc acum aceste lucruri. După cum știți, gura unui mort nu poate vorbi. Nu sunt insensibil, dacă vă închipuiți asta, sunt doar sincer. Aduc poate cu un nazist căruia îi pla- ce să asculte Bach interpretat la motofierăstrăul Stihl. Nici Black&Decker nu e de lepădat.
Foto main: Michał Huniewicz/flickr.com.
