Cu mecanica sa implacabilă, care face din societate o tablă de șah în alb și negru, Close – acum în cinematografe – îl confirmă pe Lukas Dhont în postura de nou star al filmului de artă consensual.
Léo (Eden Dambrine) și Rémi (Gustav De Waele) sunt prieteni și, fără s-o înțeleagă pe deplin, iubiți. Până în ziua când, la școală, o colegă are o remarcă nefericită referitoare la apropierea lor. Dezastru: ca un pion sartrian, fata respectivă îi face conștienți de imaginea lor exterioară – în primul dintre ei bagă rușine, în al doilea, dorință. Inițial, Close pare construit ca un film-punte: între două sentimente, între două vârste, între două limbi. Însă ecumenismul se termină subit, în funcție de bunul plac al scenariului moralizator. Să nu ne pripim: departe de a anticipa o veritabilă mostră de generozitate, avântul liric din Close e culcat la pământ de un autor prea puțin dispus să își chestioneze nevoia de control total al filmului.
Oare când a devenit cinemaul european atât de cuminte? Cetățean al Belgiei – acest melting pot proverbial al Europei –, Dhont practică aici un cinema de tip europudding, cu ambiția să devină un fel de Dardenne al minorităților sexuale. Pe urmele filmelor recente ale duo-ului de co-naționali, Close descoperă o formulă care e cu atât mai comună cu cât se vrea mai bine intenționată. Dar așa cum frații Dardenne au sfârșit tot mai des prin a-și sufoca personajele sub fel de fel de etichete condescendente, tot așa și Close dezvăluie o logică contrară mizelor afișate, ce îl transformă într-o autocelebrare complezentă a favorizaților defavorizați. Nici urmă de reprezentări radicale aici. Toți oamenii care populează filmele lui Dhont sunt drăguți. Toți – mai puțin „ceilalți”. În debutul său ceva mai interesant, Girl (2018), alteritatea era ca și inexistentă: rămâneam până la final între albii clasei mijlocii, cu toții ireal de educați și deschiși la minte. Altfel stau lucrurile în Close, unde celălalt e o prezență reală, chit că relegată înspre marginile cadrului – dar mai cu seamă o certificare: „Noi” nu suntem ca „Ei”. Ușurare.
Pentru un film care se concentrează atât de mult pe vina societății, Close dă la iveală o privire neașteptat de superficială. Relației gingașe dintre cei doi tineri filmul îi opune clișeizata băiețeală în care puterea se stabilește fără fason, în funcție de cât de abil mânuiești referințe nemuritoare precum „Ronaldinho” sau „Thierry Henry”. Când merge acasă la un coleg – așa cum o făcea pe vremuri cu Rémi –, Léo este tratat cu un nerafinat joc pe consolă. Colac peste pupăză, ideea de „trib” e sugerată prin cel mai macho (și mai predispus la lecturi metaforice) sport din câte există: hocheiul, de care Léo se apucă într-un efort disperat de a aparține și a defula prin contact. Rémi, prin comparație, cântă la oboi.
Ce jenează aici nu e atât faptul că am mai văzut astfel de secvențe ale colectivului, tratate cu la fel de multă blazare, în multe alte filme – cât faptul că, pentru o poveste care își setează obiectivul de a mai zgâlțâi din prejudecățile referitoare la genuri și orientări sexuale normate, Close reinstaurează cel mai stătut binarism. Nu doar între ce înseamnă a fi băiat (neapărat rivalitate fizică, convenabil mauvais objet) și ce indică devianța (artă și spirit contemplativ, „superior”). Ci și – lucru mai puțin scuzabil – între cultura legitimă a sălii de concert și escapismul „popular” al terenului de sport. Sună ca o dezbatere râncedă și ațoasă? Close, cu partitura sa atentă la ierarhiile convenționale, e mai regresiv decât se pretinde, căzând în capcana propriei atitudini luminate.
Cel mai frumos cadru al filmului e atunci când Rémi participă la un concert și îl surprinde pe prietenul său Léo în sală. Dhont îl încadrează de la depărtare, pierdut undeva între concentrare pe instrument, trac și o fugitivă intersectare a privirilor. Ceva dintr-un instinct de voyeur prinde să treacă dincolo de sticlă în acest moment insignifiant – ceva ce lipsește altminteri din acest film siropos care, pentru a se asigura că emoționează, își facilitează sarcina la maximum: când, pentru a conota fericire + prietenie + pasiune, Dhont îi pune pe cei doi băieți să alerge printr-un lan de flori scăldat în lumină caldă, senzația e involuntar comică, aproape de kitsch. Iar când urmărește dinamica doliului prin reluarea aceleiași dramaturgii limitate – tentativa de a se integra în grup, apoi revenirea în forță a gândurilor copleșitoare etc. –, e pur și simplu supărător de generic. Close lasă să se întrevadă un oarecare talent regizoral – actorii, mai ales, sunt dirijați cu mână sigură –, dar clenciul narativ la care recurge amenință să orbească totul în jurul său. Suicidul, în acest context, nu mai e doar o găselniță melo, e de-a dreptul o pedeapsă. Paradoxal, un gest mai puțin abrupt sau grandoman ar fi putut genera o bogăție sensibilă mai mare. În loc de Close, să zicem, eventual: „Close Enough”.
