Zece Prăjini e pentru nordul României așa cum e Clejani pentru sud. Din aceste sate vin Fanfare Ciocârlia, respectiv Taraf de Haïdouks, nume pe care le auzi de la pasionații de muzică din toată lumea, așa cum auzi de Hagi și Nadia de la cei care stau cu ochii pe sport. Am fost în celebra localitate cu 500 de locuitori și străzi neasfaltate, din județul Iași, să vedem ce înseamnă muzica pentru generația nouă. I-am cunoscut pe membrii fanfarei Copiii din Zece Prăjini și am descoperit șase adolescenți maturi, care știu cum e să facă uneori bani buni din cântări, dar și cum e nesiguranța zilei de mâine, care au simțit cum e să-i aplaude sute de oameni, dar și cum se simte rasismul.
În primăvara lui 2011, Maria Preda (62 de ani), mediator școlar din satul Zece Prăjini, a bătut la porțile familiilor de lăutari. Căuta copii care știu deja să cânte. Se ocupa de câțiva ani cu recrutarea, căci ea era cea care organiza Zilele Comunei, serbările de Crăciun și 8 Martie. A ajuns și la casele lui Andrei Viziru și Adi Trifan, care pe-atunci aveau șapte ani, și le-a propus să facă parte dintr-o fanfară de copii, alături de alți băieți. Urmau să debuteze peste aproape două luni, în deschiderea unui concert la Iași. „În satul ăsta de când îl știu – aici m-am născut, aici am crescut, aici m-am căsătorit – așa ne-am trezit, cu muzica”, ne spune doamna Maria, pe terasa casei ei.
Andrei și-a luat toba – instrument pe care-l învățase de la tatăl și bunicul lui, iar Adi, orga și repetau aproape zilnic alături de alți opt băieți din sat, toți adolescenți. Numele fanfarei a apărut organic: Copiii din Zece Prăjini. Se strângeau ba într-o sală de clasă din școală, ba acasă la doamna Maria, pe dealuri sau pe „hudițe” (n.r ulițe). Femeia are urechea ascuțită, căci e din familie de muzicanți – fratele ei e Costică Panțîru, liderul Fanfarei Shukar, o altă trupă importantă din localitate –, așa că i-a îndrumat pe copii. Avea grijă să le atragă atenția când pierd măsura sau când n-au suficient curaj. „A fost mai greu până s-au acomodat, erau mai rușinoși”.
Când i-a strâns pe puști laolaltă, i-a întrebat ce melodii au învățat de la părinți și bunici și ce cred că pot pregăti pentru concert. Cum lăutarii cântau deja de ani buni prin străinătate, la horele și sârbele tradiționale pe care le-au transmis mai departe nepoților adăugaseră și piese balcanice cunoscute. Una din ele era Mesecina, de pe coloana sonoră semnată de Goran Bregovic pentru filmul Underground a lui Emir Kusturica. Mesecina și Margareta erau preferatele copiilor. Profa a creat împreună cu cei mici un repertoriu și, peste două luni, Andrei și Adi urcau pentru prima oară pe o scenă, la Iași. Își amintesc că erau singurii copii din concert și că după ei a cântat o formație italiană. „A fost o experiență de neuitat, super, care ne-a deschis poarta la ceea ce suntem astăzi”, spune Adi, azi în vârstă de 16 ani. Stăm de vorbă cu băieții într-o după-amiază caldă, la umbra unui copac de lângă casa lui Leo.
Atunci le-a plăcut că în public era multă lume, că au fost aplaudați și admirați, dar mai ales ce a urmat după: caterincă și distracție la hotelul cu piscină în care s-au bălăcit cu toții, deși unii nu știau să înoate, și la restaurantul unde au mâncat pizza, paste și-au băut Cola. N-au făcut niciun ban, dar asta nu conta atunci. „A doua zi povesteam încontinuu cu băieții: mamă, ce frumos a fost (…) Și era entuziasmul ăla: când va veni a doua oară?”
*
Doamna Maria i-a felicitat că au început cu dreptul și le-a promis că o să mai fie concerte, dar că trebuie să muncească zilnic ca să fie foarte buni. Puștii făceau studiu individual acasă și se întâlneau periodic să repete cu doamna Maria. Deși treceau lunile și nu mai aveau nicio cântare, Andrei și Adi își amintesc că nu și-au pus vreodată problema să renunțe. „Cum alții stau și ascultă rap sau hip hop, așa ne plăcea nouă să ascultăm muzică de-asta. Și creând-o chiar noi, ne făcea și mai mare plăcerea. Este un foc care arde în interior și te determină ca să mergi să cânți”, spune Adi.
Conta mult și faptul că îi aveau modele pe lăutarii mari din sat care colindaseră lumea cu muzica lor și își schimbaseră viața – majoritatea și-au renovat casele, și-au cumpărat mașini, haine și parfumuri scumpe. „Tata mergea cu Shukar și când venea din afară vedeam că aducea bani, câștiga foarte bine atunci și îmi spunea: Uite, să te apuci și tu, să câștigi și tu bani”, își amintește Andrei.
Adolescenții mai cred că i-a ajutat și faptul că atunci nu aveau accesul la rețele de socializare și la jocuri video cum au acum puștii mai mici decât ei.
„Așa cum hobby-ul lor este să joace Free Fire, PUBG, așa era pentru noi hobby-ul să învățăm o horă, o bătută, un foxtrot, un tango”, spune Adi.
*
La doi ani de la primul lor concert, Andrei și Adi au aflat de la coordonatoarea lor că urmează să cânte într-un festival internațional la Breaza, în județul Prahova, alături de colegii lor de trupă. S-au pregătit toți zece, timp de două luni, câteva ore pe zi. „Prima oară când mergem la așa ceva, când vedem un festival de genul, erau foarte multe formații din țări străine”, își amintește Adi. Dintre trupele din Grecia, Serbia sau Turcia, cel mai mult le-a plăcut de dansatoarele din Polonia. „Când au început ele să danseze, toți am rămas așa, ne uitam într-un fel... Alții rușinoși, ăștia mai mari erau mai îndrăzneți”, povestește Andrei. Unii din ei se îndrăgosteau pentru prima dată. „Vizavi de căminul unde eram cazați era cimitirul, acolo unde a combinat-o Alex pe aia blondă”, își amintesc adolescenții amuzați.
Și de data asta au mers la piscină, au mâncat la restaurant și au jucat pe un teren mare de fotbal. Însă aici și-au dat cu adevărat seama că ce văzuseră la părinții și bunicii lor chiar era tangibil. „A fost o experiență care ne-a schimbat perceperea față de muzică, față de aceste evenimente și am realizat că prin acestea ne putem distra, putem face ce ne place și să scoatem și niște bani”, spune Adi. Deși nici la acest festival n-au câștigat nimic, colegii din celelalte țări, cu câțiva ani mai mari decât ei, le povesteau într-un amestec de română și engleză că trăiesc frumos din muzică – fac bani și călătoresc. Și-au propus să ajungă și ei cândva pe cât mai multe scene ale lumii.
*
De atunci, fanfara de zece copii a început să cânte o dată la câteva luni la diferite evenimente mici, ca Zilele Comunei sau Ziua Romilor. În paralel, cei mai mari din trupă începeau să meargă cu părinții, bunicii sau alți lăutari la câte un eveniment.
Andrei avea 12 ani când a făcut primii bani. L-a luat cu el un băiat mai mare la o nuntă – a cântat acasă la mireasă, apoi la biserică și la nași. Povestește că a muncit de la 9 dimineața la 5 după-amiaza și s-a întors cu 300 de lei. „Direct la părinți le-am dat toți banii. M-am simțit foarte bine pentru că am putut să aduc ceva în casă”, spune Andrei. „Noi preferăm să le dăm la părinți și dacă avem nevoie să le cerem lor. E un respect față de părinți”, adaugă Adi.
Din cei zece băieți din fanfara Copiii din Zece Prăjini au început să plece cei care se apropiau de majorat – se duceau spre formații care le aduceau mai mulți bani. În locul lor, au intrat alții mai mici, ca Leo Radu (12 ani) și Vlad Viziru (13 ani) sau mai mari, atrași de membrii vechi: Alex Panțîru (15 ani), Albert Miron (17 ani).
Lumea din zonă a început să-i vadă cum cântă și să-i invite din ce în ce mai des la nunți, botezuri sau la zile de naștere, să facă un program surpriză.
„Sunteți copii și îmi place cum cântați, că duceți muzica mai departe”, spune Andrei, liderul grupului, că aude de la cei care îi cheamă să le cânte. Anul trecut, în august, cea mai bună lună pentru lăutari, au avut și câte două cântări pe weekend. Cer între 800 și 1200 lei pe eveniment pentru tot grupul și uneori pot face și dublu din bacșiș, bani pe care spun că îi împart mereu în mod egal. „Când terminăm cântarea, ne strângem undeva la o masă și împărțim. S-a format o frăție”.
„Ne simțim bine între oameni mari, nu mergem doar pentru bani, și ca să ne distrăm, să avem experiență, nu știm ce ne așteaptă”, spune Vlad, 13 ani.
„Când ești lăutar și umbli cu lumea, te poți aștepta la orice și trebuie să faci ce vor ei ca să nu pățești ceva”, completează Andrei.
Lor nu li s-a întâmplat să cânte undeva cu trupa de copii și să iasă scandal, însă lui Andrei, când a fost separat la cântat cu băieți mai mari, da. Când s-a iscat bătaia, abia au reușit să strângă instrumentele și să plece la timp. Conflictele se ivesc de obicei de la dedicații, explică puștii. Dacă solistul se duce la o masă să cânte, iar un alt petrecăreț ar vrea ca în acel moment să i se cânte lui, ar putea să-l ia la bătaie pe adversarul lui sau pe muzicant.
Muzica i-a maturizat pe băieți, care pe lângă cântat, merg zilnic la școală. „Să știm cum să ne exprimăm cu anumite persoane, să știm să vorbim vorba. La cântare, dacă nu vorbești frumos cu niște oameni, degeaba te duci”, zice Andrei. Cel mai important e „respectul față de oameni”, subliniază Leo, în vârstă de 12 ani, care cântă la trompetă. „Mie, unul , muzica mi-a schimbat viața, eram alt copil acum, nu mai eram ăsta care sunt acum”, spune Vlad Viziru, 13 ani, și el trompetist în fanfară.
Și ei fac aceleași lucruri pe care le fac alți adolescenți – se joacă jocuri video, stau pe Facebook, Instagram, TikTok, au gagici. Dar spun că încearcă să nu pună niciodată pe locul doi trompeta, clarinetul, toba sau saxofonul.
*
Adi e singurul din grup care face școală de muzică – e într-a zecea, la un liceu de profil din Iași. Când era mic a învățat lăutărie la orgă în principal de la un băiat mai mare din sat, care e nevăzător. Bunicul nu i-a putut explica foarte mult, iar tatăl lui, deși muzicant, nu trăiește din asta, ci este șofer de autobuz. „N-a avut cine să-mi explice fiecare detaliu, să mă lustruiască, așa că am preferat să mă țin de muzica clasică și să știu că ajung undeva unde să am un salariu de bază, să fiu angajat, să meargă cartea de muncă, să am și eu un respect față de mine”. A trecut de la orgă la clarinet și a învățat să citească partituri. „După note poate cânta oricine, dar după ureche este un dar de la Dumnezeu”. Se consideră norocos că le are pe ambele. În prezent, când vrea să învețe o melodie balcanică sau o manea, o face după ureche. Ascultă pe bucăți și încearcă să reproducă. Însă la muzica clasică sau jazz îi trebuie partitura.
Adi povestește că după ore, el și colegii se strâng într-o sală de clasă și cântă manele departe de urechile profilor. Spune că în prezent, cele mai cerute piese la petreceri sunt Ai o fustă creață creață, Djadja, Frații care se iubesc sau Fac bani și în Himalaya. „Ne place și facem bani din asta și sună bine. Și muzica clasică sună bine”. Nu îl deranjează că nu poate studia muzică balcanică și manele în cadrul orelor, pentru că e de părere că e ceva ce pot învăța după ureche, nu le trebuie îndrumare.
*
Copiii din Zece Prăjini spun că până la vârsta asta au cunoscut rasismul la școală sau la unele evenimente unde au cântat. Într-o zi, când se pregătea să intre pe scenă la un concert de muzică clasică din Iași, Adi povestește că doi adulți l-au împins și l-au jignit din cauza etniei. Deși se pregătise enorm pentru concert, îi venea să lase tot și să plece.
„M-au făcut să mă simt atât de inferior, încât chiar dacă aveam singurul solo de clarinet din concert și m-am străduit foarte mult să-l iau am, zis că poate chiar așa e, poate eu nu-s de-aicea. Eu sunt țigan, ce să caut între gadjei?”
Profesorul lui de muzică și apoi psihologul școlii l-au ajutat să își recapete încrederea în sine. Episoadele astea lasă însă cicatrici, mai ales când e vorba despre colegii de liceu pe care i-a auzit spunându-i unei fete pe care o plăcea să nu se combine cu el, pentru că e rom. „Încă am pică pe acele persoane. Și nu-s genul de persoană care să mă răzbun, n-o să le fac un rău, dar o să le întorc spatele când au nevoie”.
Băieților le-ar plăcea ca toți profii să fie ca învățătorul lor din sat, care le aducea la școală popcorn, pixuri și caiete, „ca la copiii lui, cu toate că suntem țigani și el e român”.
*
Pandemia i-a făcut să se îndoiască de faptul că-și vor putea câștiga traiul exclusiv din muzică. Andrei plănuiește ca peste doi ani, când o să fie major, să se angajeze ca șofer de TIR și să cânte în weekenduri. „Nici bunicii noștri n-au trăit doar din muzică, creșteau și animale, și muncă”. Adi se gândește ca după liceu să se angajeze în fanfara militară, unde ar avea un salariu bun și sigur. Pentru Leo și Vlad deocamdată e devreme să se îngrijoreze de bani, știu că vor să continue cu muzica.
Cu toții și-ar dori însă ca, indiferent ce meserie sau formație alternativă o să aibă fiecare, să continue să studieze împreună și să mai cânte din când în când la un eveniment. „Trebuie să fim motivați noi să rămânem uniți, să nu ne lăsăm, să nu ne desființăm”, spune Andrei, care deja face bani separat cu alți muzicanți. El și colegii lui din fanfara Copiii din Zece Prăjini s-au gândit și să aducă un solist alături de ei și să-și găsească un alt nume de trupă. Work in progress.
Până atunci:
Ziua, băieții din fanfară trag cu urechea la repetițiile lăutarilor bătrâni din sat, apoi fiecare aleargă acasă și reproduce ce a auzit. „Încercăm să furăm muzică. Că meseria nu se învață, se fură”. Apoi se întâlnesc toți copiii și studiază împreună. „Le cerem ajutorul, dar nu stăm să repetăm cu ei, pentru că ne este și rușine în primul rând, pentru că ei cântă într-un anumit fel și noi suntem o nimica toată. Cum e și rușinea aia când e o fată frumoasă și ți-e rușine să vorbești cu ea, așa ne este și nouă rușine să stăm lângă ei”, spune Adi despre muzicanții din fanfarele Ciocârlia și Shukar.
Seara, se strâng în capătul unei hudițe neasfaltate, pe o fâșie lungă de iarbă de lângă calea ferată, paralelă cu satul. Fac un foc de tabără, pun o pirostrie, apoi pun la fiert un ceaun plin cu porumbi și cântă până la miezul nopții. Un jam session amețitor sub stele.
*
Acest material face parte din proiectul „Drumul lăutarilor – copii și femei în lăutărie”, finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
*
Mai multe povești despre lăutarii vechi și noi din satul Zece Prăjini, precum și despre alte comunități cu tradiție de muzică și dans din România, de luni, 31 august, pe site-ul crescutpemuzica.ro, un proiect inițiat de artista Simona Constantin.
