În ultimele luni am călătorit prin țară, pentru a întâlni bunici care își cresc singuri nepoții și pentru a fotografia o imagine a unui nou tip de copilărie - una în care timpul în familie se măsoară în săptămânile de concediu al părinților, când aceștia pot reveni acasă.
Peste 3,5 milioane de români au ales să trăiască în afara țării în ultimii 20 de ani. Acestea sunt datele oficiale publicate de Forumul pentru Dezvoltare și Cooperare Economică. Informațiile, însă, variază. Alte studii identifică o diasporă de aproximativ șapte milioane de români. Viitorul nu sună diferit. Conform unui studiu realizat de Rethink România, 730.000 de români plănuiesc să emigreze în 2022, un număr record absolut. Datele legate de migrație ne poziționează ca fiind a cincea cea mai mare diasporă din lume - practic, sute de persoane părăsesc zilnic țara, cu gândul de a se stabili cel puțin pentru o perioadă în străinătate. Cauzele sunt multiple, dar sunt în special de ordin economic. Repercusiunile sunt grave și variate. Pe lângă lipsa forței de muncă, impactul social este extrem.
În vara lui 2021, conform datelor Autorității Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţiei, 75.803 de copii aveau cel puțin un părinte plecat în străinătate, din care la aproape 13.000 sunt ambii părinți plecați și sunt lăsați în grija bunicilor, a vecinilor sau al autorităților.
Acestea sunt frânturi din poveștile familiilor pe care le-am întâlnit în întreaga țară, din Prahova până în Timiș, de la Iași la București. În ele veți întâlni în repetate rânduri anumite probleme: lipsa banilor, a locurilor de muncă și abandonul celor mici. În urma părinților plecați din România, rămâne o țară a celor foarte mici și a celor foarte vârstnici.
Gabi, 11 ani, din Pitești, jud. Argeș, locuiește cu bunica Nela. Mama lui, Nicoleta, în vârstă de 30 de ani, este plecată de opt ani la muncă în străinătate. Femeia a ajuns mai întâi în Cipru, după care în Germania și iar în Cipru. A plecat din țară din cauza salariului foarte mic pe care îl câștiga la fast food-ul Spartan din oraș și a programului extrem de încărcat.
„Acum lucrează legal la o firmă de recuperat creanțe, unde lucrează și sora mea. Din păcate, nu știm cât va mai rămâne, pentru că are probleme grave de sănătate.
Înainte de pandemie venea cam la trei luni să-l vadă pe Gabi. Mi-aș dori să se întoarcă, nu doar pentru mine, dar pentru Găbiță. Nu știm ce urmează. Gabi e încă minor, depinde și ce vrea tatăl lui cu el… Deocamdată așteptă, să fie major și să aleagă. Poate își va continua studiile.”
„Eu lucrez, sunt femeie de serviciu la piață. Gabi merge la centrul Salvați Copiii și, după, la școală. Lucrez în ture și încercăm să ne potrivim”, spune bunica.
„Mi-a plăcut în Germania, la mama, dar nu aș merge. Îmi place mai mult aici, cu bunica”, îmi spune Gabi înainte să plec.
Mario, 7 ani, tot din Pitești, este în grija bunicii Emilia, ca și fratele lui de 19 ani. Mama celor doi băieți, Corina, 36 de ani, e plecată de șase ani din țară. Acum lucrează la un cazino în Marea Britanie.
Emilia spune că fiica ei „a lucrat și în România, la o fabrică, până a împlinit Mario un an. Ea muncește non stop, așa că n-are ce să facă cu băiatul pe acolo. Mario îmi este drag ca ochii din cap, m-a alinat mult după moartea soțului.
De aproape trei ani nu a mai reușit să vină din cauza pandemiei, îi este frică că rămâne fără serviciu. Ea nu mai vrea să se întoarcă, ar vrea să-l ia și pe ăla mare, dar el nu prea vrea să meargă… Va trebui să plece, vede el că nu se poate descurca pe aici. Și de cel mare am grijă din primul an de viață, de 18 ani.”
„Și eu lucrez, am un magazin în piață. Nu mai merge, dar ne târâm zilele… Mă mai duc, că aștept pensia. Mi-a spus fata să iau băieții și să vin la ea, dar nu mă interesează.”
Nereea, 11 ani, din Târgoviște, jud. Dâmbovița, este crescută de bunica Constanța de când avea doar un an, atunci când mama ei, Claudia, a plecat la muncă.
„Pe Nereea am luat-o eu din Spania”, spune Constanța (62 de ani). „Eu nu muncesc, iau ajutor și trăim din ce-mi trimite mama ei. Cam la șase luni, un an, venea fata să-și vadă copilul, dar acum, de când cu pandemia, nu a mai fost. Nereea nu vrea să plece de tot de la mine. Eu am crescut-o și, de multe ori, îmi spune mie mamă.”
„Fata a plecat din cauza neajunsurilor. Aici nu a muncit niciodată, în Spania a lucrat ocazional și acum în Anglia la fel, prin fabrici de fructe.”
„Vorbesc cu mama la telefon, video pe cameră. Aș vrea să se întoarcă ea la mine, nu să merg eu”, îmi zice Nereea.
A doua fiică a Constanței, Florina, are un bebeluș de câteva luni și este acasă. A lucrat lângă Londra, la Amazon, dar s-a întors acasă pentru o perioadă scurtă, cât trebuie să aibă grijă de cel mic. Plănuiește să se întoarcă curând în Anglia. Și cel mic va rămâne la bunica.
Maria, 7 ani, și ea din Târgoviște, este în grija bunicii Paulina de la doi ani. Mama, Alina, 30 de ani, lucrează în Austria la o firmă de curățenie. Prima oară a plecat la muncă acum opt ani, în Spania. Acum vine des acasă, cam la două luni.
„Eu aș vrea să merg cu mami în altă țară”, spune Maria. „Pentru că a stat bunica anii ăștia să mă crească, mama fiind plecată, normal că țin la ea. Mama e mami… O iubesc foarte mult. Mereu când ea venea acasă ne plimbam, mă ducea prin parc, prin oraș. A zis mama că face bani și pe urmă mă duce la Disneyland”, povestește Maria în timp ce-și face temele.
„Dar eu nu pot să stau fără ea. Am crescut-o, cum să o dau? Fiică-mea nu are acolo o locuință stabilă. Azi într-un oraș, mâine în altul, pe unde are de lucru. N-are un loc al ei, nu am cum să-i dau așa fata. Dacă se stabilea… poate că i-o dădeam.”
„După ce a terminat liceul, a mai stat acasă aproape trei ani și a plecat la muncă în Spania la o nepoată de a mea. Acolo l-a cunoscut pe tatăl Mariei și s-a mutat în Austria cu el. Maria e totul pentru mine”, explică bunica Paulina.
Adelin, 13 ani, și el din Târgoviște, locuiește cu bunica Elena. Mama Alexandra, care are 33 de ani, lucrează într-o cofetărie în Belgia, iar înainte a muncit în Spania. Copilul avea două luni când părinții au plecat prima oară. Tatăl lui, tot român, lucrează pe tir în Spania. De trei ani niciunul dintre părinți nu a mai ajuns în România.
„În toți acești ani a mai fost Adelin în Spania, pe la ei. Cam o dată pe an venea fiică-mea în România. Cred că se va întoarce cândva, nu cred că se vor stabili acolo. Aici nu și-a găsit de lucru, poate pe viitor”, spune Elena.
Ivona, 11 ani, și Andrei, 18 ani, la rândul lor tot din Târgoviște, sunt crescuți de străbunica Ludovica, în vârstă de 75 de ani.
„Mama Dana este plecată de când am intrat în clasa I, de aproape trei ani. De atunci n-am mai văzut-o”, povestește Ivona.
Bunica, Mica Dana, muncește în Italia, mama în Spania.
„Mânca-v-ar mama, m-am obișnuit cu voi mici. Ivonei îi place să se dea cu rolele, dar mi-e frică să nu cadă, să se lovească”, spune Ludovica.
Alex, 17 ani, (foto stânga) și Florin, 13 ani, (foto dreapta) sunt doi verișori bucureșteni aflați în grija bunicii Mariana, care are 69 de ani.
„Îmi aduc aminte cum mi-a spus Anamaria în ziua aceea că mi-a pus banii, că mai este un pic și vine acasă… și sâmbătă s-a întâmplat cu ea în Italia. A intrat unul peste ea în casă și a împușcat-o cu pistol de vânat porc mistreț. Avea bani în casă că a strâns să-mi aducă mie. Mereu mi-a trimis bani de a făcut baia asta, bucătăria, ultima dată mi-a trimis să băgăm gaze. În aprilie 2017 trebuia să vină în țară și în martie s-a întâmplat. Am adus-o și am înmormântat-o aici. Alex (17 ani, foto stânga) și Eugen (14 ani) sunt copiii ei, de care am tot eu grijă”, spune Mariana.
„Am nouă copii - patru plecați în străinătate -, patru fete, cinci băieți și șapte nepoți și am grijă de patru dintre ei”, explică bunica.
Mama lui Florin (foto dreapta), 13 ani, Mihaela, 30 de ani, e plecată în Grecia de când era el mic. De cinci ani nu a mai fost acasă, dar în curând trebuie să vină ca să își poată face buletinul.
„Când vine mama, vreau să merg să mă distrez”, spune Florin.
„Mi-a zis maică-sa să nu-i mai dau banii din alocație, că trebuie să iau de mâncare, câte ceva de încălțat și de îmbrăcat”, le amintește bunica celor doi băieți.
Victoria, 13 ani, din Comarnic, jud. Prahova, este în grija bunicilor Georgeta și Nicolae. Cei doi au patru fii și o fiică. Pe Victoria, nepoata lor după fată, o cresc de mulți ani.
„Sunt cu Victoria de când locuiam în Brașov. Când ne-am mutat am zis că o iau cu mine. Ce să fac cu ea? Am crescut-o de mică. Mama ei, Maria, are 34 de ani și muncește la un restaurant din Brașov.
Când ne-am mutat de la bloc din Brașov aici la Comarnic am întrebat-o pe maică-sa: «Vrei să o iau cu mine? Că nu ai timp de ea din cauza serviciului.» Și așa a fost.”
„Tatăl e plecat din țară, sunt despărțiți… Nu știm de el, nici adresă, nimic, doar numărul de telefon. De când era Victoria mică el tot pleca, ba Spania, Franța… De anul trecut de ziua ei nu a mai văzut-o. Maică-sa vine din două în două săptămâni. Tatăl nu o prea ajută nici cu bani, din mai nu i-a mai trimis nimic. De 12 ani tot 150 lei pe lună îi dă, nu știm cum să facem să plătească mai mult pensia alimentară.”
Când este în vacanță mai pleacă la maică-sa, la Brașov, dar tot singură stă și atunci că n-are cine să stea cu ea. Nu se descurcă singură, îi este frică… Vedeți cum e în ziua de azi.
Acum e foarte greu și școala online… Noi nu ne pricepem deloc, nu putem să o ajutăm. Și ea e foarte emotivă, se blochează la teste, îi este greu. Noi încercăm să-i facem toate poftele. Să fie ceva bun și pentru ea”, spune bunica Georgeta.
Victoria îmi zice că vorbește cu tatăl ei „când vrea el, pe telefon. I-am zis de bănuți și a zis că banii nu cresc în pom. De când am făcut 12 ani nu l-am mai văzut, dar cel mai mult îmi lipsește mama. Mi-a spus tata să mă mut cu el, în Italia, dar i-am spus că nu mă voi muta niciodată acolo. Când vine în România și ne vedem îmi place că mă duce la plimbare. Acum un an, de ziua mea, m-a dus la grădina zoologică, în parc și mi-a luat vată de zahăr.”
Bunicul Nicolae spune:
„Ce să mergem prin străinătate… Nu am ajuns să ne cunoaștem țara noastră. Nu am fost prin Moldova pe la mănăstiri, nu am văzut marea, decât așa… la televizor. Cât am fost tineri am avut grijă de cei cinci copii să aibă tot ce le trebuie. Eu am lucrat în construcții, soția la Tractorul, a fost bine.”
Drăgana, 10 ani, David, 5 ani, Branko, 7 ani, și Andrei, 2 ani, apar în fotografie cu mama lor, Mihaela. Mihai Dragoș, de 17 ani, lipsește din fotografie. Familia e din Comarnic. În afară de Andrei, care a fost cu mama lui în străinătate, toți ceilalți copii sunt crescuți de bunica Elena.
„Trei dintre ei sunt aici cu bunica. Pe cel mai mic l-am luat cu mine în Germania, unde lucrez de două luni în menaj, iar cel mare, Mihai, este la o școală specială.
Cât am fost în țară am mai muncit cu mama pe la câte o cabană. Ea a lucrat un timp la cantina fabricii Vulturul, dar s-a închis. Am plecat și eu în 2010, pentru că nu sunt bani aici îndeajuns. Copiii s-au născut în Franța. Soțul e plecat și el de 17 ani. M-am întors acum pentru că nu se simte mama bine. După, aș vrea să mă întorc în Germania. Copiii merg aici la școală, nu îi iau cu mine, rămân cu bunica, nu pot pleca.”
„De vreo cinci ani am început să extindem casa. Pe viitor nu știu cum vom face, depinde ce decide și tatăl lor… Are posibilități să-i ia cu el în Franța sau nu?”, spune mama Mihaela întoarsă pentru scurt timp acasă, din cauza problemelor de sănătate ale bunicii.
„Mi-e dor de amândoi când sunt plecați. Îmi place să ne plimbăm prin centru. Îmi place la școală când am mulți colegi, dar când nu s-a ținut nu a fost bine… Fratele mai mic mi-a spart tableta și nu am putut învăța”, spune Drăgana.
Patrick, 9 ani și Patricia, 14 ani din Făget, jud. Timiș, au rămas în grija bunicii Viorica.
„Sever, fiul meu, este plecat în Belgia de cinci ani, de la 37 de ani. Înainte muncea pe aici cu ziua, dar s-a îmbolnăvit și nu și-a mai găsit nimic. Statul nu l-a ajutat, patronii când auzeau că are probleme nu-l angajau, deci doar cu ziua ce mai reușea să muncească. Dar în Belgia a găsit o familie care l-a primit, l-a ajutat și l-a băgat la o firmă unde poate să facă față și mai primește și tratament. Acolo și-a făcut o nouă familie și mai are două fetițe.
Am rămas cu nepoțeii. N-au fost la tatăl lor în Belgia pentru că nu o prea găsim pe mama lor pentru accept… A fost mereu plecată ba într-o țară, ba în alta. Momentan e într-o localitate vecină. Anul trecut s-a întors din străinătate fără un ban de lapte, fără nimic, cu un copilaș de două luni… Să mi-l lase și pe acela în grijă… I-am spus că avem doar două camere și o bucătărie unde stă bărbatul meu paralizat de 10 ani, nu am unde. Totuși i-am primit și au stat până a făcut copilul un an și ceva. Nici pe cei doi de care am eu grijă nu-i caută. Eu îi cresc cu pensia mea de 800 lei de când am lucrat la CFR și mai lucrez cu ziua pe unde pot. Când am mers cu actele de pensie mi-au spus că nu se găsește documentația și m-au băgat la pensie de 800 lei.”
„Copiii se mulțumesc cu puțin, dacă avem doi cartofi știm că nu murim de foame. Alții ar fi descurajați, dar noi, nu. Ei sunt foarte înțelegători. Câteodată când plec de acasă, ăsta mic, Patrick, mă îmbrățișează și-mi spune - să te întorci, să nu faci ce au făcut părinții noștri, să ne lași. Dar e greu pentru ei. Să crești fără părinți e ca și cum n-ai o mână sau un picior”, povestește bunica Viorica.
Ionuț, 8 ani, din Făget, jud. Timiș, este în grija bunicii Luminița și a bunicului Miron, bolnav de cancer la gât. Fiica lor, Camelia, 29 de ani, l-a lăsat în grija bunicilor cu șase ani în urmă.
„De un an jumate nu a mai fost la el din cauza pandemiei. Înainte venea când avea liber, dar și drumul e scump. Lucrează femeie de serviciu în Germania, într-un spital, în Munchenul ăla.
Mamă-sa vrea să-l ia să-l ducă, dar nu-l lasă tatăl lui. Noi l-am da, că nu mai putem, suntem amândoi pensionați pe caz de boală. Eu am lucrat la fabrica de pantofi de aici, din Făget. Fiică-mea a plecat că aveam neajunsuri. Casa e veche și mare, nu aveam să plătim nici la stat. Și acum dacă nu ne-ar trimite cât poate, vreo 100 euro la două, trei luni, nu ne-am descurca doar cu pensiile noastre. Ionuț e la școală, îi trebuie una, alta, nu avem de unde… Toate s-au scumpit, doar curentul și apa ne omoară. El nu doarme decât cu becul aprins. Vorbește zilnic cu maică-sa și ar vrea să meargă la ea, dar cu tata nu ține legătura că el nu vrea. L-a văzut pe copil pe aici prin centru de câteva ori, dar nu vrea, nu-l caută, nu-l salută, deși locuiește într-un sat vecin. S-a recăsătorit când era Ionuț mic.”
„Când a plecat Camelia noi încă lucram, noroc că puteam să ne punem ture inverse să fie tot timpul cineva cu cel mic. Nu știm ce vom face fără el dacă pleacă. Noi nu putem merge, suntem bătrâni, bolnavi, unde să mă duc?
Ionuț vorbește zilnic cu maică-sa, dar totuși are o rușine față de ea, dacă n-au crescut împreună…
Câștigă acolo, dar era bine dacă se câștiga aici așa, să stea părinții cu copiii, nu să le ducem dorul. Mâine, poimâine murim și murim cu dorul ei. Și eu mă mir cum am putut să-l cresc. Când s-a născut Ionuț, părinții nici n-or vrut să pună mâna pe el că e mic. Am zis, na, lasă că-l îngrijesc eu, și așa a rămas”, își amintește bunica Luminița.
Raluca, 7 ani, și Gabriel de 4 ani, din satul Feredeni, jud. Iași, cresc cu bunicii Costache, 63 de ani, și Silvia, 53.
„A plecat fiică-mea, Petronela, că nu-s bani. Are 27 de ani și este în Germania la un abator. Noi avem grijă de nepoți. Simona tot pleacă de vreo șapte ani aproape la muncă pe afară. Pe Raluca de la șapte luni o creștem noi, atunci au plecat în Italia amândoi părinții. Cel mult o dată pe an poate să vină de acolo, de vorbit, vorbesc pe telefon. A încercat și în România, dar a găsit doar cu ziua, la ferme, la Cotnari la vie, nu o stat.
Pentru bani au plecat. Eu dacă aș putea să mai fiu sănătos, aș fi în stare să plec și eu. Uitați-vă că eu abia acuma o lună de zile mi-am tras lumina. În 63 de ani, de când îs eu, n-am avut lumină, abia acuma… Am strâns ban cu ban de mi-am pus lumina.”
„Copiii câteodată plâng și atunci le dăm la telefon pe mama și se liniștesc. Lor când le e dor de ei pe mine mă doare inima. Nu știm ce va mai fi… Ei totuși vor să-și facă o casă nouă aici. Cam o lună pe an, cam așa au liber ei să vină acasă”, spune bunicul Costache.
„Mie mi-e dor să o iau în brațe pe mama”, adaugă Raluca.
Roxana, 15 ani și Casian, 10 ani, tot din Feredeni, locuiesc cu bunica Mariana, în vârstă de 60 ani. Părinții lucrează în Scoția de șase ani, de când aveau nouă, respectiv patru ani copiii. Înainte au muncit în țară pe șantier, acum lucrează la cules și construit sere.
„Aici nu mai aveau ce să facă. În țară lucrezi pe o sută de lei pe zi, acolo sunt lire, e mult mai bine. Scopul este întreținerea familiei. Copiii sunt la școală. Ei cam 11 luni pe an sunt plecați. Copiii nu merg acolo că nu au casă părinții, stau în niște barăci, unde să stea copiii… Oricum nu vor să rămână acolo, aici e casa lor.”
„Celui mic, Casian îi este cel mai dor de ei, era mic când au început să tot plece. Nimeni nu poate să o înlocuiască pe mama. Și eu îi iubesc foarte mult pe nepoți, dar mama e mamă. Părinții nu vor fi aici de sărbători, e scump și lung drumul, merg cu microbuz și fac câte patru zile. Le merită munca acolo că sunt amândoi, doar unul n-ar face nimic. Fiul Dănuț are 38 de ani.”
„Și eu lucrez, sunt asistent maternal, am doi copii în plasament, deci am patru în grijă în total. Fac de mâncare ca la cantină. Am mai avut grijă de o fată care acum are 22 de ani și a plecat și ea în Anglia.
Părinții lor vin de obicei înainte să înceapă școala, în septembrie. Îi pregătesc și pleacă înapoi.
Pe aici lumea nu prea are ce lucra, cu ziua mai mult. Femeile mai lucrează la Hârlău în croitorie, bărbații în construcții, se mai face naveta la Iași (n. red.: 160km dus-întors). Și soțul meu a lucrat paznic la o firmă de construcții din Botoșani și nu i-a mai dat banii, 1.500 lei în doi ani… Atât a primit. Tot l-au amânat până s-au făcut anii. Fata, Roxana, face naveta la Liceul tehnologic din Hârlău. Părinții o susțin să facă facultate, dar să vedem ce va mai fi”, spune bunica.
„Ce să mai facă copilul meu aici?”
Nu m-a surprins aproape niciuna dintre cauzele întâlnite la toate familiile - lipsa unui loc de muncă stabil, salariile mici, programul foarte încărcat. Dar parcă niciuna nu mi-a sugerat o mai mare deznădejde ca întrebarea pe care am primit-o de la bunici aproape la fiecare întâlnire: Ce să mai facă copilul meu aici?
Discutând despre subiect cu diverse persoane am întâlnit și prejudecăți. Lipsa de empatie ne face să judecăm ușor astfel de situații. În toate aceste întâlniri am înțeles că, de fapt, nu asistăm la o părăsire a copiilor care are de a face cu o plecare, ci mai degrabă cu o căutare. Căutarea „mai-binelui” pentru cei rămași în urmă, într-o țară în care bătrânii ajung la 60 de ani fără să fi avut vreodată curent electric, în care, pentru că nu se găsesc actele, vârstnicii sunt încadrați automat la pensia minimă, o țară în care poți să faci naveta aproape 100km dus/întors până la locul de muncă și să primești 1.500 lei în doi ani. Un stat în care granița dintre deznădejde și speranță este tot mai neclară și măsurată în depărtarea de casă.
În loc de concluzie, un fragment de roman:
„Când și-a trecut bunică-sa mâna prin părul ei, s-a curentat, dar nu de la energia electrostatică, ci de la teama care i-a străpuns inima ca un ac: că nu aveau să se mai întoarcă. Bunică-sa a strâns-o la piept și au plâns amândouă. Nici nu s-a uitat în urma lor, de frică să nu izbucnească iar și să o supere pe bătrână. Avea inima slabă și orice supărare a ei, pe buni o supăra și mai tare. Și doar ea îi mai rămăsese.
De întors s-au mai întors, dar Bianca tot a crescut ca un copil singur, fără părinți. Bunica era singura ei prietenă și confidentă. Nici la școală nu și-a mai făcut prieteni. Nu-i ardea de lucrurile mărunte pe care le făceau copiii de vârsta ei. Mintea ei cutreiera tărâmurile acelea magice din Spania, unde părinții ei traversau regal câmpurile de căpșuni. Și nu doar căpșuni. Aveau și zmeură, și mure, și portocali, și mango și chiar și rodii. Da, chiar și rodii aveau acolo și își imagina cum părinții ei râdeau și se bucurau și mâncau din toate alergând fericiți pe câmpii. Și lor le trimiteau bani. Bunicii îi trimiteau. Și banii ăia le trebuiau ca să trăiască, așa că nu se putea supăra pe ei. Și chiar nu se supăra. Dar un soi de tristețe tot o încerca și îi strângea inima câteodată.
Prima oară s-au întors după mai bine de doi ani. Era departe și nu renta să facă atâtea drumuri. S-au întors de Crăciun și Revelion. Și după atâta vreme fetița aceea era din nou fericită și nu se mai dădea dusă din picioarele lor. Unde erau ei, țop și ea. Au făcut-o lipitoare și asta a bosumflat-o nițel, dar apoi au spus că au glumit și au râs toți împreună. Au petrecut un Crăciun minunat. Apoi a venit Revelionul și părinții i-au spus că ea trebuia să rămână acasă. Mergeau la niște prieteni. Petrecere de oameni mari, fără copii, i-au spus și au plecat, lăsând-o cu năsucul lipit de geamul înghețat, urmărindu-i în tăcere. Nu a plâns. Nu, nu atunci. Doar a desenat o inimioară cu nasul ei cald peste florile de gheață din geam și s-a dus la culcare. A doua zi, ei au plecat din nou în Spania și i-au lăsat o scrisoare.
Peste ani a tot încercat să își amintească ce scria acolo și niciun cuvânt nu-i venea înapoi. Niciunul. Uitase complet. Dar își amintea că a aruncat scrisoarea în sobă și apoi a plâns. A plâns sănătos, vreo câteva zile. Apoi și-a revenit complet. Ca și cum nimic nu se întâmplase. Atât doar că din ziua aceea a început să își urască toți colegii. Mai ales pe cei cu părinți. Și a pus mâna pe carte. Voia să se facă procuroare. Să aibă bani. Și să-i pedepsească pe toți.” - Dispariția, Cosmin Perța, ed. Polirom 2021.
Întâlnirile de mai sus nu puteau avea loc fără susținerea organizației Salvați Copiii și a Alexandrei Drugan de la Alege școala, un program susținut de Biserica Ortodoxă Română și World Vision România. Ambele organizații desfășoară programe active în toată țara, prin care susțin copiii cu părinții plecați în străinătate.
