În primul ei lungmetraj, regizoarea Andra Tarara analizează prin intermediul cinemaului relația anevoioasă cu tatăl său diagnosticat cu schizofrenie. „Noi împotriva noastră” e un film temerar, ce vorbește în mod deschis despre boală și iubire, dar care este totuși afectat, pe alocuri, de dispozitivul prea rigid în care alege să-și cantoneze premisa plină de promisiuni.
În fața valului recent de documentare autohtone și străine care adesea optează pentru a întoarce obiectivul către proprii demoni, clasificarea antologică a lui Godard, cum că „documentarul e ceea ce i se întâmplă celuilalt, ficțiunea e ceea ce mi se întâmplă mie”, nu prea-și mai păstrează actualitatea. Andra Tarara s-a afundat cu ambele picioare în problema asta: „cum rămâne cu cinemaul – o chestie care, istoric, a fost mai mereu deschisă celor patru zări – atunci când toate imaginile sunt ștampilate cu fața mea?” e o întrebare care macină orice documentarist pornit pe acest drum-al-crucii-către sine.
Tarara o rezolvă în felul ei, iar acest fel se dovedește relevant atât pentru posibilitățile pe care le deschide unui cineast interesat de sinceritatea demersului, cât și pentru impasurile cu care același cineast se confruntă, în încercarea nesfârșită de a scăpa de autosuficiență. Pe de-o parte, sistemul ales de regizoare – cu două camere de filmat care se înregistrează reciproc, una manevrată de tată, cealaltă de fiică – se justifică mai cu seamă pe plan sentimental. Cu-adevărat emoționantă e lunga secvență introductivă în care fiica Andra și tatăl Ion discută vrute și nevrute, dar în special un anumit eveniment traumatic din trecutul tatălui, în urma căruia totul s-a schimbat. Ion Tarara povestește, într-un discurs articulat și cursiv, aproape recitat, cum tocmai familia a fost obstacolul care l-a împiedicat să-și urmeze visul de-a deveni operator video, chiar în condițiile în care superiorii săi ierarhici din armată îi dădeau toate șansele. În acest context, faptul că fiica sa a ajuns să studieze cinema e nu numai o potrivire istorică de zile mari, ci și o coincidență cu gust de revanșă pentru acest om îndurerat de absența oricărui sprijin printre cei apropiați.
Ion Tarara a continuat să filmeze, perseverând în genul home movie-ului duios, cu valoare intim-documentară, din care filmul extrage mostre la răstimpuri. Vraja s-a rupt în momentul apariției bolii, pe când Andra era încă mică. Noi împotriva noastră închide astfel o buclă. În cea mai importantă filmare de arhivă o vedem pe Andra – un omuleț cu vocea firavă – dându-i tatălui ferme indicații proto-regizorale: să filmeze din profil, că așa se vede mai frumos, să întoarcă aparatul spre dreapta etc., sugestii tari în fața cărora tatăl nu poate decât să se conformeze. Practic, așa pătrunde mizanscena în lume. Ani mai târziu, cei doi stau față către față și se filmează reciproc – și poate nu e doar un hazard al tehnicii că tremuriciul din mână vine mai curând dinspre Andra, în timp ce Ion ține camera neclintită pe poziții.
Apropiere și apropriere, așadar: cinemaul – ne spune Andra Tarara – conține în miezul său însăși posibilitatea ca un om să-și recupereze mijloacele și să se emancipeze măcar puțin în fața unei boli care-l transformase în legumă. Să nu ne îmbătăm cu apă rece, totuși: nimic din toate astea – ne mai spune Tarara – nu poate înlocui medicina. Căci dacă există o sfâșiere în acest film, ea vine tocmai pe filiera protagonistului său, care trâmbițează întruna că se simte foarte bine. „Formidabil”, „incredibil”, „excepțional” - spune el des, mai ales în relație cu progresul personal, de care ține să ne asigure la tot pasul. Ion Tarara din fața (și din spatele) camerei e un om care se simte în control față de boală, chiar dacă acest control e o iluzie pompată de lecturi periculoase din zona dezvoltării personale: reduce medicația, citește mult pe subiect, are impresia că poate rezolva totul de unul singur, printr-un act de voință. Cu atât mai tulburător e momentul când, întrebând-o pe Andra dacă are încredere în capacitatea sa de redresare, dă peste mina opacă și circumspectă a fetei: hipnotizați de discursul lui, aproape că ajunsesem să minimalizăm efectele bolii și să ne abandonăm, ca spectatori, în brațele acestui om.
Pe de altă parte, un film se justifică până la capăt doar dacă între forma și conținutul său operează un fel de acord tacit. Or, impresia este că aici forma filmului nu face justiție conținutului său, ci doar îl aproximează prin schematizare. Căci conținutul e delicat, friabil, volatil, iar forma pe care o așază Tarara deasupra lui are alura unei carcase de oțel. Rezultă un film prea cerebral, care încearcă să înghesuie nonspus, nevăzut și alte fluxuri greu materializabile ale inimii într-o geometrie delimitată cu strictețe – ce altceva e această secvență în care tatăl și fiica fac ping-pong cu întrebări prestabilite și notate pe hârtie, dublată pe parte vizuală de un splitscreen între cei doi? Greu, în aceste condiții, să mai privim credința afirmată sus și tare de Andra într-o secvență interesantă de mic conflict cu tatăl – anume că ea, spre deosebire de el, nu-și face niciodată planuri – cu aceeași bunăvoință. Ar fi fost nevoie de o formă mai suplă, în stare să traducă raportul complicat dintre doi oameni altfel decât sub forma unui meci pe care mai tot timpul îl petrecem în corzi. Nu de alta, dar meciul n-are prea multe deznodăminte posibile, pe când genul documentar – aici Andra are dreptate – nu se știe unde te va purta, iar în asta e de găsit toată frumusețea lui. Necazul e că regizoarea părea să aibă o idee cam prea clară despre ce vrea să facă cu acest film încă dinainte de a apăsa pe REC. Chiar cu riscul de a prevala în fața acestui tată, ținut prea departe de noi.
„Noi împotriva noastră” rulează în cinematografe din 20 august. Filmul va fi proiectat și în cadrul Astra Film Festival, pe 10 și 12 septembrie.
