Ce relație este între o persoană care a donat material genetic (spermă sau ovule) și copilul conceput cu ajutorul acestui material? Sau între copiii concepuți cu material genetic de la același donator? Dar între copilul conceput în acest fel și, să zicem, mama donatoarei de ovule?
În funcție de cum așezăm fiecare dintre noi importanța înrudirii genetice pentru determinarea relațiilor de familie, vom răspunde în mod diferit. Unii ar spune că donatorii sunt părinții „adevărați” ai copiilor, chiar dacă nu s-au întâlnit niciodată și ei înșiși nu asociază legătura genetică dintre ei cu relațiile de familie. Alții ar spune că părinții sunt cei care cresc copiii, indiferent de „configurația” genetică a acestora. Alții că sunt pur și simplu mai multe sensuri ale termenului de părinte: de exemplu, cineva poate fi părintele unui copil în sens genetic, iar altcineva în sens legal sau social. Legal, și de obicei și social, nu este nicio relație între cineva care a donat material reproductiv și copiii concepuți cu acest material.
Întrebarea dacă persoanele concepute cu material genetic donat ar trebui să aibă acces la identitatea donatorilor este discutată în multe țări. Cu ani în urmă, cei care aveau nevoie de ajutor să devină părinți erau încurajați să nu se gândească prea mult la donator. Au devenit părinți, și asta e tot ce contează. În același timp, donatorii erau și ei descurajați să se gândească prea mult la posibilitatea de a fi identificați sau chiar contactați de copiii concepuți cu materialul lor genetic. Această practică este în schimbare în multe țări. În Suedia, donarea anonimă este interzisă încă din 1985. În alte țări, inclusiv în România, donatorilor încă li se promite anonimitate. În ultimii ani, însă, foarte multe persoane concepute cu gameți donați au început să își exprime dezacordul față de practica anonimității. Unii dintre aceștia solicită nu doar încetarea practicii donării anonime, dar și desecretizarea retroactivă a identității donatorilor. (Desecretizarea retroactivă s-a și realizat, de exemplu, în statul Victoria din Australia, în 2015.)
Pe măsură ce companiile care oferă comercial teste genetice se extind, persoanele concepute cu gameți de la același donator se identifică unele pe altele și identifică rude ale donatorilor, și în cele din urmă și pe donatori. Aceste teste arată în urma analizării unei simple probe de salivă dacă persoanele testate sunt înrudite între ele. Nu este nevoie să contribui la aceste baze de date pentru a fi identificat în acest fel: este suficient ca o rudă suficient de apropiată a ta să fi făcut acest lucru. Astfel s-a aflat, de exemplu, că unii medici care au realizat reproducerea asistată au folosit propriul material genetic, în loc să folosească material donat de către alte persoane, așa cum ar fi trebuit. Un astfel de caz, în SUA, este subiectul unui documentar care poate fi vizionat pe Netflix. Anul trecut în Suedia s-a aflat că, în urmă cu mulți ani, în mai multe clinici a fost folosit material genetic fără acordul bărbaților de la care provenea: aceștia au devenit donatori fără voie. În mai multe țări, unii bărbați au donat de nenumărate ori pe parcursul a zeci de ani, și au contribuit astfel la conceperea a sute de copii. Unii dintre ei au declarat că au făcut acest lucru strict pentru recompensa financiară pe care o primeau, și au avut încredere că nu vor fi niciodată deranjați de copiii concepuți cu materialul lor genetic. Alții au sperat să fie găsiți, peste ani, măcar de unii dintre copii. În trecut, toate aceste practici puteau să rămână necunoscute. Pe măsură însă ce testele genetice se răspândesc, probabilitatea ca donatorii anonimi să rămână anonimi este din ce în ce mai mică, indiferent de reglementările din țara respectivă și de ce li s-a promis când au donat.
Dar dacă acceptăm că proprietatea de părinte într-un sens substanțial este una relațională și nu genetică, de ce contează cine este înrudit genetic cu cine, și de ce ar dori cineva să identifice persoanele din al căror material genetic au fost concepute? Unii părinți au trăit cu teama că statutul lor de părinte ar putea fi amenințat de către donator. Chiar și atunci când nici părinții, nici copiii nu au niciun dubiu despre cine este părintele cui, alte persoane din familie sau din comunitatea din jurul lor ar putea vedea lucrurile diferit. De exemplu, copiii aceștia ar putea fi singurii „nepoți” pe care îi vor avea părinții donatorului, sau bunicii copiilor i-ar putea trata diferit de cum îi tratează pe nepoții cu care sunt înrudiți genetic. Acestea sunt și unele din motivele pentru care mulți părinți au ascuns familiei extinse, comunității, și uneori și copiilor înșiși faptul că au apelat la donarea de gameți.
Atunci când se discută aceste lucruri, de multe ori accentul este pus pe relația dintre părinți și copii, și dintre donatori și copii. Au donatorii un drept moral să rămână anonimi? Au copiii un drept moral să cunoască identitatea persoanelor din care au fost concepuți? Au părinții obligația morală să își informeze copiii că au fost concepuți în acest fel, și să se asigure că donatorii sunt identificabili? Mai rar se discută despre relația dintre copii și alți membri ai familiei (atât a lor înșiși, cât și a donatorilor), sau dintre copiii concepuți cu material genetic de la aceeași persoană.
Unele persoane concepute în acest fel sunt mai interesate să identifice și să se apropie de frații lor genetici decât de donatori. Nici nu ar trebui sa fie de mirare că ar putea fi așa: în timp ce donatorii, în majoritatea cazurilor, sunt niște adulți străini, frații genetici au în comun nu doar apropierea genetică, ci și experiența de a fi fost concepuți cu gameți donați. În unele cazuri, cum am văzut mai sus, ei au sute de frați genetici, de vârste diferite, crescuți în tipuri de comunități diferite, uneori în țări diferite și vorbind alte limbi materne. Unii dintre aceștia, cu sprijinul părinților lor, se întâlnesc încă din copilărie și leagă o relație apropiată care poate să dureze toată viața. Alții află pentru prima dată unii despre alții abia la maturitate.
De obicei, ne naștem într-o familie, iar rudele noastre sunt cele care sunt: nu le alegem noi. Ne alegem prietenii și partenerii, dar nu ne alegem frații, părinții, mătușile sau bunicii. Relațiile de familie ne sunt impuse generațional, de sus în jos. Acești oameni însă aleg să creeze relații apropiate cu persoane cu care sunt înrudite genetic, indiferent de preferințele generațiilor anterioare, și uneori împotriva dorințelor acestora. Pentru că familiile în care cresc pot diferi foarte mult între ele, mulți dintre ei au în acest fel acces la o varietate de persoane mult mai mare decât relațiile sociale sau de familie ale majorității oamenilor. Însă, chiar și în țările în care donarea de gameți nu este anonimă, iar copiii pot afla identitatea donatorilor, nu există întotdeauna informații despre alți copii concepuți cu material genetic de la aceiași donatori. Chiar și atunci când le este recunoscut un drept de a cunoaște identitatea donatorilor, acesta nu este extins la cunoașterea identității altor persoane cu care sunt înrudite genetic îndeaproape. Iar dacă părinții lor nu i-au informat că sunt concepuți cu material genetic donat, mulți dintre ei nu vor ști niciodată că sunt înrudiți genetic în acest fel cu persoane din afara familiei. Toate aceste elemente – riscul de a nu ști niciodată ceva ce mulți dintre noi am vrea să știm despre noi înșine, potențialul de relaționare între rudele genetice apropiate, efortul de a identifica rude genetice apropiate pe cont propriu – sunt folosite în argumentele în favoarea renunțării la anonimitatea donării de gameți.
Despre asta am scris într-un articol publicat recent.
Voi ce credeți? Dacă ați afla că aveți rude genetice apropiate (frați genetici, părinți, fii sau fiice) despre care nu ati știut, ați vrea să îi cunoașteți? Credeți că sunteți îndreptățiți să știți despre existența și eventual identitatea lor? Dacă da, de ce, și dacă nu, de ce?
Imagine sintetică, generată prin Midjourney
