Familiar, noul film al lui Călin Peter Netzer, intră în săli pe 26 ianuarie. Purtându-și spectatorii pe urmele unui alt bărbat obsesiv, prins în alte relații disfuncționale (dar, în fond, mereu aceleași), el amenință să își ia titlul ad litteram: déjà-vu și deprimare de la un capăt la celălalt.
Au trecut aproape unsprezece ani de la succesul lui Netzer cu Poziția copilului la Berlin, timp în care acesta a mai lansat doar două filme – puțin, foarte puțin, mai ales că Familiar nu pare să fie decît remake-ul palid al acelui Urs de Aur, un tur de pistă suplimentar în siajul unei glorii apuse. Nu e cam devreme pentru ca Netzer să-și sistematizeze genealogia călcând pe propriile urme? În orice caz, greu de spus cum l-a îmbogățit pe cineast această decadă din moment ce, departe de a aduce ceva nou la masa discuțiilor (recte: gâlcevilor), acesta se mulțumește să mute câțiva pioni mai la stânga sau mai la dreapta. Aceleași combinații – de la mama acaparantă la copilul-adult răsfățat-țâfnos –, suficiente pentru a naște o semnătură, dar incapabile, de unele singure, să constituie o viziune.
Mai isteric și mai zvăpăiat ca orice alt film de Netzer, Familiar este, de fapt, oglinda ușor disperată a cinemaului nostru național. Iar dacă verva sa furibundă nu poate să genereze, de partea cealaltă, decât un „pleosc!”, asta e pentru că, dincolo de filmul per se, simțim cum prinde să se deseneze un pattern. E drama unui întreg contingent de autori apăruți în imediatul sau în jurul Noului Val Românesc și care, propulsați de hype-ul inițial al acelei direcții, au întâlnit succesul prea repede. Apoi, incapabili să țină pasul – o chestie care, în lumea audiovizuală de azi, a devenit pe drept cuvânt vampirizantă, dar nu neapărat imposibilă – s-au repliat pe poziții defensive, obtuzi la orice semnal venit din afară. Așa că au persistat în a turna același tip de imagini ca și înainte, doar că, vorba cuiva, au dat sunetul mai tare – în speranța că el va înăbuși oftatul unor cadre care, deși nou-nouțe, au prins deja un damf.
Ce s-a schimbat din 2013 și până acum? În primul rând, s-a subțiat până la dispariție, în Europa, ideea unor „țări fără imagini”. Există acum, cel mult, „subiecte fără imagini”. Cinemaul românesc nu mai interesează automat, prin simplul fapt că e românesc – un tren prins in extremis de Poziția copilului. Acum interesează doar cineaștii: nu un comando unit sub tricolor care oricum, cu câteva excepții, s-a epuizat repede; ci, dacă vreți, o conștiință națională internalizată, dejucată, criticată – bref, actualizată – de către fiecare, rând pe rând, în raport cu sensibilitatea prezentă a imaginii.
În general, cinemaul european nu merge bine. Dar, să fim convinși, Familiar nu joacă împotriva acestei constatări – oricât de inactual s-ar pretinde. Căci el face parte, prin recursul apăsat la tema cu majusculă, la seriozitatea subiectului, la gravitatea „argumentului”, din același discurs care marginalizează mizanscena de dragul strictei informații pe care o vedem pe ecran. Invențiile regizorale ale filmului – această felie de meta-cinema care atârnă de câteva splitscreen-uri ce alătură filmul „real”, cu Netzer dând indicații, și filmul-în-film, cu Emanuel Pârvu jucând rolul unui regizor – sunt pur și simplu derizorii, demne de un exercițiu școlăresc. Dar aici, măcar, simțim presiunea actualității – care pătrunde în film sub forma unui coolism formal lipsit de o reflecție corespunzătoare.
OK – să zicem că interesul filmului nu e acolo. Cu atât mai mult cu cât acest artificiu al camerei bruscate, bâțâite și bălăngănite, care în peisajul filmului românesc de acum zece ani putea să „detoneze”, pare astăzi un tic oarecare. Problema e însă că, sub raport scenaristic, filmul comite un faux pas straniu: el confundă pur și simplu necazul personal al cineastului (Familiar se inspiră din biografia lui Netzer) cu o dramă de interes general, gonflându-l pe primul, terfelind-o pe a doua. Nu e vorba, evident, că povestea acestui trecut tulbure ne-ar fi indiferentă: dimpotrivă, pe hârtie poartă toate însemnele necesității. Dar, pe ecran, ea se fleșcăie total, anihilată de morga filmului, care ia totul prea în serios. E un caz de manual despre dozaj: în viața acestui personaj apar revelație după revelație – aflăm că mama a colaborat cu Securitatea, că părinții nu erau etnici germani, așa cum au pretins în preziua emigrării din România ceaușistă, apoi că partenera protagonistului va naște, totul în mijlocul unei mega-căutări identitare – până ce structura filmului amenință să cedeze. Nici nu e de mirare că sfârșim vizionarea excedați și oarecum impasibili față de haosul acestei familii, cu simțurile adormite de toate catastrofele abătute până atunci în sufragerie.
Ar fi existat o cale de ieșire din acest impas: hazul. În singurele momente palpitante ale sale, Familiar trimite către propria versiune mai puțin pretențioasă – cu alte cuvinte, către farsa care ar fi putut fi, dacă Netzer și co-scenarista lui Iulia Lumânare nu s-ar fi temut prea mult de ridicol. Să luăm un exemplu: secvența în care cineastul-din-film o roagă pe co-scenarista-din-film să îi ia un interviu incognito fostului amant al mamei sale, aflat acum în Germania, timp în care el o urmărește printr-un obiectiv dintr-o mașină, drăcuind în sus și-n jos la cele auzite: ei bine, această secvență delirantă conține toți sâmburii – și chiar mai mult – unei faze burlești. În schimb, ea se dezumflă în perplexitate. În absența asumării venei sale telenovelistice, nu ne rămâne decât să plutim indeciși: este acesta un început de comic involuntar – rezultatul unui film atât de scorțos încât devine amuzant –, sau e un potențial conștient, dar neexplorat?
Filmul ne invită la tot pasul să ne imaginăm ce ar fi fost dacă nu s-ar fi vrut atât respectabil – dacă și-ar fi propus nu să ilumineze responsabil această troacă, ci să se afunde în ea cu voluptate. Ce ar fi fost, cu alte cuvinte, dacă Lumânare – care interpretează și rolul fostei iubite transformate în scenaristă – ar fi acceptat pentru o clipă să își murdărească imaginea, abandonând dimensiunea de divă-lucidă-ce-grăiește-adevărul în care s-a instalat parcă prea confortabil de câteva filme încoace. Cât despre personajul acestui alter ego netzerian, să nu-i supraestimăm gradul de anti-eroism autocritic: până la urmă, Familiar e rodul unei introspecții narcisiste. După cum devine clar în secvența în care dansează de unul singur pe un șlagăr nemțesc, făcându-i femeii semn să nu-l deranjeze, el descrie tot o formă de superioritate, chit că una care trece prin golăneală – dar o golăneală sexy, potentă, pontoasă și alertă, care își desfășoară efectele prin interioare de case și mașini scumpe, în sânul unei fantasme arogante în care defectele nu sunt niciodată vizibile – burtă și chelie, femei fără sex appeal, acte cu adevărat compromițătoare –, ci mereu refulate la limită.
Morocănoșenia ambientală a filmului e, fără dubiu, tot ce poate fi mai familiar spectatorului de cinema românesc recent. Căci ea a sfârșit prin a camufla, la rândul său, un tip de dogmatism: unul care echivalează filmul de autor cu o psihanaliză greoaie, tenebroasă și pestilențială. Adevăratul curaj, în cinemaul autohton de acum, începe să semene tot mai tare cu a fi „superficial”, umoristic, dedat unor mișcări lejere care să nu se recomande cu insistență drept artă.
