Tânărul actor Victor Țăpeanu vorbește despre abuzurile din învățământul teatral românesc și despre cum se pot schimba lucrurile.
Vorbim tot mai des în ultima vreme despre agresiunile sexuale, umilințele și presiunile la care sunt supuși studenții din școlilele de teatru din România. E un subiect pe care Scena9 îl documentează îndeaproape și despre care a scris aici și aici. În continuarea acestei serii, publicăm astăzi un interviu cu Victor Țăpeanu, actor, regizor și co-fondator al companiei de teatru Cuibul Artiștilor. Victor a studiat Actorie la UNATC București între 2012 și 2015. Ca președinte al Ligii Studenților, el a semnalat unele abuzuri ale profesorilor, printre care și unul de violență fizică care a ajuns să fie discutat în Senatul Universității. În cele din urmă însă, spune că a ajuns el însuși să fie victimă dintr-un caz care avea să-l ducă la un pas de exmatriculare.
În materialul de față, Victor Țăpeanu vorbește pe larg despre problemele din UNATC și felul în care e predată actoria acolo, despre traume, shaming, bullying și despre conflictele lui cu Mircea Rusu, directorul interimar al TNB, care i-a fost profesor la facultate timp de trei ani.
În discuția pe care am avut-o cu el, Victor a insistat să precizeze că el nu ține să vâneze anumiți oameni sau să regleze conturi personale, ci urmărește să vorbească despre probleme sistemice din școlile vocaționale și despre frica care există printre studenți. Mărturia lui e cu atât mai importantă cu cât ea vine după niște ani buni de la absolvire, timp în care a trecut prin mai multe etape care l-au ajutat să-și înțeleagă mai bine experiențele din studenție.
În urma întâlnirii cu Victor Țăpeanu, am pus cap la cap cele povestite de el și a ieșit textul de mai jos.
NOTĂ: Scena9 l-a contactat pe Mircea Rusu pentru a-i oferi un drept la replică, însă acesta nu a răspuns apelurilor și mesajelor noastre până la publicarea acestui material. În cazul în care vom obține versiunea sa asupra celor spuse de Victor Țăpeanu, o vom publica în cel mai scurt timp.
„Pentru noi, profesorii ăștia erau ca niște zei”
Am înființat compania de teatru Cuibul Artiștilor când încă eram student la UNATC, în anul III de facultate. Într-un fel, Cuibul s-a născut tocmai din frustrarea pe care o acumulasem în facultate în raport cu profesorii mei și cu întreg sistemul. Pentru că visul nostru era să avem un loc în care să montăm și să jucăm doar textele și rolurile care aveau o miză pentru noi, pe care ni le doream cu adevărat. La început, pentru o perioadă scurtă, Cuibul își avea „sediul” în incinta UNATC, dar am fost dați afară de acolo. Așa hotărâseră cei de la decanat. Argumentul decanului Paul Chiribuță a fost că „prea mult bine strică”. Am început să căutam alte spații și așa am ajuns să jucăm la Facultatea de Instalații, de pe Pache Protopopescu. În cinci ani, am jucat pentru 130.000 de spectatori și am avut 1.300 de reprezentații.
Cam acesta a fost traseul meu, expus în linii mari. O să încerc acum să descriu experiența mea din UNATC și relația pe care am avut-o cu Mircea Rusu, care mi-a fost profesor la Actorie. Asta ca să se înțeleagă la ce mă refer atunci când vorbesc despre frustrare și despre nevoia noastră de a căuta alternative artistice.
Pe Mircea Rusu l-am întâlnit încă de când am dat examenul la UNATC, el fiind în comisia de admitere. Pot să spun că am rezonat puternic cu el, cu stilul și carisma lui. Adică, indiferent de comportamentul lui, omul are niște lucruri care-s ale lui. Că e totuși un artist. Ca să nu mai spun că pentru noi, puștii de 19-20 de ani care dădeam examen la UNATC, profesorii ăștia erau ca niște zei. Și e un paradox în sine: pentru că, pe un anumit palier, îl respect pe Mircea Rusu pentru ce mi-a oferit, adică m-a învățat să fiu actor, dar în ceea ce privește partea umană, acolo n-am respect pentru el.
Odată admiși, noi eram împărțiți în patru grupe, iar fiecare grupă era coordonată de către un profesor. Iar profesorul de an, un fel de diriginte care coordona toate grupele, era Doru Ana. Eu m-am dus atunci la Mircea Rusu și i-am spus: „îmi doresc foarte mult să lucrez cu dumneavoastră”. Și el mi-a spus că rezonează cu mine și că ar vrea să mă aibă în grupa lui. Ceea ce s-a și întâmplat.
Lucrurile au decurs destul de bine în primul an de facultate, abia după aia au apărut tensiuni și alte probleme. Dincolo de tensiunile în sine, trebuie să spun câte ceva despre felul în care ni se preda nouă actoria la UNATC. Mă refer aici la întreg sistemul și la metodele pe care unii dintre acești profesori le-au preluat la rândul lor de la alții de dinainte. Erau multe chestii pe care eu și colegii mei nu le înțelegeam la acea vreme: adică de ce trebuie să fim agresivi la cursuri? de ce trebuie să fie atât de dură facultatea asta de teatru? Iar justificarea profesorilor era că noi trebuie să înțelegem toate emoțiile. Și cumva ni s-a zis că așa trebuie să fie.
Și, într-adevăr, teatrul e un mediu care te predispune la emoții foarte intense. Spre deosebire de alte domenii artistice, aici tu ești instrumentul principal, tu cu corpul tău și cu emoțiile tale. Și intensitatea asta are mai multe straturi. În trei ani de facultate tu înveți că teatrul este despre conflict, și aici nu mă refer doar la scenele de bătaie și palmele pe care ni le dădeam între noi, ci și la alte aspecte.
Mircea Rusu avea și treaba asta să ne instige emoțional, să scoată din noi tot ce credea el că trebuie scos, până ajungeai să fii copleșit fizic și psihic. Eu înțeleg până la un punct această abordare, dar ce nu pot înțelege este felul în care se lucra cu diafragma, adică mușchiul care dă în afară toate emoțiile și pe care s-a pus focus timp de trei ani de zile. Erau momente când Mircea Rusu venea la noi și ne dădea un pumn în diafragmă doar ca să vadă că e acolo. Genul ăsta de interacțiuni au existat pe tot parcursul facultății. Acum stai să te întrebi: e în regulă sau nu e în regulă o asemenea „metodologie”? Adică eu am mai fost și la workshop-uri în alte țări și am văzut oameni care lucrau cu diafragma ta, dar o făceau cu saci de nisip, cu greutăți, nu cu pumni dați.
„Au fost niște urlete care au venit după trei ani în care acumulasem multe frustrări”
Chimia aia care existase la început între mine și Mircea Rusu a început să se schimbe cam prin anul doi de facultate, în momentul în care eu am ajuns președintele Ligii Studenților. Atunci am ajuns să fiu ironizat pentru că am funcția asta, de către el și de către colegii mei. Ce înseamnă asta mai exact? Un exemplu: intram în clasă și Mircea Rusu îi punea pe toți colegii mei să se ridice în picioare și să zică toți: „bună ziua, domnu’ președinte”. Eu aveam atunci 21-22 de ani, iar creierul meu le prelua ca pe niște glumițe inofensive, era ca un mecanism de apărare. Uitându-mă înapoi, îmi dau seama că ele n-au fost în realitate niște glume, știind ce avea să urmeze. Atunci când o iei prima dată, nu o simți așa, mai ales că nu eram noi prea conștienți de conceptul de bullying. Plus că e greu de definit bullying-ul într-o clasă vocațională unde, cum ziceam, lucrezi cu toate emoțiile și unde trebuie să știi cum se simte și cum se joacă rușinea.
Îmi dau seama că e foarte subiectiv felul în care interpretezi shaming-ul și bullying-ul în meseria asta. Ulterior însă, peste ani, când am pus totul cap la cap mi-am dat totuși seama că nu a fost ok și am ajuns să zic: „bă, nu bun!”.
Ca actor, tu ai nevoie de psiholog, pentru că procesele actoricești presupun să te detașezi de problemele tale de acasă — care uneori pot fi și foarte serioase — și apoi să urci pe scenă și să-i faci pe oameni să râdă. E o formă de dedublare, un mod de a fi specific actorului.
Apoi a fost un alt moment când lucram la o scenă din Îmblânzirea scorpiei, era chiar în zilele de Paște. A fost o repetiție foarte lungă și obositoare. E ceva ce te copleșește psihic, că nu poți să faci asta ore întregi la aceeași intensitate, în condițiile în care aveam și acrobații, mișcare etc. Și atunci eu am avut o „explozie” în care i-am zis că mi se pare inumană abordarea asta, adică să lucrezi cu un om timp de mai multe ore la o scenă și omul să-ți zică că nu mai poate, dar tu ca profesor să nu respecți ce-ți spune studentul. În momentul ăla se depășise o limită, nu mai aveam rezistența psihică să merg mai departe. Efectiv, m-am oprit și am început să plâng.
Acela a fost un punct de cotitură pentru mine.
După care a venit anul trei de facultate, când trebuia să pregătim licența: Azilul de noapte, de Gorki. La a treia sau a patra reprezentație noi, studenții, am pus niște scaune în plus în sală, pentru că numărul spectatorilor depășea numărul locurilor. Și atunci Mircea Rusu a venit înainte de spectacol și a început să facă scandal, să țipe la noi că am stricat tot și am distrus amplasamentul, că ne batem joc de munca lui. Moment în care eu i-am zis: „vă rog să nu mai țipați și să ne umiliți, noi avem spectacol într-o oră și jumătate”. Apoi m-am dus la cabină, iar el a venit după mine spunându-mi: „cum îți permiți să spui așa ceva, să te comporți așa?”, etc. Ei, în clipa aia am avut și eu o izbucnire și timp de 40 de minute am țipat la el. Au fost niște urlete care au venit după trei ani în care acumulasem multe frustrări, frustrări pe care le simțeau și colegii mei. Ceea ce simțeam noi, nevoile pe care voiam să le comunicăm noi către profesor nu puteau fi comunicate pentru că el nu era în acord cu ce voiam noi să transmitem. Iar această lipsă de ascultare se cupla cu stilul ăsta al lui, mai agresiv și mai dominator.
Asta e o tipologie răspândită pe la noi: găsești tipul agresiv și dominator în multe instituții publice. Omul care nu lasă loc pentru dialog, atitudine ce generează frică printre studenți și angajați și care te reduce la tăcere. Asta nu înseamnă că nu au fost și lucruri bune în ăștia trei ani – cum ziceam, omul chiar se străduia să ne învețe să fim actori. Și recunosc că mi-a dat niște lucruri valoroase pe plan profesional. Problematice sunt însă încălcarea unor limite din sfera profesională și lipsa de empatie față de studenți. Tocmai de aia i-am zis toate acele lucruri atunci când am răbufnit. I-am spus că este un demagog, că nu respectă ceea ce ne-a insuflat — și anume să nu ne lăsăm umiliți —, i-am reproșat că e prea agresiv în lucrul cu noi și că nu ne-a ascultat niciodată, i-am spus inclusiv că și colegii mei vor să-i spună niște lucruri, dar le e frică de reacția lui.
Fac o paranteză: una din marile probleme ale școlii de teatru e că nu există un psiholog pe parcursul celor trei ani, unul care să fie prezent în mod real; că așa există un cabinet în școală, dar nu știe nimeni ce activitate are. Ca actor, tu ai nevoie de psiholog, pentru că procesele actoricești presupun să te detașezi de problemele tale de acasă — care uneori pot fi și foarte serioase — și apoi să urci pe scenă și să-i faci pe oameni să râdă. E o formă de dedublare, un mod de a fi specific actorului. Și de aia ai nevoie de ajutor ca să nu o iei razna.
Revenind la acel moment, îmi aduc aminte că Mircea Rusu a tăcut și nu a zis nimic după ce mi-am încheiat eu rage-ul. „O să vorbim după”, atât mi-a zis. În spectacolul respectiv jucau și Ioan Gyuri Pascu și Mircea Constantinescu, care și el era profesor la UNATC. După spectacol, Constantinescu s-a luat de mine spunându-mi: „cum îndrăznești să vorbești așa cu Mircea Rusu, care e o somitate și care a jucat în mii de filme?!” Și atunci mi-au spus amândoi, și el și Mircea Rusu, că voi ajunge în Senat din cauza comportamentului meu și că voi fi dat afară din facultate.
Toate astea se întâmplau în toamna lui 2015, la începutul anului III. Cum era de așteptat, eu nu am mai jucat în acel spectacol, aia fiind ultima mea reprezentație. Adică știam că, după acel episod, nu o să mai am cum să calc în sala aia.
Am aflat ulterior că a doua zi toți colegii mei au fost aduși la facultate, în sala de spectacol, și aliniați de către Mircea Rusu și Doru Ana, care avea varianta poveștii doar de la Mircea Rusu și a acționat, în mod firesc, așa cum reacționezi când auzi o astfel de situație. Le-au spus următorul lucru: „Victor Țăpeanu a țipat și a zis că voi toți aveți niște nemulțumiri. Haideți atunci: spuneți toți ce aveți de spus acum. Cât despre Victor, el va fi dat afară din facultate”.
Evident, colegii mei n-au mai spus nimic, cum să mai zică ceva după ce tocmai li s-a zis că eu voi fi dat afară? Vorba aia: capul plecat, sabia nu-l taie.
„Colegii mei de grupă nu mai vorbeau cu mine”
Mie oricum îmi era neclar motivul pentru care urma să fiu exmatriculat. Ceva legat de comportamentul meu, de lipsă de etică, de moralitate, nu-mi dădeam seama. Dar am aflat ceva de la una dintre secretare, care mi-a spus că în plângerea făcută în privința mea — și pe baza căreia urma să fiu exmatriculat — se spunea că aruncasem cu scaunul după profesor și că am sărit la bătaie la el. Lucru care nu s-a întâmplat, eu nu l-am atins cu un deget. Dar ei au băgat asta ca să aibă un motiv mai solid, ca să pară ceva mai periculos decât simplul fapt că eu țipasem la el. Cât despre asta, eu nu am de ce să mă simt vinovat. Când tu ca profesor ai urlat timp de trei ani la mine, eu de ce nu pot urla o dată la tine?
Am avut noroc cu mama mea, care mi-a zis așa: „Tu citește Carta Universității, iar când te cheamă la Senat, te duci cu toate articolele pe care le-a încălcat profesorul tău în trei ani de zile”. Și, cum mai aveam o lună până să se întrunească Comisia de Etică, am început să studiez Carta.
În perioada aia, colegii mei de grupă nu mai vorbeau cu mine, iar ceilalți colegi de la celelalte grupe veneau la mine cu un soi de compătimire: „băi, îmi pare rău pentru ce trăiești”, etc. Era destul de dură emoția aia pentru un tânăr student, când știi că toată lumea zice că o să fii dat afară și când profesorii și colegii tăi nu mai vorbesc cu tine. M-am dus atunci la Adrian Titieni, care era rectorul UNATC, și i-am spus că eu nu mai suport și că sunt copleșit emoțional. El mi-a spus că tot ceea ce poate să facă e să aibă grijă să am parte de o comisie de etică justă și obiectivă.
În cele din urmă s-a întrunit Comisia de Etică, unde m-au întrebat despre raporturile mele cu Mircea Rusu în timpul studenției. Le-am povestit toate lucrurile astea și cred că am plâns jumătate din timpul în care am vorbit. Apoi au venit Mircea Rusu și Mircea Constantinescu ca martori. În mod normal, ar fi trebuit ca după vreo două săptămâni să primesc o notificare, în care să mi se zică clar ce se întâmplă, dacă sunt exmatriculat sau nu. Doar că nu am mai primit nimic și s-a făcut liniște. Asta până în vară, când Mircea Rusu și-a dat demisia și s-a angajat la TNB cu normă întreagă. Așa s-a terminat conflictul. A rămas totul în aer. Cum am interpretat eu toată situația atunci? Am înțeles că am avut parte într-adevăr parte de o comisie de etică justă și că oamenii au înțeles că eu am dreptate, nu el. Doar nu puteau să facă chestia asta publică, să spună că studentul Victor Țăpeanu a avut câștig de cauză. L-ar fi pus pe Mircea Rusu într-o poziție nasoală, și atunci s-a mușamalizat toată povestea și nimeni nu a mai spus nimic.
Cred că plecarea lui din UNATC a avut legătură cu asta. Să ne gândim că Rusu preda de 20 de ani acolo și urma să ia o generație nouă. Cred că au fost făcute niște presiuni astfel încât să plece, dar fără scandal. Pentru că existau și „antecedente”, ca să zic așa. Ca președinte al Ligii Studenților, eu reușisem să scot o profesoară de pe post care-și lovea studenții cu bâta de baseball. Am strâns semnături de la studenți și m-am dus în Senat, iar mai apoi ea a fost mutată pe o un post de cercetare. Iar după doi ani a intrat din nou ca profesoară. Abia mai târziu aveam să-mi dau eu seama că ei sunt foarte „rude” între ei, ca să zic așa, e ca o familie acolo în UNATC. Și se sprijină unii pe alții ca să rămână o viață întreagă pe poziții.
„O să vedem că se poate face educație teatrală cu atenție, cu empatie și cu generozitate”
E foarte complicată discuția asta despre școala de teatru. Pentru că, spre exemplu, în cazul lui Mircea Rusu nu poți să spui despre el că a fost un nemernic care ne-a bătut și care ne-a călcat în picioare, dar în același timp cum poți să justifici presiunea emoțională pe care o simțeai?! E foarte fină linia asta, mai ales că e, cum ziceam, un domeniu strâns legat de emoții. De asta e greu e să pui degetul și să spui: bă, ăsta e de vină, pentru că, de fapt, foarte mulți dintre ei se comportă așa. Sunt niște oameni care nu reușesc să se adapteze în funcție de context și de studenții cu care lucrează. Adică ei se poartă cu studenți de 20 de ani — care sunt abia ieșiți din adolescență — ca și cum ar avea 50 de ani. Unui student trebuie să-i oferi și ceva protecție și siguranță. Mai ales când ne uităm și la cei care vin acum, sunt cei de 20 de ani de azi, care sunt foarte diferiți, foarte emotivi și vulnerabili în unele privințe. Nu mai poți să funcționezi azi pe gândirea asta, după vechiul model rusesc, care presupunea să fii dur și nemilos pentru a face „performanță” în sport și în actorie. Adică hai să ne uităm și la alte școli din lume, nu doar din Vest, ci și din Asia, și o să vedem că se poate face educație teatrală cu atenție, cu empatie și cu generozitate.
Ce-i drept, am avut și în UNATC un profesor pe care l-aș putea da ca exemplu pozitiv. Mă refer la Alexandru Jitea, un exemplu de așa da. Un om echilibrat care nu țipa niciodată la noi și care era atent la ce se întâmpla cu studenții lui. În anul III, când eu nu aveam nici ce să joc din cauza întregii situații de care am vorbit până acum, el a avut grijă de mine și mi-a oferit un rol, ca să pot să-mi dau și eu licența.
„De ce fac așa?”
Nu vreau să fiu înțeles greșit. Cum am zis deja, Mircea Rusu m-a ajutat să devin actor, am avut de învățat de la el și nu neg că e un om care vrea să facă lucruri. Asta e partea bună. Greșite însă sunt mijloacele prin care le face. Eu nu vreau să-l mai văd în viața asta, cum la fel nu vreau să mai am de-a face cu acest sistem artistic care funcționează în jurul regizorului dominator. Pentru că oamenii care folosesc mijloacele astea în școală ajung să le folosească inevitabil și atunci când ajung în teatre și în alte instituțiii. E valabil și în cazul meu. Eu am ieșit din facultate cu același tip de comportament. Atunci când am înființat Cuibul Artiștilor, mă comportam la fel de dominator cu colegii mei. Am avut nevoie de doi ani ca să-mi dau seama de comportamentul meu mimetic. Am început să mă întreb: de ce fac așa? oare doar cu conflict se poate rezolva? Și tot atunci am observat că sunt oameni care funcționează foarte bine așa și care caută conflictul. Oameni care veneau la mine și îmi spuneau: „de ce nu mai țipi la noi?”
Mi-am dat seama în timp că nu poți să conduci o companie de teatru prin frică. Dar nu e un proces ușor ăsta, mă refer la etapele prin care mi-am dat seama de aceste lucruri. Presupune un efort destul de mare, care implică și vindecarea unor traume care nu se rezolvă doar printr-o ședință de terapie. Terapia ajută, dar e bine să și călătorești, să vezi cum fac alții școală, cum se predă teatrul. Ceea ce îmi aduce aminte de o altă chestie: prietena mea, care a terminat și ea Actoria, s-a dus la un moment dat la un workshop ținut de Eugenio Barba în Danemarca, iar unii dintre profesorii noștri din România făceau miștouri de tipul „ah, te duci la Barba să te învețe el teatru antropologic”. Care-i faza cu glumele astea? Adică de ce să ironizezi educația asta internațională, când tu ar trebui să o încurajezi, de fapt? Ca să nu mai zic că te și încurcau în acte la UNATC ca să nu mai pleci cu Erasmus. Și e evident că ei fac lucrurile astea din frică, e frica lor că tu, studentul, o să vezi și altceva și o să-ți dai seama de lucrurile care nu-s în regulă aici.
E foarte complicată situația astăzi pentru un absolvent de teatru. Poți să termini școala traumatizat și fără instrumentele care să te ajute să te adaptezi la lumea de afară. Și se „scoate” fiecare actor cum poate. Pe lângă toate astea, a venit și pandemia care a măturat o generație și i-a făcut pe mulți se lase de meserie. Spun asta pentru că știu foarte bine ce s-a întâmplat în ultimii ani, inclusiv la noi la Cuibul Artiștilor.
Partea bună e că măcar încep oamenii să vorbească deschis despre abuzurile din școli și instituții de cultură. E bine că am ajuns la stadiul de awareness. Evident, unii comentează și zic „hai, mă lași, a venit și #metoo-ul la noi în România”. Și mai sunt cei care au speranță, printre care mă număr și eu, și care cred în schimbare. O schimbare pe mai multe planuri, care să înceapă cu școala și care să ne ajute să facem și spectacole mai bune și mai relevante pentru publicul de azi.
