Am ajuns la Facultatea de Sculptură din București când studenții din ultimul an își pregăteau lucrările cu care să încheie cei trei ani de școală. Într-un atelier ca un templu boem al dezordinii, cineva turna în rășină albăstrie un braț îndoit, iar în altul, un tip concentrat modela în lut orbita unui bărbat din familia nudurilor clasice. În sala de lângă, ca într-un vis, dădeai peste mai multe variante ale aceluiași bărbat de lut, un pic adus de spate, cu burta rotundă. Afară, la umbra copacilor, un băiat lipea în flama aparatului de sudură maxilarul unui urangutan din fier beton. Alături, un coleg se chinuia să desprindă din coaja de ghips mulajul unei primate miniaturale. Pe fundal se-auzea țăcănitul zarurilor la o partidă de table. Peste tot, prin curte, zăceau împrăștiate forme abstracte de piatră, portrete abandonate peste care se ridica iarba, o jumătate de centaur, un spate de femeie cu tot cu fese, sprijinit lângă o lopată, resturi de materiale și tot felul de idei modelate. 

Tot spațiul e un fel de oază fantastică, unde la fiecare pas dai peste forme și obiecte stranii, ieșite din mințile multor generații care-au trecut pe la sculptură. Aici, timpul pare să se fi oprit la un moment dat, poate acum trei ore sau acum treizeci de ani. N-ai zice că, la doar zece minute, Piața Romană sfârâie sub ghemul nesfârșit de mașini. Într-o pauză de lucru, am stat de vorbă cu câțiva studenți, care între timp sunt proaspăt absolvenți de sculptură. Am vrut să aflu cum au ajuns să studieze arta asta, cum i-a modelat pe ei timpul petrecut în facultate și cum își imaginează că va arăta viitorul lor profesional. 

În ultimii ani, prezența statuilor în spațiul public românesc a avut aproape invariabil o aură de controversă. Au fost deschise dosare la DNA pentru monumente cu soartă incertă, au izbucnit scandaluri între artiști și autorități, haosul birocratic a dus la risipirea unor sume uriașe pentru statui care dorm în depozite, iar sculptura a devenit afacere bună pentru oficiali și apropiați (mai ales în an centenar) etc. În condițiile astea, am fost curioasă cum își găsesc cei din generațiile tinere locul într-o cultură unde zilele trecute s-a dezvelit la Muzeul Național de Istorie copia unui nobil dac din Florența și unde majoritatea monumentelor importante sunt făcute de câțiva artiști cu vechime. 

Cum ați ajuns fiecare dintre voi la Facultatea de Sculptură?

Adrian Piorescu: Eu am dat din prima la sculptură. Am terminat Liceul de Arte din Craiova, la secția de Pictură - la mine în liceu nu era secție de sculptură și eu trebuia să fac în particular pregătire. Când eram mic, modelam personajele din desena animate din plastilină. N-am avut jucării când eram copil, și plastilina era singurul lucru pe care-l aveam la îndemână. Mi-o cumpărau ai mei, ca să-i las în pace, și ajunsesem să fac din plastilină tot ce vedeam la televizor. Părinții mei m-au susținut mereu și mi-au zis ce-ți place să faci, aia faci. Chiar dacă sunt singurul din ultimele trei generații din familia mea care are vreo legătură cu arta. Ai mei m-au ajutat să am mereu moralul ridicat, chiar dacă toată lumea îți repetă că, dacă ești artist, mori de foame. 

Andrei Spânu: Mie îmi plăcea mult în copilărie să desenez personajele din desene animate, așa că i-am bătut pe ai mei la cap să mă dea la Arte. Și am făcut Liceul de Artă din Focșani, din clasa a șasea. Deși am făcut sculptură în liceu, nu mi-a plăcut niciodată prea mult. Cu ipsosul trebuie să ai foarte multă răbdare, și eu nu prea aveam. Dar am zis că vin la UNArte și poate începe să-mi placă și mai mult ca sigur intru la buget. Și chiar a început să-mi placă. 

Bogdan Nica: Era un vis mai vechi de-al meu. Am vrut să dau la grafică, n-am luat și am ajuns la sculptură. Sunt din București.

Sorin Verdeș: Eu am făcut liceul la Tulcea, am picat la grafică și am ajuns aici. Acolo, pe 40 de locuri, sunt 200 de oameni. 

Andrei Spânu: La sculptură nu e mare bătaie, cu toate că sculptura e ca un desen 3D. În schimb, dacă pui pe cineva de la grafică să facă un portret în lut, nu prea poate. E grea secția asta, e murdară.  (râde)

Ce materiale primește în trei ani de școală un student la sculptură în București?

Adrian Piorescu: În cei trei ani, facultatea îți oferă ipsos. Cam trei saci pe semestru. Și pentru licență, există un buget de vreo 300 de lei.

Și, în mod normal, cam de cât ipsos ar avea nevoie un student?

Adrian Piorescu: Depinde de lucrare. Să zicem că eu, având cinci lucrări, la fiecare e nevoie de cam doi saci. 

Sorin Verdeș: Plus că poate vrei alte materiale. Eu îmi tai mâinile, lucrez în tablă, în metal, sudez. Am dat 1300 de lei pentru lucrarea de licență.

Adrian Piorescu: Eu, de exemplu, lucrez cu sudură. Am nevoie de electrozi, de fier, fier beton, de aparat de sudură. Ăsta de aici e aparatul meu. Facultatea are aparat de sudură, dar nu e întreținut și, decât să mor electrocutat, mai bine lucrez cu al meu (râde).

Bogdan Nica: În schimb, avem piatră. Avem și marmură. Dar nu suntem încurajați să lucrăm cu ea. Unii dintre noi nu au făcut deloc sculptură în piatră. Depinde foarte mult de profesor dacă te împinge să folosești și alte materiale. 

Sorin Verdeș: Cei de aici, nu doar de la sculptură, ci și de la alte departamente, sunt foarte închiși. Ei gândesc tradițional. Eu cred că ar trebui să mergem mai mult pe digital. Aici, doamnă, sincer vă spun, nu mă simt bine deloc. 

Din câte știu, studenții din anul I sunt repartizați aleatoriu la clasele unor profesori care-i coordonează tot timpul facultății. Asta nu înseamnă că studenții vor împrumuta mult din stilul și viziunea profesorului lor?

Adrian Piorescu: Ține foarte mult de profesorul care te îndrumă. Noi am avut foarte mare noroc de un profesor care ne-a îndrumat să ne înțelegem pe noi: Ce vrei tu? Ce simți tu? Ce-ți place cel mai mult? Și ne-a ajutat pe fiecare să ajungem la propriile stiluri. 

Cum v-ați exersat statutul de artist în ăștia trei ani, pe lângă lucrul propriu-zis? Ați organizat expoziții în școală sau în alte galerii?

Adrian Piorescu: Există expozițiile din școală la final de semestru și o dată pe an e un schimb de experiență între facultatea noastră de la București și cea de la Timișoara. Cam astea sunt singurele expoziții la care noi am avut acces. 

Bogdan Nica: Se mai fac expoziții. De exemplu, grupa noastră a avut expoziții în zona de birouri Oregon Park, dar a lipsit cu totul promovarea și nu a venit nimeni la expoziție. Nici măcar profesorii noștri nu au venit, să zici că te încurajează în vreun fel. 

A venit în timpul facultății vreun artist la voi să vă vorbească despre cum e pe bune piața e artă din România?

Bogdan Nica: Nu. Într-un fel, noi suntem concurența lor și nu cred că s-ar deschide în fața noastră. 

Adrian Piorescu: Suntem noua generație care vine din urmă și cred că se gândesc că poate avem ceva nou, cu priză mai mare la public.

Colaborați în timpul facultății cu studenți de la alte departamente, faceți proiecte împreună cu cei de la grafică sau foto-video, să zicem?

Adrian Piorescu: Nu cred că ne place nimeni. (râde)

Bogdan Nica: Nu. Am colegi la grafică pe care-i cunosc și le-am bătut obrazul pentru că în fiecare an se organizează expoziție de final de semestru și ei nu prea vin pe la noi. Nu vezi grafica sau pictura să vadă expozițiile de la sculptură. Noi, în schimb, mergem la ei. Cred că noi suntem văzuți așa, ca oamenii cu ciocanul. Noi suntem arta brută. Oricum, nu e o problemă doar a profesorilor. E și o problemă mai generală. Am mulți prieteni pe care i-am întrebat Auzi, tu ai vreo formă de artă în casă? Un tablou, ceva? Nu. Majoritatea au renunțat la chestiile de genul ăsta, să mai caute frumosul prin artă, oamenii sunt mai preocupați de tehnologie. 

Care-i diferența dintre așteptările pe care le aveați când ați început facultatea și realitatea de acum, când tocmai o terminați?

Sorin Verdeș: Că murim de foame. Nu rezolvăm nimic cu sculptura, o facem pentru plăcerea noastră. Lucrurile-astea n-or să se cumpere, n-o să se întâmple nimic. Trăim în 2020, viitorul e pe net. Dacă nu găsești un colecționar și să fii pe placul lui, să-ți cumpere lucrările, ce faci? Eu consider că digitalul e azi important - în gaming, în filme etc. Dar la școală avem doar un curs de new media, opțional. Și aproape niciunul nu am fost la curs, pentru că domn profesor e tare mișto și ne pune zece la toți. 

Adrian Piorescu: Eu cred că am învățat o grămadă de chestii. Nu pot să mă plâng că nu m-a ajutat facultatea să învăț, dar e drept, mai mult profesorii mei m-au ajutat, nu neapărat facultatea. Pe viitor, nu poate spune nimeni ce va fi.

Bogdan Nica: Așteptările se mai diminuează. În primul an ești entuziasmat, în al doilea an începi să te gândești „Și ce-o să fac după?”, în al treilea an lucrezi la licență, și apoi te trezești că gata, s-a terminat.  

Și cum credeți că ar putea facultatea de arte să vă ajute să vă adaptați mai bine la ce urmează după?

Sorin Verdeș: Să ne învețe programe ca Zebrush sau Maya, să ne axăm mai mult pe digital. Eu termin facultatea și ce știu să fac? O armătură tradițională. 

Adrian Piorescu: Pe noi, domnul profesor ne-a susținut să facem și portrete și tot ce ține de reproducerea figurii umane, doar în cazul în care mai târziu, dacă o să avem nevoie de un bănuț, să facem un portret, ceva. 

Bogdan Nica: Eu aș permite și studenților să intre în cercul ăsta mai elitist. E un cerc de sculptori în care nu poți să pătrunzi. Ei fac și monumente, primesc ofertele cele mai bune ș.a.m.d. Ar trebui ca și studenților să li se ofere o oportunitate să se afirme. În momentul în care termini, nu ai siguranța că vei lucra în domeniu, chiar dacă ești foarte bun. Într-o grupă, să zicem că sunt vreo doi foarte buni, și ei ar trebui promovați. De asta ar trebui să se ocupe profesorii. Dar profesorii doar îți predau niște tehnici și atât. Nu-i interesează foarte mult ce facem noi după. 

Adrian Piorescu: Da, profesorii ar putea să lucreze cu studenții. Chit că-i iei ca ajutor, nu neapărat că-i pui pe ei să facă tot proiectul de la zero. 

Bogdan Nica: Uite un exemplu. La Gala Alexandrion, grupul Alexandrion oferă anual niște premii pentru oamenii de cultură. Până anul trecut, Ioan Bolborea făcea trofeul pentru galele respective, dar anul trecut s-a organizat un concurs pentru realizarea acestor trofee. La concurs au participat și studenții, care au venit cu idei pentru noul trofeu. Dar în juriu era, de exemplu, un sculptor celebru, și oportunitatea să creeze noul trofeu i-a fost oferită unui artist cu care acest sculptor e prieten. Lucrurile astea se împart între cunoscuți. Tu, din afară, nu contezi.

Ce vreți să faceți în viitorul apropiat?

Bogdan Nica: Vreau să dau la master și sper să pot pleca la o școală din Spania, unde să aprofundez o tehnică de turnare în bronz, pe care aș vrea să mă perfecționez, dar pe care nu am prea făcut-o la facultate. Aș vrea să continuu pe sculptură, dar probabil nu la noi în țară.

Adrian Piorescu: Asta e trist, că probabil o să ne-auzi pe majoritatea spunând același lucru: Da, aș continua să fac sculptură, dar nu aici. Și eu vreau să merg mai departe la master, dar dacă aș avea șansa să plec în altă parte, aș pleca. 

Ce sfat i-ați da unui student care vine să se înscrie la sculptură?

Bogdan Nica (râde): L-aș lăsa în pace. Nu poți să le tai oamenilor elanul, dar dacă totuși ar fi să-i dau un sfat, ar fi să nu-și facă prea multe speranțe. 

Acest material face parte din proiectul „Artists in Progress”, realizat de Scena9 și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Prin acest proiect, vrem să înțelegem mai bine lumile din școlile de artă românești și să cunoaștem cele mai tinere generații de artiști.

Parteneri: Universitatea Națională de Arte din București, Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș Bolyai din Cluj, Liceul de Arte Plastice din Timișoara, Cerc. Artă Contemporană din Târgu Ocna

Parteneri media: Ideo Ideis, Dissolved Magazine, SUPER, SUB25

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.