Între antropologie, jurnalism, ilustrație, toate la dimensiuni intime, artista Alex Bodea a găsit un nume pentru practica ei, fluidă, sinceră, care aduce oamenii împreună: Fact-Finding (literal: descoperirea de fapte). Împreună cu un invitat, Alex urmărește un eveniment într-un spațiu dat - o expoziție, un atelier, un proiect cultural, un târg de artă, o vizită într-o fabrică ori într-o firmă -, unde face observații pe care le desenează și le aranjează într-o poveste pe care o prezintă la sfârșitul evenimentului.
Alex Bodea s-a născut în ‘81 și e artistă de la 27 ani. A studiat la Cluj și acum observă, desenează și scrie de la Berlin, unde ne-am întâlnit să vorbim despre cum a devenit Fact Finder, cum a ajuns să creeze un roman grafic și o galerie de artă cu același nume.
În septembrie 2017, Alex a deschis, împreună cu Luminița Rațiu, manager de proiect, The Fact Finder - un spațiu artistic deschis. Pe cele două, principali piloni ai spațiului, plus colaboratori și interni, le puteți găsi des la lucru pe Kurfürstenstraße 21-22, 10785 în Berlin. Colaborează cu diverse categorii de artiști și au gândit spațiul ca pentru cercetători de teren, cu o abordare directă a realității. În prima încăpere au o arhivă permanentă, construită direct pe perete, unde organizează notițe, lucruri găsite - partea efectivă a cercetării. Cealaltă jumătate de încăpere are un perete mobil care acoperă atelierul permanent atunci când găzduiesc expoziții, când The Fact Finder devine un cub alb. În acest cub au expus, printre alții, Ciprian Mureșan și George Roșu, s-au proiectat lucrări de Harun Farocki și Adina Pintilie.
Fact Finder e și Hesus, personajul principal din următorul roman grafic al lui Alex care poate fi precomandat pe site-ul artistei. Hesus se plimbă printr-un oraș fictiv, unde observă tot felul de detalii invizibile altora, cu o atenție neobișnuită.
Alex mă primește în atelierul-galerie din Berlin desenând (lucrările ei nu sunt niciodată imagine fără text) și scriind (sau text fără imagine). Nu are scaun la birou, iar biroul ei nu se află într-o clădire cu pereți de sticlă. Lucrează la demisol, între copaci înalți și blocuri cu pereți groși. Stingem cu ceai de flori o discuție despre viața și practica ei artistică, despre finețuri de reprezentare, colectivitate, comunitate și comunicare, despre muncă, empatie și reguli ce se amestecă într-o română plină de alte limbi.
Ce Fact Finder a fost prima dată: conceptul, cartea, romanul grafic sau locul?
La carte am ajuns acum. E mai mult un sumar tragicomic a ce am strâns de-a lungul anilor ca observații. Dar cum am pornit? Când m-am mutat în Berlin, datorită șocului cultural, am început să iau notițe despre oameni, lucruri pe care le observam pe stradă. Mi se păreau interesante. Nu știam încă cum să le transpun artistic. Făcusem înainte pictură figurativă la Cluj, bazată pe documentare fotografică, pe schițe. Pentru a capta niște elemente care dispar într-o secundă, unele de psihologie și nu doar de cum arată ceva, a trebuit să-mi găsesc un desen foarte simplu, cu care să schițez rapid ce văd. Astea s-au transformat în așa-zisele notițe vizuale. Am o arhivă vizuală. Totul se transformă apoi într-o instalație. De exemplu, aici am fost la o expoziție, pe o masă impecabilă de sticlă era o firimitură de pâine. Aici sunt unii care se uită așa de atent la o lucrare că se uită chiar și în spatele ei, dacă e pusă pe perete. Aici sunt două persoane la ICI Berlin care și-au dat seama că sunt co-naționali. Nu se cunoșteau, dar sunt așa, foarte topiți.
Foarte romantic.
Sute de observații în diverse medii. După cum vezi, astea sunt instituții. Asta e dintr-o perioadă când deja am început să colaborez cu oameni pe observațiile astea. Să mă prezint ca un reporter vizual. Iau parte la o repetiție de teatru, de exemplu, și iau notițele astea, la sfârșit le îmbin într-o animație, le transform dintr-un limbaj vizual și verbal în live performance.
Am început prin a oferi eu aceste acțiuni. După care, oamenii au început să audă, am mai aplicat la anumite proiecte, apoi am început să primesc comisioane și să fiu invitată. De exemplu, în Anglia, la Central Martin School of Arts au făcut un proiect împreună cu o galerie locală. Două săptămâni am luat note despre Londra și le-am pus la sfârșit într-o poveste. Dintr-un continuu contact cu oamenii s-a conturat cumva practica în mintea mea, dincolo de notițe vizuale, în acest fact finding. A accesa un loc, a negocia practic un loc, cu un host, cu cineva care să te găzduiască, să știe ce faci. Finalul este comunicarea. Pe mine nu mă interesează să fac o lucrare de artă și să mă duc în altă parte cu ea. Nu. Eu iau notițe despre tine, vin la tine și îți spun ce am văzut. Finalul este un performance. Este un documentar, o anchetă sensibilă.
E o formă de etnografie. Senzorială chiar.
Cred că are o componentă rituală de comunitate. De ritual în comunicare. Toți oamenii cărora le-am făcut asta au fost foarte emoționați, fiindcă nu li se mai întâmplase să mai vină cineva să le dea un feedback. Să stea cineva să facă desene despre tine, să îți spună povestea, e ceva. Se văd cumva din afară, mă văd și eu dinafară, mă descopăr și eu pe mine în același timp. S-a tot dezvoltat de-a lungul anilor. Acum îi învăț și pe alții să facă asta. Nu doar artiști. Sunt deja la al doilea workshop. Am avut unul la Cluj cu Focus Atelier, cu o echipă foarte diversă de sociologi, oameni din teatru, istorie, artă, antropologie, studenți și elevi. Am avut acces la câteva locuri, cum ar fi Fabrica Clujana, o echipă de fotbal, un cămin de bătrâni și fiecare și-a strâns notițele și au avut o prezentare pentru fiecare loc și-au spus povestea.
Voiam să te întreb ceva mai biografic. Ai început prin a zice că ai avut un șoc cultural când ai venit în Germania, o chestie la care eu când am venit aici nici nu m-am gândit că mi se poate întâmpla.
Șocul nu a fost oau! Am venit în vizită în Germania, imediat după Revoluție, fiindcă bunicul meu a fugit în anii ‘50 în America și a ajuns în Germania prin ‘70. Imediat în ‘90, am primit televizor color și am fost invitați în Germania. Am văzut campionatul mondial de fotbal color, cu uniformele fotbaliștilor. Și văzusem Germania de foarte mică. Nu a fost un șoc de genul ăla: nu am mai văzut așa ceva. Oamenii sunt altfel, spațiile sunt altfel. Aici sunt mai multe străzi pustii. Cel mai mult întâlnești oameni în Est. Și acolo au început notițele mele vizuale pe traseul SBahn, UBahn. Un pic mai rece. Distanțele sunt mari aici. Dar asta te face să te concentrezi mai bine pe detalii și nu ești obișnuit cu ele. Sunt atâtea lucruri care nu sunt ca la noi și le vezi. La noi te obișnuiești și devii imun. Și aici mă gândesc că în timp mă obișnuiesc și cu asta. Am venit în 2011. Mintea mea început să gândească altfel. Poate chiar s-a nemțizat un pic adică eu nu eram interesată de arhive, eram mai viscerală.
Cum ai descrie metoda asta unui tânăr pe care ai vrea să îl convingi să stea atent?
I-am dat multe nume. De exemplu, ceva care să știe dinainte: cercetare de teren. Vei avea acces la arhiva securității. Poți să te duci acolo și să vezi cum e organizată. Ce fac, cum își beau cafeaua, cine era pe acolo. Poți să faci un reportaj despre asta pe care să îl publici sau prezinți în fața comisiei. Aș spune că faptul că ai acces la un mediu nou la care nu ai acces în viața de zi cu zi. Poți să vezi cum sunt făcute lucrurile. Cred că asta este o atracție pentru foarte mulți oameni.
Eseu fotografic, etnografie vizuală, visual poetry, poezie concretă.
Reportaj vizual, anchetă sensibilă. A, și martor. Depinde de mediu. Cred că martorul le încapsulează pe toate. Tu ești un martor și martorul comunică, nu pleacă cu informația. O dă înapoi comunității. Martor în comunitate și pentru comunitate.
Poate asta ar fi diferența dintre un antropolog și un fact finder. Fact în sine atinge un punct foarte sensibil. Fact finder-ii nu sunt specialiști și nu caută în general strict fapte. Îți dau posibilitatea să observi și să participi la crearea unei istorii, micro sau macro.
Da, este un pic răsturnată. Nu este despre date, diagrame. Un non-specialist nici nu trebuie să fie artist pentru că absolut oricine poate să găsească o modalitate de a se exprima. Servește pentru viitor, când vom avea nevoie de comunitate și de human touch. Poate să fie o posibilitate pentru artiști să își valorifice munca. Să fie angajați de fabrici, de instituții, de diferite gazde. Un artist visitor.
Apropo de vizitator, cum primesc vizitatorii genul ăsta de poziție în care lucrurile nu sunt finale, ci în stadiul de lucru?
Curioși. Poate că sunt unii care nu înțeleg de ce s-a pus un material brut acolo. Și oricine intră la noi nu îl las doar să vadă, încerc să îi comunic, să îi spun cât mai multe detalii. Cred că oamenii înțeleg că e parte de proces. Și procesul poate să fie în sine o lucrare. Am expus în aprilie anul trecut un film al lui Harun Farocki și i-am expus dosarul întreg uite așa de gros cu toate scrisorile, toate notele, toate biografiile, cu toate cererile de buget pe care le-a făcut pentru 15 minute de film, un an de zile de lucru. Faxuri, facturi. Cred că i-ar fi plăcut în sine expoziția.
Îmi place foarte mult că ai lucrat pentru diferite medii de comunicare publicații online, ziare, medii care nu sunt accesate doar de oameni care sunt obișnuiți cu un limbaj vizual complicat și abstract cum ar putea fi la prima vedere. E foarte interesant cumva să spargi bariera asta.
Da. Și partea mai abstractă nu a fost intenționată. Pur și simplu am găsit mai simplu să simplific figura umană. Nu m-am gândit la abstractizare teoretică. Așa am făcut atunci, așa fac acum și încerc să găsesc echilibru și să nu las mesajul să fie pur descriptiv. Cititorii nu sunt idioți, noi nu suntem idioți. Minții îi place un pic să se lege scrisul cu imaginea, să se facă un tot și nu să aibă cheia într-una sau în alta. Îi place un pic de efort. Dacă e prea mult nu merge pentru toată lumea. Nu iese din sfera artelor.
Mă uit pun la David Shrigley, la desenele lui foarte urâte, cum îți dau o impresie și un soi de umor în momentul în care vezi doar imaginea și când citești textul se întâmplă un fel de tragi-comedie, e un șoc, un al doilea element.
Așa e, în doi pași e totul mai interesant. În ultimul timp tot mai multe dintre poveștile mele apar în publicații. Cea mai recentă a fost în The Guardian. Aici, aceasta este o fanzină scoasă pentru Berliner Week 2018. Și aici tema era project space. O poveste comică, o fantezie pornind de la spațiul nostru The Fact Finder. Reușind să găsesc fonduri, mi-am imaginat un traseu comic și improbabil. Mă interesează așa de mult domeniul romanului grafic: este excelent pentru povestire, pentru comunicare. În aprilie, vom avea o expoziție pe această tenă, a romanului grafic. Vom avea mulți artiști din Italia, America, Germania. Noi avem specificul ăsta, că ne place să lucrăm cu arhive, cu note și cu observații. Să clădim un material în timp. Vom expune nu numai produsele finite, pagini printate sau cărți ci tot ce înseamnă making of, adică notițe, scenarii, desene de cercetare, desene care nu au fost publicate.
Dacă ar fi să spui că faci parte dintr-o comunitate, care ar fi ea?
Asta e ce încerc eu să creez prin acestă practică. Simțul comunității este drama secolului nostru. Câți dintre noi pot să simtă că aparțin unei comunități? Dar tocmai Fact Finder mă mai lasă să mai gust din când în când și în momentul în care îl faci și suntem toți în aceeași încăpere și ne ascultăm unii pe alții simt asta. E foarte fain.
Ce experiență din trecut ai tu legată de colectivitate? Ce crezi despre colectivitate? Dacă folosesc eu cuvântul ăsta la ce te gândești?
Colectivitate nu e același lucru pentru mine ca o comunitate. Doar cum sună. Colectivitate poate fi mai rece. Comunitate înseamnă că oamenii au o legătură, formează o legătură fiind că fac ceva într-un anumit moment și sunt uniți. Colectivitate poate fi cineva care stă în bloc cu alții și poate se văd o dată pe lună. Și sunt comunități de împrumut, adică sunt în ele cât sunt pentru ce fac. Bineînțeles păstrez legătura cu anumiți membrii de care mă apropii mai mult. Asta e drama secolului nostru că nu mai știm unde aparținem. Într-un fel e bine că se pot face lucruri. Să lucreze roboții în locul nostru: ăsta va fi viitorul. Într-un fel favorizează și ideea de feminitate care nu trebuie să fie numai la femei. Feminitatea care este legată de comunicare. Poate că unii fug de termenii ăștia, dar eu ăsta văd că e viitorul. Oamenii mai sensibili, cu mai multă posibilitate de empatie și comunicare cred că dețin viitorul. Poate să îl dețină și unul care pune monopol pe emoții. Va fi o bătaie între aceste două tipuri.
Suferi de vreun fel de dor de casă?
Eu și acasă m-am simțit un pic așa ca printre străini dintotdeauna. Nici nu avem o familie destul de numeroasă să îmi fie dor de toate mătușile, noi suntem puțini în familie. Probabil că am niște reflexe poate chiar fiziologice: mi-e dor de anumite mâncăruri, de vinete, de gusturi care aici nu sunt. Și la noi au început să apară roșii în piață care nu au gust. După aia, limba. Suferi inevitabil când limba se schimbă. Creierul trebuie să treacă printr-un efort și rămâne singur cumva. (...) Cred că acum este dureros procesul ăsta de dezrădăcinare, nu poți să spui că e o plăcere, chiar dacă se întâmplă să vezi lucruri care să îți placă mai mult aici decât în țară. Pentru oricine, și pentru germani, sunt lucruri care probabil că nu le plac în țara lor și apreciază să le descopere în altă parte. Dar își spune cuvântul dezrădăcinarea, nu e ușor.
Apropo de micile schimbări și de procesul despre care vorbeam mai devreme de cum comunici tu cu subtitlurile. Mi se pare interesantă imaginea cu lover și policeman. E foarte frumoasă comparația între două poziții sociale - una care e meserie și alta care e un rol implicit.
În viitor se spune că se vor plăti aceste poziții considerate take it for granted fiindcă oamenii nu vor mai avea joburi cum au astăzi datorită automatizării și se pune problema să fi plătită ca mama, ca iubită. De ce nu? Să fie un job. Cu Fact Finding-ul văd o mișcare. Sunt oameni care oferă companie, te scot la plimbare. Ca un psiholog. E un job, trebuie să plătești, îți oferă acest suport emoțional. Și Fact Finding-ul tot așa, este suportul emoțional.
Avem un vizitator sau spectator, cel care vede sau cel care citește, cui trebuie să răspundă o lucrare ca să fie gata? De exemplu, notițele vizuale nu sunt făcute neapărat pentru cineva.
În misiunile mele de Fact Finder, scriu și desenez exact pentru oamenii ăia. Pun un pic de context pentru momentele când e cineva din exterior, dar este o adresare directă, personală. Dacă lucrez la o poveste vizuală nu am un public țintă, dar e ce mi-ar plăcea mie să citesc dacă aș putea să găsesc asta. Mă gândesc puțin la asta, mă gândesc ca povestea să te țină acolo, să fie interesantă, să descoperi lucruri. Nu, notițele vizuale nu sunt pentru cineva, dar sunt făcute cu gândul la un cititor. Sunt foarte variate ca teme, acoperă cumva o gamă de oameni. Unul zice: ăsta-s eu, asta știu. La altele nu răspuns și e OK; nu poate fi pentru toată lumea același lucru, dar reușesc cumva să-și găsească fiecare o rezonanță. Cu practica asta cu Fact Finding-ul am avut o primire bună și s-a extins cumva de la sine. Apoi am văzut că se poate extinde la a-i învăța eu pe alții să facă asta și să ducă mai departe. O văd ca pe o practică bună de dezvoltat între mai mulți artiști și în mai multe feluri. Și nu numai artiști. Bună și pentru mediul academic: poate fi un curs perfect pentru anul întâi, să-ți faci priză pe lucruri, să înțelegi unde ești și ce trebuie să faci.
Nu știu dacă mai am ceva de zis. Sigur o să ies pe ușă și o să simt că mai avem ceva de întrebat. Cum ai zis când te-am întrebat cât timp avem: cât e necesar pentru un rezultat optim.
Păi pune în grid. Aș vrea ca acest reportaj să fie o încurajare pentru cei interesați să vină să facem ceva împreună, să ne invite sau să facem proiecte împreună. Aș vrea să se contureze practica asta ca mișcare. Să fie mai clar că există astfel de artiști care au un pas în artă și altul în viața reală și fac legătura între ele și comunică cu oamenii.
La finalul lunii martie, The Fact Finder a găzduit expoziția „Polygone de tir” cu artiștii Ferenc Gróf, Arnaud Deshayes, Bertille Leplat, Étienne Meignant, Jingyu Shi, Lucile Lacape, Myrtille Menini, Yun-Da Chen, despre artist ca martor și cercetător în cadrul unei comunități sau al unui spațiu public, instituțional. Artiștii au făcut un studiu despre un poligon de tir din Bruges, un oraș militarizat. Zona este inaccesibilă fizic ceea ce i-a determinat pe artiști să exploreze în medii precum instalație, carte, proiecție, obiect, diferite perspective asupra acestui spațiu misterios.
