În plină pandemie, în București, construcțiile nu par să fie afectate de restricții. Se lucrează constant, nu doar pe șantiere, ci și în birourile în care se decide aprobarea noilor proiecte imobiliare. Unele dintre ele sunt controversate, deoarece prevăd demolarea unor fabrici vechi și a spațiilor adiacente, și înlocuirea lor cu clădiri de servicii, rezidențiale sau hipermarketuri. O bună parte a societății civile le contestă, spunând că sunt la limita legalității, că au un impact puternic asupra țesutului urban și duc la intensificarea traficului și la deteriorarea condițiilor de locuire pentru cei aflați în zonele respective. Aceste proiectele sunt supuse la vot în Consiliul General al Primăriei, în ședințe care au loc pe repede-înainte, fără a fi cu adevărat dezbătute, și devin cu atât mai problematice într-o perioadă ca cea prin care trecem, când șansele de coagulare a unei poziții cetățenești prin proteste de stradă sunt reduse.
Printre ele se numără un proiect imobiliar în cartierul Iancului - Vatra Luminoasă, care urmează să fie votat într-una dintre ședințele următoare. Alte proiecte prevăd construirea unui hipermarket în locul bazei sportive Girueta din Berceni (proiect aprobat de Consiliul General în ședința din 30 aprilie) și dărâmarea fostei fabrici Apollo (în cadrul căreia este amenajat clubul Fabrica de pe strada 11 iunie), pentru a ridica în locul ei o clădire de birouri. Acesta este încă în dezbatere publică, urmând a fi supus votului consilierilor generali într-una dintre ședințele următoare. Împotriva demolării clubului și construirii unei clădiri de birouri a apărut deja și o petiție online. Later edit: La scurtă vreme după publicare acestui articol, Ministerul Culturii a anunțat că începe procedura de clasare ca monument istoric a Clubului Fabrica, ceea ce face imposibilă demolarea lui.
Un alt proiect în plină desfășurare este demolarea fostei Întreprinderi de Fabricație și Montaj de Ascensoare, împreună cu turnul aferent și construirea, în locul ei, a unui complex rezidențial și a unor clădiri de birouri. Printre excepții se numără Uzina de Gaz și Electricitate Filaret, care probabil va intra în gestiunea Primăriei pentru a fi amenajată ca muzeu.
Emblematică pentru modul în care se votează acest tip de proiecte este intervenția viceprimarului Aurelian Bădulescu, în ultima ședință a Consiliului, pe 30 aprilie: „Haideți, bă, la vot și lăsați vrăjeala asta. Păi ce, vreți să fie câmp în București, că vreți voi?”. În mai puțin de două ore, consilierii au „dezbătut” 38 de proiecte, dintre care 30 au fost aprobate și 8 respinse. Proiectele nu au fost dezbătute punctual: consilierii au prezentat câteva propuneri contrare, însă intenția clară a majorității de a le vota a dus la eliminarea oricărei discuții în contradictoriu. În cadrul aceleiași ședințe, arhitectul șef al municipiului, Ștefan Dumitrașcu, a insistat pe factorul economic al proiectelor și pe importanța avizării lor, care ar impulsiona, spune el, economia bucureșteană lovită de COVID și marcată de întoarcerea în țară a muncitorilor români din construcții.
Dezbaterile din ultima fază a avizării au fost aproape nule. Într-o constantă intimidare din partea viceprimarului Bădulescu, nici măcar consilierilor generali nu li s-a permis să dezbată despre proiecte, ci doar să voteze. Îndeplinirea caracteristicilor tehnice ale proiectelor, garantată de arhitecți, ar trebui să reprezinte, potrivit autorităților, o suficientă sursă de încredere. Între fluxul de capital, libertatea arhitecturii, decizia politică, operativitatea administrativă și opiniile cetățenilor, un lucru este cert: un compromis este imposibil de atins.
În ultimii 20 de ani, au existat numeroase proiecte similare și discuțiile din jurul lor s-au axat pe două direcții. Pe de o parte, a fost nevoia de investiții economice, situație în care profitabilitatea investiției determină proiectarea la maxim a spațiului, fapt ce se traduce prin creșterea înălțimii acestor clădiri și a procentului de ocupare a terenului. Pe de altă parte, a fost ideea că arhitectura veche ar trebui protejată, în virtutea memoriei orașului, iar construcțiile noi ar trebui să se supună unor reguli mai stricte de înălțime și ocupare a terenului în funcție de zona în care se află. Factorul economic primează, însă, întotdeauna.
Unii blamează autoritățile că permit arhitecților proiectarea de clădiri considerate inestetice sau incomparabile cu stilul arhitecturii industriale de la începutul secolului XX. Alții reproșează investitorilor că demolează clădiri vechi pentru profit și că-i plătesc pe arhitecți doar ca să semneze planuri controversate, spre deosebire de alți investitori și arhitecți care au reușit să integreze arhitectura veche din fostele fabrici în noile proiecte. Arhitecții se apără sau pur și simplu tac și proiectează în continuare. Le reproșează contestatarilor lipsa unor noțiuni de bază de arhitectură/urbanism și activiștilor sau locuitorilor, de multe ori înclinați spre concluzii emoționale, lipsa argumentelor. De multe ori, arhitecții laudă inițiativa investitorilor, fiind, de altfel, printre primii beneficiari ai capitalului adus de aceștia. Investitorii susțin public că aduc un beneficiu orașului, prin crearea de locuri de muncă și prin infuzia de capital. Presa și opoziția politică reproșează Primăriei Generale sau celor de sector diversele proiecte sau decizia de a le vota într-o singură ședință, fără a anunța în prealabil consilierii. Primăria se apără, invocând deciziile Comisiei de Urbanism și Amenajarea Teritoriului din subordinea sa, care hotărăște, de fapt, aceste proiecte. În Comisia de Urbanism, unii arhitecți sunt de acord cu proiectele, alții nu. Îndeplinirea caracteristicilor tehnice ale proiectelor, garantată de arhitecți, ar trebui să reprezinte, potrivit autorităților, o suficientă sursă de încredere. Prin urmare, decizia cetățenilor, reprezentanți prin consilieri votați democratic, este ignorată aproape total. Abandonarea reprezentării democratice (prin activitatea consilierilor) și lăsarea deciziei strict în mâna specialiștilor riscă să submineze reprezentarea democratică sau reprezintă un pas înainte?
Construirea de clădiri noi și demolarea unor spații semi-abandonate în care producția s-a oprit de câțiva ani nu reprezintă o problemă în sine. Însă ceea ce se întâmplă în această perioadă ar trebui să fie un motiv de îngrijorare pentru toți, din două motive: lipsa totală de dezbatere democratică la nivel politic și administrativ și lipsa oricărei încercări de reparare prin arhitectură a dramei postcomuniste, închiderea fabricilor și trimiterea în șomaj a sute de mii de angajați.
Trei proiecte sub pixul Primăriei
Proiectul din Piața Iancului - Vatra Luminoasă, întocmit încă din 2016, prevede construirea unui ansamblu rezidențial și a unor spații de birouri pe locul fabricii dezafectate de textile Zefirul, lângă parcelarea Iancului, clasată pe lista monumentelor istorice. Cetățenii din zona Iancului și Vatra Luminoasă sunt revoltați și s-au grupat, deja de câțiva ani, într-o asociație (Grupul Civic Iancului) și au contestat proiectul de la primele discuții, însă Primăria a replicat doar că acest proiect respectă legislația în vigoare. Institutul Național al Patrimoniului a trimis un comunicat autorităților, în care condamnă construirea într-o zonă rezidențială, considerând că afectează zonele protejate, construite în urmă cu aproape 100 de ani. Parcelările de locuințe-tip din Iancului și Vatra Luminoasă, aflate în vecinătatea proiectului, au fost construite începând cu 1930 și au reprezentat unele dintre cele mai confortabile cartiere rezidențiale bucureștene. Parcelarea Iancului a fost construită între șoseaua Iancului și Vatra Luminoasă de Societatea de Locuințe Ieftine, de o parte și alta a fabricii Zefirul, și este clasată pe lista monumentelor istorice. Vatra Luminoasă (între străzile Vatra Luminoasă și strada Maior Ion Coravu) este, fără îndoială, cel mai reușit proiect rezidențial al Bucureștiului în perioada interbelică, edificat de Casa Construcțiilor. Fabrica a fost demolată începând cu 2017 și investitorii au decis construirea unui complex de servicii și clădiri rezidențiale. Contestatarii sunt însă de părere că acest spațiu va genera pe străzile limitrofe un trafic auto mai mare decât genera fabrica și va distruge vecinătatea cartierului, deja asaltat de deschiderea mall-ului din apropiere și de Stadionul Național.
Al doilea proiect ce urmează a fi supus aprobării în acest moment vizează construirea unui hipermarket în locul stadionului Girueta din Berceni. Proiectul a început încă din 2014, iar în 2018, când discuțiile au avansat, locuitorii din cartier, împreună cu un ONG, au contestat puternic acest proiect, amenințând cu procese. Fosta bază sportivă ținea de TUG (Trustul de Utilaje Grele) și s-a degradat odată cu fabrica. Baza a fost închisă, iar copiii și locuitorii din cartier nu au mai avut acces la ea. Antropologul Andrei Mihail, care documentează procesul de decădere a bazelor sportive ale fabricilor bucureștene și care a intervievat locuitorii din zonă, povestea despre acest stadion (citând dintr-un interviu făcut pe teren): „erau mămici care veneau cu copiii la aer curat, că erau plopi. Se plimbau, dormeau copiii afară. Era liniște, nu mașină, nu gaze. Veneau oamenii bătrâni, își puneau cuvertura și stăteau prin tribune la plajă. Veneau cu prosopelul, cu sticluța să se ude și făceau plajă”. Potrivit celor care se opun proiectului, Planul Urbanistic Zonal pentru construirea hipermarketului nu ține seama de legea sportului, care prevede explicit că demolarea unei baze sportive se face prin construirea unei baze noi. În contextul în care desfășurarea activităților sportive în București este caracterizată de lipsa spațiilor și de închiderea continuă a celor care mai rezistă (vezi baza Cireșarii din Grivița), demolarea unei alte baze sportive face dificilă practicarea sporturilor. Legal, baza nu este trecută ca teren sportiv, ci ca teren viran, de unde și imposibilitatea de a invoca legea pentru oprirea construirii. O soluție ar fi achiziționarea de urgență a acestor terenuri de către Municipalitate și folosirea lor de către Clubul Sportiv Municipal București, așa cum menționa unul dintre consilierii generali. Aceasta înseamnă însă o viziune contrară investițiilor de tip imobiliar etc., care domină gândirea administrativă sau politică a orașului.
Al treilea proiect, în dezbatere publică pe site-ul Primăriei, legat de demolarea clădirii fabricii Apollo și, implicit, a clubului Fabrica, a strâns deja peste 1000 de comentarii pe platforma online a primăriei, unde cetățenii sunt invitați să-și comunice opinia. Clubul Fabrica reprezintă una dintre cele mai de succes povești din cultura urbană a Bucureștiului, un club care atrage zilnic sute de oameni. Majoritatea comentariilor sunt împotriva demolării clubului și a construirii spațiului de birouri. Comentariile cele mai directe menționează că „nu există planuri de dezvoltare durabilă, orice spațiu verde este distrus pentru alte clădiri de birouri și locuințe, totul pentru bani! Nu se investește în patrimoniu istoric, nu se respectă faptul că acolo este o ZONA ISTORICĂ unde nu poți CONSTRUI! NU sunt de acord cu degradarea tesutului istoric într-un oraș care este oricum greu încercat dpdv al mafiei imobiliare!” Fabrica de șosete Apollo a fost construită începând cu sfârșitul secolului al XX-lea, a fost privatizată și închisă după 2004 și amenajată încă din 2007 drept club. Conform businessmagazine, „fabrica de șosete bucureșteană a fost închisă în 2004, din cauză că italianul care a cumpărat-o cu 300.000 de dolari, contravaloarea unei case în Italia, nu a respectat termenii contractului de privatizare.” Proiectul imobiliar este semnat de Compania Municipală Dezvoltare Durabilă, așadar, direct de Primărie, beneficiarul fiind compania privată Imobiliara Gramont. Conform comunicatului Companiei Municipale, studiul istoric al imobilului conchide că „din punct de vedere arhitectural, construcțiile și ansamblul construit existent nu reprezintă nicio valoare (arhitecturală sau urbanistică).”
Later edit: Odată ce Ministerul Culturii a anunțat că începe procedura de clasare ca monument istoric a Clubului Fabrica din fosta fabrică Apollo, acestea nu va mai putea fi dărâmat.
Însă proiectul care a avansat cel mai rapid se desfășoară în zona Grivița – Giulești – Grant și prevede demolarea Întreprinderii de Fabricație și Montaj Ascensoare (I.F.M.A.) și a turnului adiacent care domina intrarea în București. Înalt de 90 de metri, conform site-ului Întreprinderii, sau 114 de metri (după alte surse), turnul reprezenta un simbol al cartierului, semnala apropierea de Gara de Nord și devenise un bun reper vizual. Spun „reprezenta”, pentru că, începând cu sfârșitul lunii martie, a început demolarea sa și până la publicarea acestui articol este foarte posibil ca demolarea să fie finalizată.
Un turn și istoria lui
Fabrica de Ascensoare a fost înființată în 1961, pe locul unor industrii deja existente, și în 1969 a construit un prim turn de testat ascensoare, înalt de 37 metri. În 1984 a început construirea turnului existent, care a fost dat în folosință în 1988. Conform unuia dintre inginerii care au lucrat la acest turn, edificiul a fost comandat direct de Ceaușescu, care a considerat că turnul deja existent nu este suficient de înalt pentru a testa lifturile care urmau a fi montate la Casa Poporului. De aceea, a cerut demolarea turnului existent și construirea unuia mai înalt. Potrivit aceluiași inginer, s-a lucrat zi și noapte și a fost finalizat în 1988, însă nu a mai apucat să devină funcțional. Turnul reprezintă unul din nenumăratele episoade de intervenție a președintelui-dictator, stăpânit de paranoia în problemele edilitare, fie ele arhitecturale sau urbanistice. După 1990, turnul a rămas un reper vizual al zonei, însă nu a putut fi transformat într-un spațiu accesibil și utilizat de bucureșteni. Câțiva fotografi au reușit să intre și să realizeze câteva cadre spectaculoase, deși accesul este, oficial, interzis. Conform directorului de proiectare al I.F.M.A., Nicolae Lupu, au fost mai multe încercări în anii ‘90 de a face ceva cu turnul, însă fără niciun efect. Oricum, întreprinderea a fost privatizată în 1998 (se pare că a fost preluată de afaceristul Ion Țiriac în acel moment), în 2009 o companie spaniolă a preluat 25% din acțiuni, iar firma s-a mutat la Mogoșoaia, de unde a continuat să producă lifturi. Printre proiectele pe care le-a realizat, se numără lifturi pentru Stadionul Național, pentru sediul NATO din Bruxelles și pentru Stejarii Country Club (deținut de Ion Țiriac).
În locul turnului, Țiriac Imobiliare a investit într-un proiect cu spații de birouri și spații comerciale. Complexul este proiectat de firmele de arhitectură Outbox Studio și de Studio 10m. Se pare că la concursul de proiecte, una dintre variante prevedea integrarea turnului în complexul respectiv, dar propunerea nu a avut câștig de cauză. Proiectul este disponibil online. Cele două firme de arhitectură au în portofoliu o serie proiecte asemănătoare, printre care și Țiriac Tower din zona Buzești, inaugurat anul trecut, caracterizat drept „moștenirea” omului de afaceri. Având în vedere zona, probabil prețurile de vânzare sau închiriere ale apartamentelor vor fi prohibitive pentru bucureșteanul de rând, fiind destinate mai degrabă corporatiștilor sau oamenilor de afaceri, în general claselor sociale cu venituri mult peste medie. Fără îndoială, spațiile de birouri din zonă s-au înmulțit în ultimii ani. În zona Gara de Nord – Grivița – Grant – Grozăvești au apărut proiecte asemănătoare prin demolarea unor segmente din fosta fabrică de bere Luther și reamenajarea sa ca spațiu de servicii. Au apărut un nou office building pentru corporații lângă podul Grozăvești și numeroase proiectele imobiliare din zona Econom Cezărescu, din spatele gurii de metrou Grozăvești.
Un viitor la indigo pentru Manufactura de Tutun?
Grivița - Grant a reprezentat, în istoria bucureșteană, una dintre primele zone industrializate din București, datorită, evident, deschiderii gării în 1872 și inaugurării de fabrici adiacente, dependente de traficul feroviar. La câteva sute de metri de Gară, și respectiv de fostul turn de ascensoare, se găsește (încă) Manufactura de Tutun Belvedere. Manufactura era administrată de Regia Monopolurilor Statului (tutunul era monopol de stat), un departament în cadrul Ministerului de Finanțe. De aici vine și numele cartierului, „Regie”. Pentru muncitorii și funcționarii de la Manufactură, Societatea de Locuințe Ieftine a construit un mic cartier de locuințe (parcelarea Grant), în jurul fabricii, având în centru Biserica Sf. Petru și Pavel și stadionul (ulterior) Sportul Studențesc. Piatra fundamentală a fost pusă pe 5 mai 1912, acum 108 ani și două zile. Acesta este clasat pe Lista Monumentelor Istorice, fiind proiectat cu locuințe-tip în stil neo-românesc de arhitectul Ioan D. Trajanescu.
Circulă informația și că Manufactura de Tutun, dezafectată în anii 2000, ar urma să fie demolată, pentru a face loc unui proiect asemănător cu cel de la turnul I.F.M.A. Dacă actualul proiect de la turnul de ascensoare nu afectează direct comunitatea din zonă (este încadrat de Calea Giulești și calea ferată) și nu se învecinează direct cu nicio casă, un posibil al doilea proiect, realizat în locul Manufacturii de Tutun ar avea consecințe mult mai vizibile pentru locuitori. Străzile din jurul Manufacturii sunt liniștite (mai puțin când este meci pe stadionul Regie), însă construirea de spații comerciale și imobiliare ar însemna un trafic mult mai mare pe aceste străzi.
***
Turnul I.F.M.A. este aproape demolat, însă proiecte asemănătoare se vor mai derula în perioada următoare. Una dintre formele de a opri astfel de proiecte, care distrug memoria orașului și schimbă iremediabil viața locuitorilor, a fost organizarea cetățenilor în grupuri civice. Un exemplu este cel de la Iancului, iar ultimul grup civi înființat în București este Parcelarea 69 Oțelul Roșu – Fabrica de Chibrituri, asociația locuitorilor din parcelarea Fabrica de Chibrituri, din zona Filaret. Fabrica de Chibrituri a fost deținută tot de Regia Monopolurilor Statului, iar începând cu 1916 a apelat la Societatea de Locuințe Ieftine pentru a construi o parcelare de locuințe-tip pentru muncitorii și funcționarii săi. Conform planurilor din 2019, fabrica urmează să lase locul unui proiect rezidențial și de servicii, asemănător cu cele menționate mai sus, semnat de firma Arttek, care afectează mai mult locuitorii, deoarece parcelarea e construită lângă gardul fabricii. În fața acestor planuri, Asociația locuitorilor a reușit, în primul rând, să ceară clasarea Fabricii de Chibrituri pe lista monumentelor istorice și să intre în dialog cu proiectanții, obținând, momentan verbal, o serie de concesii. Printre ele se numără proiectarea clădirilor înalte spre centrul terenului și a imobilelor de înălțimi reduse spre margine, și încercarea de limitare a traficului prin interzicerea proiectării unei ieșiri spre străzile din parcelare. Sunt încă străzi pe care copiii se pot juca cu mingea și părinții își pot plimba copiii fără grija posibilelor accidente. Mai este mult până la începerea lucrărilor, deci este incert dacă proiectanții se vor ține de cuvânt, dar acesta pare a fi una dintre cele mai eficiente modalități de rezolvare a zecilor de proiecte asemănătoare din București.
Dispariția industriei bucureștene prin privatizările controversate sau prin managementul defectuos reprezintă baza care face posibilă edificarea acestor proiecte. Discuția despre postindustrializare, postcomunism și neoliberalism, precum și despre pătrunderea capitalului străin pe piețele românești este lungă și face obiectul unor cercetări separate. La urma urmei, investițiile financiare sunt cele care determină aceste proiecte, iar lipsa capitalului ar duce la conservarea lor în stadiul actual. Tot ele au determinat și existența lor inițială, prin fluxul de capital străin de după 1864 sau românesc, prin legea încurajării industriei naționale (1887) sau a asigurării monopolului de stat pe diverse resurse și producții industriale (tutun, chibrituri), la care se adaugă naționalizarea lor din 1948. Printre studiile care abordează aceste subiecte se numără Bucureștiul industrial, al sociologului Liviu Chelcea (Polirom, 2008) sau Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc a lui Cornel Ban (Tact, 2014). Aceste discuții sunt mai prezente în spațiul public în comparație cu caracteristicile arhitecturii (post)moderne și dezbaterile despre calitatea arhitecturală a proiectelor, purtată în reviste de specialitate (Arhitectura, Zeppelin sau Arhitext). Cazurile detaliate de mai sus reprezintă istoria unor companii de stat cu probleme de autofinanțare, scăderea cererii de servicii pe care acestea le produceau (de exemplu, chibrituri), privatizarea lor fără succes și reîncadrarea lor în economie într-un sens total diferit. Beneficiarii lor sunt câștigătorii tranziției, singurii care își permit achiziționarea sau închirierea la prețuri mari a diverselor spații de locuire sau de afaceri. La capătul acestui proces complex, decizii precum înălțimea acestor noi clădiri sau calitatea lor arhitecturală reprezintă doar unul dintre rezultate, nicidecum fondul problemei. Iar din toate aceste discursuri lipsește referința socială a factorului uman: vocea muncitorului industrial bucureștean, de la începuturile industrializării capitaliste până la destructurările masive de după 1989; dar și condiția noului angajat corporatist a dispărut din dezbaterea publică și nu se regăsește în niciun proiect arhitectural nou care a înlocuit fostele fabrici. Noile spații nu cuprind referințe la trecut precum refolosirea (măcar) artistică a vechilor echipamente industriale, fotografii ale fabricilor, denumirea sălilor de conferințe din office building în memoria inginerilor, directorilor sau muncitorilor care au lucrat în fabrica respectivă sau amenajarea unei săli muzeale în care vizualizarea trecutului să reflecte schimbările de aproape 150 de ani. În plus, evoluția relațiilor dintre angajați și angajatori în această lungă perioadă a fost marcată de numeroase conflicte (greve, demonstrații), printre care cele mai importante dintre acestea au condus la îmbunătățirea legislației muncii (limitarea zilei de muncă la 8 ore, concedii plătite etc.). Beneficii de care se bucură și cei care lucrează acum în aceste spații, dar ale căror istorii sau memorii sunt uitate total.
Foto principală: Ileana Gabriela Szasz
