Prietenele de la cineclubul feminist F-Sides continuă și anul aceasta dialogul între film și alte mijloace de expresie artistică, pe care l-au început sezonul trecut cu artele vizuale. În sezonul actual, fiecare film difuzat în cadrul programului va primi un răspuns literar din partea unei autoare române, la invitația scriitoarei Elena Vlădăreanu, din echipa Premiilor Sofia Nădejde. Textele scriitoarelor vor intra în dialog cu viziunea filmului, vor contesta, vor chestiona sau vor privi din alte perspective tropii abordați de film.
Penultima temă din acest sezon, Flip the Script on Mothering, are în centru maternitatea și efortul de a-ți menține un spațiu doar al tău, concomitent cu statutul de mamă. Presiunea exercitată de un mediu conservator asupra femeii care alege să devină mamă poate fi folosită ca argument pentru a o ostraciza, atunci când ea nu se conformează unei imagini patriarhale.
Despre film
Kilenc hónap / Nine Months (r. Márta Mészáros, 1976)
Când Juli (Lili Monori) se angajează la o uzină metalurgică dintr-un mic oraș de provincie, șeful ei, János (Jan Nowicki), începe să o curteze insistent și o face în cele din urmă să intre într-o relație cu el. Fără a avea de ales, ea încearcă să-și păstreze măcar spațiul privat și ambițiile profesionale intacte, dar grosolănia lui reclamă în curând ca el să cunoască și să stăpânească totul.
Fantezia lui János despre Juli ca simplă viitoare mamă și soție se dizolvă însă la contactul cu o realitate nesupusă regulilor sale. Odată cu aceasta, ruginește și imaginea lui de erou pozitiv al realismului socialist, forjată în topitoriile neobosite ale patriei – succint redate în generic într-un aparent gest de conformism estetico-ideologic pe care Mészáros îl va tot slăbi ulterior. Temă predilectă în filmografia cineastei, maternitatea (și absența sau trăirea ei liberă, în afara convențiilor) este aici fundalul care erodează ideea de familie patriarhală și modelele de masculinitate idealizate în arta de influență sovietică.
Urmărind eșecul romantismului ca proiect de viață și traseul simbolic de la uzină înapoi către sala de nașteri, studiul realist al Mártei Mészáros își reafirmă la tot pasul protagonista ca unică posesoare îndreptățită a deciziilor ei. Chiar dacă prezentă de-a lungul filmului ca marcă estetică fluidă, alunecarea propriu-zisă pe teren documentar survine ca o mare surpriză – cu efect de amuțire și de amplificare până la categoric a autonomiei femeii. (Georgiana Vrăjitoru, curatoare)
Filmul poate fi văzut pe:
- 5 octombrie, la Cinema Elvire Popesco din București, ora 20.30
- 11 octombrie la Cluj, la Cinema ARTA, ora 18.00
- 25 octombrie la Cinema Victoria Timișoara, ora urmând a fi anunțată
Bilete se găsesc aici.
Pentru acest film, scriitoarea Gabriela Adameșteanu propune ca răspuns povestirea „Soluții imperfecte”, pe care o puteți citi mai jos.
„... v-ați sfătuit în familie? Dar despre ce familie vorbești?! Tu și fiica ta? Doar voi două? Doar voi două nu sunteți o familie! Nu, înțelege, nu vreau să te supăr, dar numai tu cu fiica ta n-aveți cum să vă numiți familie!”
N-avea intenția s-o facă să se simtă prost, așa cum îi reproșa privirea ei uimită, umilită.
Numai că grija lui profesională e să utilizeze sensul corect al cuvintelor și să cântărească atent ce-i iese pe gură. Așa că familii în adevăratul sens al cuvântului sunt cele ca a lui: soție și doi copii. Pot fi și trei copii, și zece, poate fi și numai un copil, dar pentru o familie e nevoie de doi părinți, cu asta e de acord toată lumea!
Diplomația l-a deprins să evalueze în permanență efectul vorbelor lui, așa că rapid, razant, ochii îi alunecă pe fețele celorlalți. Cei mai grăbiți s-au ridicat de la masă și-și notează numere, adrese în telefoanele deschise, alții își iau la revedere, în dreapta și-n stânga, alea două din coada mesei cu vieți personale eșuate, una nemăritată, alta divorțată, clatină din cap a dezaprobare spre el, ăsta nu-i un subiect de vorbit în public! Restul își spun cine știe ce altceva, cap în cap, dar el e convins că se prefac! De când și-a detaliat în fața lor CV-ul, misiunile, țări, orașe, a simțit că nu-l înghit. „De unde a mai ieșit și ăsta mare diplomat? Pentru el, pe vremuri, era sărbătoare dacă lua vreun 8!” Este convins că asta gândeau în timp ce l-au ascultat. „Și vouă la ce v-au folosit notele voastre umflate? Și meditațiile care le-au băgat părinții în voi! Viața e altceva decât buchiseala la școală!”, i-ar pune la punct, dacă s-ar deschide discuția.
Ceea ce n-o să se întâmple, așa că trece peste ei cu o privire care se vrea tăioasă, dar ei o percep doar ca fără chef.
Și ea? Ea o să se simtă jignită abia după câteva ore, cotrobăind prin bucătărie după ceva ce poate fi gătit la repezeală. Pe mâine i-a dat liber femeii, destul că i-a stricat duminica numai ca să se poată duce coafată, aranjată la întâlnirea cu foștii colegi. Dar acolo ce i-o fi trebuit să stea până noaptea, de ce a plecat printre ultimii, ca să-și dea peste cap tot programul ei și-al fetei? „Lasă telefonul și culcă-te, culcă-te odată!”, o să-i strige, „culcă-te!”. Veșnica discuție de seară.
Acum, însă, pe loc, e doar enervată că-și simte sângele urcând în tâmple, în obraji. E nemulțumită de răspunsul pe care și-l aude. Prea ezitant.
„… Cum adică nu suntem o familie... De ce n-am fi? Familie monoparentală, n-ai auzit de ea? Noi chiar împărțim sarcinile, adică ce-are fiecare de făcut în casă, cine pune aspiratorul, cine pune masa, cine merge la supermarket, cumpărături, firește, mai ușoare. Ei, exploatarea copiilor! Fii serios, ce vorbești! Ne spunem totul, adică, mă rog, aproape totul, ce se poate spune unui copil… unei adolescente, că acum adolescența începe la 11, 12 ani, sau nu ești de acord nici cu asta?”
Pe măsură ce se aude vorbind e tot mai iritată, de ce e-n defensivă? Mai bine s-a descurcat la începutul mesei când fiecare a înșirat ce-a făcut în cei zece ani de la terminare, joburi, copii, proiecte, erau surprize ca cea cu diplomatul, dar în ceea ce o privește, ea confirmase, femeie de carieră! Și fata ei va fi la fel, e deja olimpică la... Și-a lăsat divorțul la urmă, un gunoi mic, ascuns neglijent sub covorul persan, foștii colegi au dat din cap, unii chiar admirativ, ia uite ce post a prins femeia! Și nici n-arată rău, spune dacă n-arată mai bine decât pe vremuri?
Doar el, diplomatul care se grăbise să se așeze lângă ea, s-a aplecat să-i șușotească:
„Dacă nu mai pot să-și repare căsnicia, unii, mă rog, renunță, ce să-i faci? Se mai întâmplă... Dar tu de ce nu te-ai mai recăsătorit?”
Și-a găsit momentul să i-o servească! Revanșa târzie, că pe vremuri nu se uitase la el. Sau poate că nu, poate la atât îl duce pe el mintea. Pentru el, căsnicia e o mașină pe care o tot plimbi la service, dar nu bagi mai mulți bani în alta nouă, că toate se scumpesc! Și-n niciun caz nu rămâi pieton, cum a rămas ea. Dacă ți s-a stricat căsnicia, faci eforturi și-ți iei una nouă, care să stea mai bine-n cui!
„N-am făcut-o, fiindcă mă simt foarte bine așa!”, îi înfruntă ea privirea neîncrezătoare.
Pentru că abia acum simt că am o familie!, ar fi trebuit să-i trântească. Ce-i familia dacă nu locul unde te adăpostești când vii înghețată și înfometată, dacă nu cuibul unde scapi de zgomotul și agitația de-afară, unde-i cari mâncare puiului și-l înveți să zboare?
Și abia acum e liniște la ea acasă, în familia ei. Abia acum are și ea o cameră unde-și deschide computerul și lucrează cât o țin puterile. Nu mai aruncă nimeni cu rucsacul și telefonul dacă întrebi „de unde vii la ora asta?”. Nu mai urlă nimeni „ce-ți pasă de unde vin” și merge clătinându-se spre baie, dar începe să vomite de pe drum, și ea, cu prosopul ud după el, ștergând urmele. Nu se mai repede nimeni s-o zgâlțâie, „să nu mai spui niciodată asta, auzi, să nu mai spui!” N-o mai ține nimeni pe prag afară și-i strigă prin ușa încuiată „du-te-napoi de unde-ai venit!” N-o mai amenință nimeni „o să-ți iau tot, și casă, și copil, și-o să rămâi pe drumuri”, dacă-l întrebi „ce-ai făcut cu banii?”. Nu se mai repede nimeni s-o strângă de gât, s-o dea cu capul de pereți și ea, cu ochi rugători, liniștește-te, mai încet, copilul!, copilul!
Pentru că acum are liniște, în fine. A făcut reguli, pentru lecții, pentru școală, pentru joacă, pentru mers la petreceri, își împart spațiul de lucru și treburile casei.
S-o fi luat de la capăt cu altă familie, una compozită? Altă distribuție de spațiu, alte reguli, alte plângeri, alte reproșuri, copilul tău, copilul meu, copiii care nu vor să devină copiii noștri. Poate o să-ncerce, data viitoare, dacă o să aibă mai multă răbdare și destulă energie. Dacă o să-i dispară teama că lucrurile o să alunece pe același făgaș, așa cum îi spune psihoterapeuta. Dacă n-o să mai fie obsedată că noul ei soț o să se dea la copila ei.
Dar toate astea și multe altele nu le mai spune fostului ei coleg, diplomatul. Doar îi zâmbește provocator, cu fața ei mulțumită, nu-i spune de ședințele fetei cu psiholoaga și cum se străduie, din păcate cam târziu, să-i crească încrederea în ea, să-i scadă suferința că ea nu-i la fel ca toți ceilalți copii care nu l-au văzut niciodată pe tatăl ei cum o așteaptă la poarta școlii, ci doar pe mama.
Nu-i spune nimic din ce are-n minte, și când fosta colegă de bancă vine să-i ceară numărul de telefon, își ia, tot vorbind, și geanta, îl salută automat pe diplomat și se mută în celălalt capăt al mesei.
Așa că nici el nu mai apucă să-i spună ceea ce pregătise în gând, în caz că s-ar fi lăsat condusă acasă. În caz c-ar mai fi stabilit momente când să ia, discret, masa împreună. Putea fi o prietenie fără obligații de nicio parte, i s-a mai întâmplat să aibă cu câte o femeie singură ca ea.
Ar fi ajuns poate, cu timpul, să-i spună și micile lui probleme, deși are familia perfectă, pe care și-a dorit-o. Dar tot fiind plecat cu anii, nu apucă să stea decât în vacanțe cu copiii, și deși le dă tot ce le trebuie, ei mai păstrează o reticență față de el, bunicii, și chiar soția care mai face naveta, îi tot amenință „o să vedeți voi ce pățiți când vine tata!”. Și nu-i vorba de pedeapsă, dar se mai întâmplă câte un pocinog, ca acum, la o petrecere, aniversarea unui prieten al celui mare, s-a băut prea mult, au fost și droguri, două fete au ajuns la spital. Pe-al lui a reușit să-l scoată de pe lista celor în cauză, dar problema rămâne, și poate nici el nu știe cum să se apropie de ei. A fost copil adoptat, cei care l-au luat au făcut ce-au putut, dar el s-a gândit mereu că într-o familie normală ar fi fost altfel.
Fotografie principală: Fortepan / Vészi Ágnes, Budapesta, 1977
