Prietenele de la cineclubul feminist F-Sides continuă și anul aceasta dialogul între film și alte mijloace de expresie artistică, pe care l-au început sezonul trecut cu artele vizuale. În sezonul actual, fiecare film difuzat în cadrul programului va primi un răspuns literar din partea unei autoare române, la invitația scriitoarei Elena Vlădăreanu, din echipa Premiilor Sofia Nădejde. Textele scriitoarelor vor intra în dialog cu viziunea filmului, vor contesta, vor chestiona sau vor privi din alte perspective tropii abordați de film.
Tema acestei luni din sezonul actual F-Sides este Flip the Script on Remembering (Biletele sunt disponibile aici.)
Despre film
Blind Spot (1981), 112'
R. Claudia von Alemann, Germania de Vest
Putem reconstitui și înțelege istoria uitată a unui loc sau a unei persoane în alte moduri decât prin studierea arhivelor?
Înarmată cu jurnalul pe care scriitoarea și activista feministă socialistă Flora Tristan l-a ținut în ultimii ani ai vieții (Le tour de France, 1843-1844), Elisabeth (Rebecca Pauly) călătorește din Germania la Lyon, pe urmele pașilor ei, într-un efort de a o cunoaște prin intermediul orașului în care a depus cea mai intensă muncă de organizare politică.
De profesie istoric, ea abandonează instrumentele convenționale ale istoriografiei în favoarea unei cercetări senzoriale, care privilegiază înregistrarea sunetelor orașului ca formă de diaristică și, totodată, de plonjeu subiectiv în secolul al XIX-lea. Prinsă în reportofonul ei, ambianța sonoră captează o actualitate atemporală care reîncarnează posibilitățile unui timp utopic.
Acolo unde edificiile impunătoare și străzile labirintice ale Lyonului refuză să vorbească – nu doar despre mișcarea muncitorească, ci și despre războaiele petrecute de atunci –, von Alemann și protagonista ei caută să relocuiască și scoată la lumină trecutul revoluționar înfășurat în inerția prezentului. (Georgiana Vrăjitoru, curatoare F-SIDES Cineclub)
Filmul poate fi văzut joi, 22 iunie, la București (20:00) și Cluj (18:00) și pe 28 iunie la Timisoara (20:30).
Am mutat salteaua din colțul cu oglinzi. Îmi e mai ușor să nu mă văd și de fapt să nu mai fiu tot timpul conștientă că pot să mă văd, că reflecția mea e acolo. Din cauza oglinzilor, mintea mea e des împărțită în două, e partea care face mișcările, care încearcă să fie prezentă în corp și să-și dea volumul gândurilor mai încet, și e partea care se vede în oglindă, iar pentru că se vede în oglindă ar vrea să se vadă și la mișcarea asta și la cealaltă, și e mereu conștientă de cum se vede și cum arată. Vreau să renunț la posibilitatea atât de mare de a mă vedea constant. Să scap de partea din mine care mă privește din exterior, atunci când eu vreau să privesc în interior.
*
„Mâinile prietenei mele erau atât de bune, că îmi era teamă să nu se – ”
Ultimul cuvânt se termina în „-ască” și avea sensul de a dispărea.
Pe el nu-l mai țin minte.
Notez cuvintele astea după ce m-au trezit dimineața. Nu știu dacă să-l numesc vis. Le-am văzut apărând scrise, iar pe mine subliniindu-le. După ce le-am subliniat cu creionul, au început să existe ca sunet. După ce au început să existe ca sunet, am început să devin conștientă de ele. Apoi le-am repetat în timp ce mă trezeam, ca să nu le uit.
Pentru că mi-au apărut în minte fără să le aștept, pentru că mi-au apărut în minte fără să le anticipez, iar eu doar am întins mâna să le culeg,
pentru că mi-au apărut când o căutam pe ea,
mi s-au părut un cadou.
Chiar din timpul întâlnirii noastre, nu după, am început să o caut în memoria mea. Chiar când mi-a pus prima întrebare, iar eu am răspuns, am început să o caut în memoria mea.
Ne-am văzut după ce mi-a scris să mă invite la nunta ei, iar eu i-am spus că o să fiu plecată. Nu i-am spus că primul gând a fost cum să fac să anulez tot.
18 ani de când ne-am așezat în aceeași bancă și am devenit prietene, 10 de când n-am mai fost lipite una de alta.
„Eu nu mai țin minte de fapt multe lucruri concrete dintre noi”, i-am spus.
„Noi două eram la fel”, mi-a răspuns, „gândeam mult și nu făceam”.
*
Natalia Ginzburg a scris că atunci când scrii în timp ce ești fericită imaginația e mai puternică, când ești nefericită memoria lucrează cu o vitalitate mai mare.
Dar nu știu ce se întâmplă la mijloc.
*
În scrisul meu nu mai există să scriu doar despre acel lucru la care vreau să mă concentrez, de la care pornesc. Nu mai există să evit gândurile care mă „distrag”, gândurile din lateral, gândurile care nu au legătură cu tema. Ele mișcă totul în față, sunt mișcare și viață.
*
Fascinată de arta autobiografică care nu dezvăluie totul, care reduce la esențial, care te face mai mult să simți decât să acumulezi informație.
*
Vreau să mă uit la scrisul meu ca la o extensie a ce au scris alte femei înaintea mea. Îmi place să scriu după ce le citesc cărțile sau din mijlocul lor.
Poate spun asta gândindu-mă la Elena Ferrante, care crede că femeile trebuie să știe ce s-a publicat înaintea lor și să scrie ce este în simultaneitate cu prezentul. Momentan nu văd nimic mai simultan cu prezentul decât bucățile de jurnal. Când scriu fără să mă ridic de pe scaun, când îmi țin ochii pe foaie, mâna pe pix, mintea pe cuvintele scrise de pix, atent lipită de cuvântul care e scris acum și de cuvântul care se vrea scris în secunda următoare, apare gândul că nu există absolut nicio grabă, niciun loc în care trebuie să ajung, există doar mers înainte, alimentat de mersul în adâncime. Apoi mă ridic și totul se poate schimba. Întregul poate fi doar fragmentat. Și toate fragmentele însăilate între ele, prin pauze și spații, sunt în concordanță cu prezentul.
*
„Nu trebuie să-ți cauți cuvintele în fața mea”, mi-a spus, când m-a întrebat de ce nu vreau să mă căsătoresc.
Atunci am căutat-o iar în memorie.
Ce a făcut pentru mine a fost să mă observe, să mă vadă, și să-mi spună ce vede.
Mereu îmi cerea să fiu sinceră. Ea nu știa că nici eu nu știam ce simt, că acopeream ce simțeam, eram atât de bună la asta. Când o vedeam supărată pe mine exprimarea verbală devenea supresivă, aveam nevoie de un spațiu total diferit în care să am acces la mine, așa că îi scriam, o vreme comunicam prin scrisori. Acel „fii sinceră” al ei e foarte probabil ce m-a împins să caut o expresie pentru ce simțeam, încă dinainte să citesc femei care făceau asta în cărțile lor. Singură n-aș fi crezut că sentimentele mele scrise ar fi meritat să existe dincolo de eliberare personală, că ar fi meritat să fie văzute, să aibă martori, măcar unul.
*
„Noi două eram la fel, gândeam mult și nu făceam.”
În viața mea recentă, des mi s-a spus:
gândești prea mult
nu mai gândi așa de mult
gândești prea mult înainte să scrii.
*
În cartea Anii, Annie Ernaux descrie întâlnirea cu proiectorul video și cu magnetofonul ca pe ceva tulburător. Îți vedeai prima dată gesturile proiectate în fața ta, îți auzeai prima dată vocea, așa cum o auzeau ceilalți. „Am câștigat în cunoaștere de sine, ne-am pierdut nepăsarea.”
În Dezrădăcinare, Sașa Zare spune că în scris găsește firul care lipește toate părțile din ea, „toate vârstele, care contrazice credința că n-aș fi reală, adevărată, autentică, credința că sunt o biluță plutitoare prin vid fără istorie”, ața care-i leagă „inima de minte de mâini de familie de lipsa familiei de trecut de prezent și de viitor”. Poate firul roșu leagă mai multe minți, nu doar părțile uneia, poate capătul apare și dispare și reapare nu doar când scrii, ci și când citești ceva scris de altcineva care mișcă ceva în tine.
Poate că odată ce ai început să scrii nu te oprești niciodată.
Poate că odată ce ai început să scrii nu te oprești niciodată din amintit.
„Am câștigat în cunoaștere de sine, ne-am pierdut nepăsarea.”
*
O întrebare minunată în filmul Blind Spot e: de ce un rezumat se numește aide-mémoire, de ce e nevoie să ne ajutăm memoria?
Eu nu mă identific complet cu Elisabeth, nu am plecat vreodată de lângă un soț și un copil. Am ieșit doar din forme de relații în care mă sufocam. Poate că la formele astea construisem și eu în mine înainte să se materializeze, din informații impalpabile despre lume de la mame, de la bunici, de la o linie invizibilă între femei, poate că s-au transmis prin sânge, poate că s-au transmis prin naștere, absorbția inerției de a ciopli la o formă de auto-domesticire și de îngrijire a celorlalți, dacă vine vorba de a-mi aminti ceva dincolo de rațiune atunci asta îmi amintesc, o melasă, o vâscozitate ce poartă amprenta a zeci de ani, amprenta tuturor absorbțiilor realizate și preluate, incorporate și integrate, pe care femeile dinaintea mea au fost prea ocupate cu toate muncile din lume ca să le vadă, vâscozitate care în mine se compunea din demotivare, pasivitate, frica și disconfortul exprimării de sine, lipsa de mișcare, lipsa de a vrea, lipsa de încredere că pot să fac ce îmi doresc, o revoltă care fierbea pe interior, fierbea și mă fierbea, care mă făcea să sufăr fără să știu dacă e suferința mea sau și a altora, dureri și captivități pe care nici nu le simțeam până la capăt pentru că nu erau doar ale mele, erau resturi care găseau în mine casă.
De asta îmi amintesc.
Așa că atunci când îmi dau seama că vreau să creez ceva, încerc să extind cât mai mult spațiul ăsta de conștientizare a dorinței, să îl apuc și să-l întind ca pe gumă, să trăiesc în el, să mă mut cu totul în el, în sentimentul dulce că știu ce vreau, că m-am găsit pe mine cea dinainte de rațiune, pe mine dinainte să mă trezesc dimineața.
*
Dacă ceva n-a existat conștient până acum în mine iar acum îl văd, înseamnă că l-am creat sau că mi l-am amintit?
*
Când am mers împreună înainte să ne despărțim, mi-ai zis: „Știu eu că tu călătorești mai mult pentru scris decât pentru tine”. Părea că știai despre mine ceva ce eu încercam să ascund. O farsă, o disimulare, de parcă lumea călătorește pentru sine, iar eu o fac pentru scris. De parcă scrisul și a fi se exclud una pe cealaltă, poate de aici mirarea mea, nu pentru că nu mă gândisem niciodată la asta, ci tocmai pentru că mă gândesc mai mereu, poate nu o mai pun în cuvinte, poate nu o mai îmbrac în forme raționale, poate a devenit ceva de bază, fundamental, tranzitat din minte în corp. Poate ce m-a izbit a fost să aud formularea asta atât de simplă și de directă și asta e de fapt ce mă face curioasă în legătură cu întâlnirea noastră și efectele ei. Că în lipsa a atât de multe informații din anii ăștia dintre noi, cuvintele tale rezumă o cunoaștere intimă formată din experiențe trăite împreună și povestite, dar și dincolo de ele, formată din tot ce rămâne nespus. Dacă nu poate fi cuprinsă între degete, nici nu poate să dispară. Poate ce mi-ai adus tu aminte este că mă cunoști. Că undeva în lumea asta, în toți anii în care nu ne-am văzut, tu ai rămas cunoscându-mă.
Fotografie principală de Thiago Matos.
