Festivalul Național de Teatru, Ediția a 33-a (20-30 octombrie 2023) a prezentat în primele două zile spectacolul portughezului Tiago Rodrigues, Catarina și frumusețea de a ucide fasciști. Rodrigues nu este la prima prezență în România, a fost anul acesta și la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, cu spectacolul În măsura imposibilului, iar în 2011, a participat la eXplore Dance Festival cu If a window would open, producție a companiei sale Mundo Perfeito (cred că a și performat în acea reprezentație), un spectacol despre cum filtrează media, în special televiziunea, discursul politic, și tot atunci a ținut un masterclass pentru regizori, dramaturgi şi performeri. Interesul la nivel european pentru spectacolele lui Rodrigues s-a stârnit după ce a devenit directorul artistic al Festivalului de Teatru de la Avignon (anunțul numirii a fost făcut în 2021, funcția a fost preluată în 2022, iar prima ediție de festival curatoriată de Rodrigues a fost în acest an), dar portughezul a ajuns în această funcție datorită spectacolelor sale politice, reflecții asupra lumii contemporane, din ce în ce mai complexe și nu o dată inconfortabile.
Catarina și frumusețea de a ucide fasciști reia tema discursului politic dintr-o altă perspectivă decât în If a window would open. Catarina... este o distopie în care extrema dreaptă câștigă alegerile în Portugalia, iar discursul populist cu accente extremiste ajunge în prim-plan. Pe acest fundal politic, o familie își pune în aplicare, în fiecare an, o tradiție sângeroasă: uciderea unui fascist. Asasinatul are loc pe proprietatea familiei din regiunea Alentejo la data la care se comemorează asasinarea în aceeași zonă, la Baleizão, în 1954, a Catarinei Eufémia (personaj real), o tânără muncitoare din mediul rural, împușcată mortal la o grevă de un ofițer al Gărzii Naționale în perioada regimului fascist al lui Salazar (1933-1968), și care a devenit un simbol al luptei antifasciste în Portugalia. În spectacol, asasinul ei este primul fascist ucis, chiar de soția lui, martoră la crimă, și care va institui tradiția uciderii comemorative ritualice, lăsând urmașilor ei, printr-o scrisoare, câteva instrucțiuni. Toți membrii familiei se vor numi Catarina, indiferent de gen și de numele pe care îl au în societate, se vor îmbrăca în haine feminine rurale, vor ucide anual, la data comemorării morții Catarinei Eufémia, un fascist care prin vorbele și acțiunile sale a făcut rău femeilor.
În cadrul familiei, indivizii se identifică astfel exclusiv prin poziția lor de rudenie — mama, fiica cea mare, cea mică, unchiul, vărul etc. —, fără ca familia să devină un grup omogen, căci deși aderă la aceleași principii, viziunile membrilor ei sunt, după cum se va vedea, diferite. Crima ritualică este o formă de luptă anti-fascistă pentru familia Catarinilor, dar ar trebui să aibă și un efect (auto)purificator, care să neutralizeze moral componenta criminală. Familia pare însă prinsă într-o inerție justițiară ce devine, cel puțin pentru unii dintre membrii ei, aproape o plăcere.
Suntem în 2028, la 74 ani distanță de prima crimă și a venit rândul celei mai tinere (dar majore) persoane din familie să îndeplinească ritualul, Catarina-fiica. Ea răpește un politician populist, homofob, naționalist, tradiționalist, dar în momentul crucial, al omorului, ezită. De aici încolo, spectacolul pune în dezbatere probleme devenite acute în lumea contemporană: este justificată violența anti-fascistă? Este etic și democratic să răspunzi violenței cu violență? Cine este în acest caz victima și cine este agresorul? Cum răspunzi violenței fără a fi violent? Cum oprești acest cerc de violențe, care se justifică unele pe altele? Poate deveni violența împotriva violenței o plăcere? Există o a treia cale, între a te supune violenței și a-i răspunde cu violență? Este răzbunarea justiție? Poate accepta democrația restricții ale exprimării libere, dacă acestea sunt agresive sau lezează alte persoane? Care sunt limitele dintre libera exprimare și discursul extremist? Poți fi tolerant, permițând intoleranței să-și facă adepți? Este democratic să cenzurezi discursuri șovine?
Creat în 2020, după ce partide și politicieni populiști au ajuns la putere (Vladimir Putin, Donald Trump, Viktor Orbán, Narendra Modi, Jair Bolsonaro), iar discursul conservator-tradiționalist a căpătat accente fasciste (antirasist, homofob, naționalist etc.), spectacolul devine inconfortabil de actual în contextul exacerbării conflictului dintre Israel și Palestina, unde cruzimea înregistrează cote amețitoare, și a revenirii în actualitate a atacurilor și amenințărilor teroriste. Dilema din spectacol – salvezi comunitatea sau mama, fără să le poți salva pe amândouă – este metafora paradigmei în care trăim astăzi. Cum oprești democratic insinuarea extremismului, fascismului, populismului, care pot distruge însăși democrația? Se poate trece granița democrației și opri extremismul cu forța – dar mai este asta democrație, dacă exprimarea liberă a fost încălcată? — sau se respectă regulile democrației, cu riscul ca monstrul care se naște să o înghită? Rodrigues aruncă în salve argumente și contraargumente, de o parte și alta, foarte atent să nu dezechilibreze balanța, să nu ofere un avantaj unei perspective sau alteia, făcând dificilă poziționarea spectatorului, configurată doar de propria conștiință, fără să fie într-un fel sau altul direcționată de artist.
În Catarina..., textul este fundamental, așa că pentru a nu abate atenția de la el, decorul este lipsit intenționat de frumusețe, dar nu și de sens: o casă de lemn, cu multiple spații care se desfac ca foile de ceapă (aluzie la perspectivele multiple asupra subiectului), dând la iveală un stejar de plută masiv (crimele trecute) și unul în miniatură (crima viitoare), o masă lungă, inscripționată cu „pe aici nu se trece” (sloganul rezistenței în fața inamicului), o bancă pe care personajele contemplă, aparent cehovian, natura idilică.
Rodrigues a reușit să capteze mai toate argumentele și contraargumentele din discursul public în legătură cu fascismul și formele sale actuale și să dea dezbaterii politice un format perfomativ, fără să o înece în metafore sau narațiuni complicate. Povestea e simplă și are trimiteri subtile către diferite repere dramaturgice. Pentru fiecare fascist ucis, familia plantează un copac, un stejar de plută (nevalorizat comercial pentru că este „plută fascistă”) astfel că la reședința de la țară crește o pădure care amintește de cehoviana livadă de vișini. Și aici, problema este, metaforic spus, dacă se taie livada, adică dacă cineva pune capăt tradiției sângeroase. Catarina Eufémia este un spectru care, se zice, îi bântuie cu o atingere rece pe membrii familiei precum fantoma lui Hamlet cel bătrân, doar că nimeni nu a văzut-o. Catarina-fiica este un tânăr Hamlet care pune la îndoială tradiția tocmai pentru că ei fantoma nu i s-a arătat. Nevoia ei de a justifica crima ca ritual justițiar o duce la analiza pe text a scrisorii prin care străbunica a inițiat tradiția. Cere aceasta explicit în scrisoarea testamentară să se comită crimele sau textul ei poate fi interpretat altfel? Catarina-fiica rechestionează întreaga tradiție, reanalizează demersul justițiar istoric al familiei și îl trece prin filtrul contemporan, încercând o abordare non-violentă în locul agresivității. Este asta o dovadă de avans pacifist al omenirii sau una de slăbiciune, care va fi fără milă exploatată de adversari? Și mai sunt aici recurentele invocări ale lui Brecht de către Catarina-unchiul, un continuu avertisment asupra cadrului convențional narativ care îmbracă dezbaterea politică și care sugerează publicului să-și activeze gândirea critică.
Eliberat, politicianul ține un discurs lung, în crescendo, în care concentrează toată retorica populistă, de la glorificarea familiei tradiționale, inclusiv a violenței domestice ca afacere internă a familiei, pe care statul nu trebuie să o reglementeze (adică să o pună sub incidența legii), la naționalismul de tipul „noua Portugalie”, care amintește de Noul stat/ Estado Novo al lui Salazar. După două ore în care a stat pe scenă fără niciun cuvânt și aproape fără să se miște, actorul Romeu Costa face o performanță uimitoare, plină de forță și subtilitate. Dar aici lucrurile se complică.
În primul rând, pe măsură ce discursul atinge diferite puncte sensibile, personajele ucise se ridică și se aliniază în coloană în spatele tânărului cu căști. Spectacolul se termină odată cu discursul, fără a arăta alegerea pe care o fac aceste personaje: vor face ele opoziție la populism, căci lupta antifascistă continuă, sau vor deveni adepți, parcurgând traseul de la stânga la dreapta eșichierului politic, sub eroziunea statutului social și presiunea economică a guvernelor? Catarina-fiica contestă tradiția familiei, dar cel care reușește să se detașeze de ea este Catarina-vărul, băiatul care ascultă muzică la căști. Decuplându-se de la perspectiva ideologică (muzica include o adaptare după Katiușa, cântecul sovietic asociat luptei antifasciste în al doilea război mondial, și Internaționala) a familiei sale, el se cuplează la viziunea (muzica) timpului său. Unde va duce asta, Rodrigues pare să lase spectatorul să decidă.
În al doilea rând, scena discursului propune și o reflecție asupra teatrului. În momentul începerii discursului, luminile din sală se aprind. Al patrulea perete, dintre public și actori, dispare, publicul este adus în același plan cu personajele, este integrat în spectacol. Spectatorii nu mai sunt martori pasivi ai unui act artistic, ai spectacolului și actorilor, ci devin publicul personajului, al politicianului. Publicul trece din spațiul exterior spectacolului în spectacol. Noua convenție pune publicul în situația de a reacționa la discursul personajului. La prima reprezentație, sala nu a reacționat aproape deloc, dar la a doua au fost reacții negative la discurs (nu la spectacol). În diverse reprezentații din Europa, publicul a reacționat zgomotos la discursul populist – fluierături, cântece anti-fasciste (Bella Ciao), ba chiar un spectator a urcat pe scenă, încercând să-l agreseze pe actorul Romeu Costa. Asta deschide o altă discuție, despre un teatru care scoate publicul din zona de confort și îl activează. Desigur, spectacolul nu forțează (re)acțiunea – totuși, discursul personajului este construit în raport cu o reacție a sălii —, iar fiecare poziționare, inclusiv lipsa unei reacții, denotă ceva. Reacțiile negative (nu-mi pot imagina o reacție pozitivă la discurs) arată un public atent la cadrul dramatic pe care îl stabilește spectacolul. Lipsa reacției, motivată de faptul că ce vedem pe scenă este o convenție și că actul artistic trebuie să se deruleze neîntrerupt, nu este însă surprinzătoare pentru România. Publicul român, la modul general, nu este familiarizat cu formule teatrale noi și nu sesizează când acestea îl implică în vreun fel (din aceeași zonă este și obișnuința de a privi instalațiile performative „ca la teatru”, deși multe dintre ele presupun explorarea lucrării respective în timp ce se derulează). Riscul este ca păstrând convenția inițială și considerând discursul doar o convenție, toată dezbaterea pe care a angrenat-o Rodrigues pe scenă să fie considerată tot o convenție și să treacă fără impact.
Actorii sunt uluitori, se mișcă grațios între dezbateri politice, poeme și muzică, evită să caricaturizeze personajele (nu ar fi tocmai greu cu hainele lor general feminine, rurale și istorice), cu grijă ca umorul, care nu lipsește, să nu ducă în derizoriu discuția. Sunt pasaje de finețe ca scena mama-fiică, care dezbat legitimitatea tradiției, justiția și răzbunarea, o parafrază după scena Gertrude-Hamlet, sau manipularea ingenioasă a politicianului de către Catarina-unchiul pentru a obține numele unei viitoare victime, folosindu-se de disperarea, dar mai ales de lăcomia acestuia.
Spectacol cu un text dificil, consistent ca perspective și argumente, provocator ca format, cu o temă frisonant de actuală și care a devenit, de la premieră până acum, de-a dreptul acută, dovedind intuiția politică a lui Rodrigues, Catarina și frumusețea de a ucide fasciști este o demonstrație de teatru politic care chestionează cu luciditate lumea din ce în ce mai dezintegrată în care trăim.
FOTO main: Joseph Banderet
Festivalul Național de Teatru 2023
Catarina și frumusețea de a ucide fasciști
Textul și regia: Tiago Rodrigues
Colaborator artistic: Magda Bizarro
Cu: Isabel Abreu, Romeu Costa, António Fonseca, Beatriz Maia, Marco Mendonça, António Parra, Carolina Passos Sousa, Rui M. Silva
Scenografia: F. Ribeiro
Light design: Nuno Meira
Costumele: José António Tenente
Muzica originală și sound design: Pedro Costa
Aranjamentele vocale: João Henriques
Voci: Cláudio de Castro, Nadezhda Bocharova, Paula Mora, Pedro Moldão
Coordonator uz de arme: David Chan Cordeiro
Coregrafia: Sofia Dias și Vítor Roriz
Traduceri: Daniel Hahn (engleză), Ozana Oancea (română)
Supratitrare: Patrícia Pimentel
Producător: Teatrul Național „D. Maria II” (Lisbona), Portugalia
Producător executiv: Festival d’Avignon
Co-producători: Wiener Festwochen, Emilia Romagna Teatro Fondazione (Modena), Théâtre de la Cité – CDN Toulouse Occitanie & Théâtre Garonne Scène européenne Toulouse, Festival d’Automne à Paris & Théâtre des Bouffes du Nord, Teatro di Roma – Teatro Nazionale, Comédie de Caen, Théâtre de Liège, Maison de la Culture d’Amiens, BIT Teatergarasjen (Bergen), Le Trident – Scène nationale de Cherbourg-en-Cotentin, Teatre Lliure (Barcelona), Centro Cultural Vila Flor (Guimarães), O Espaço do Tempo (Montemor-o-Novo)
Cu sprijinul: Almeida Garrett Wines, Cano Amarelo, Culturgest
