Mai este ultima lună în care mai puteți vedea la Muzeul Național de Artă din Timișoara „Victor Brauner: invenții și magie”, cea mai consistentă expoziție a artistului revoluționar deschisă până acum în România. L-am invitat pe pictorul Roman Tolici să viziteze expoziția și să-și ia notițe pe marginea ei.
Privind fotografii sau filmări de arhivă de la 1900, m-a frapat mereu optimismul pe care acele imagini îl emană. În pragul noului secol, oamenii păreau plini de speranță. Se încheiaseră vremurile ciumelor, ale inchizițiilor și întunericului. Noi invenții și descoperiri conturau omenirii un viitor luminos. Electricitatea, automobilul, avionul - toate promiteau o viață din ce în ce mai bună și o schimbare masivă în paradigma socială. Sunt mărturii vizuale în care se reflectă spiritul unei lumi noi, angajate în conturarea unui destin nou. Vedem orașe care începeau sa fie modernizate, în care se construiau clădiri administrative somptuoase, în care se trasau bulevarde largi, la acea vreme straniu de goale pentru amploarea pe care o aveau. Generația de atunci intuia aglomerea de oameni și mașini care, în următoarea sută de ani aveau să umple acea geografie urbană. În acele imagini, ni se dezvăluie o lume care urmează protocolul unui cod estetic a cărui regulă de bază este eleganța, ce transpare din felul în care se îmbrăcau oamenii, din modul în care relaționau sau din arhitectura clădirilor pe care le ridicau. Oamenii au un aer distins, pare ca sunt îmbrăcați de sărbătoare deși sunt surprinși în contexte cotidiene, bărbații poartă costume, femeile poartă rochii de gală. Toți par calmi și zâmbitori. Pare că nimic nu indică faptul că urmează poate cel mai zbuciumat secol din istoria omenirii, cu molime teribile, cu războaie îngrozitoare, cu răsturnări sociale radicale, cu multă suferință și cu multă moarte.
Victor Brauner se naște în acest început optimist de secol (1903), iar destinul lui urmează tăvălugul necruțător al acelei epoci. Suprarealismul de care aparține Brauner este curentul care reflectă cel mai bine spiritul primei jumătăți a secolului XX, perioadă care a fost cu adevărat suprarealistă. De altfel, ce altceva este suprarealismul dacă nu o evadare a umanității la un nivel ce transcende realitatea imediată, devenită insuportabilă? O formă de supraviețuire a spiritului uman aflat în punctul extrem al pierderii propriei umanități.
Dacă ar fi să compar lucrări de artă cu evenimente istorice, aș pune Pătratul Negru al lui Kazimir Malevici față în față cu Primul Război Mondial, iar Fântâna lui Marcel Duchamp, față în față cu Revoluția Bolșevică. Am avut ocazia să văd Pătratul Negru (1915) expus la Galeria Tretiakov din Moscova și ce m-a frapat cel mai mult au fost crăpăturile multiple din vopseaua neagră, crăpături care dezvăluiau straturi anterioare, cu o cromatică variata și intensă. Pătratul negru acoperea o lume colorată și plină de viață cu ceva mort, ceva teribil, anulator. Primul Război Mondial a fost anume așa. Am avut ocazia să văd și Fântâna (1917) lui Duchamp la Centrul Pompidou din Paris și n-am putut să nu o asemăn Revoluției Ruse, prin răsturnarea valorilor pe care o propagă. Atât Fântâna, cât și Pătratul negru sfidează asumat normele estetice, fiind lucrări-manifest, lucrări-eveniment care, pe lângă reflectarea perfectă a spiritului vremii, au influențat într-o măsură uriașă arta, deschizând totodată o cutie a Pandorei, ai căror demoni ne bântuie și astăzi.
Dintotdeauna, marii artiști au simțit cel mai bine spiritul epocii, i-au preluat esența, i-au prevăzut pașii, funcționând deseori ca niște oracole clarvăzătoare. Calitatea de oracol a lui Brauner face din el un mare artist, înainte de calitatea lui de pictor sau desenator. Imaginile create de el par ritualuri magice, par visuri premonitorii, par incantații vizuale ale unor lumi paralele care încearcă să ne transmită mesaje teribile, tensionate de erotism și mister, uneori impregnate cu umor, alteori macabre. Brauner începe să picteze în preajma lui 1917, la început autodidact, apoi face trei ani de Belle Arte în București, dar este exmatriculat în urma unei luări de poziție împotriva academismului. Spiritul vremii își spunea cuvântul. Spiritul protestului, al răsturnării, al căutării noului, atrăgea după sine și disprețul, și ura pentru vechi. Atunci, aderența la un anume grup se impunea ca fiind necesară. Grupurile aveau de obicei propriile ideologii, existând cel mai adesea în opoziție unul cu altul. Grupul suprarealiștilor din care Brauner a fost exclus oficial spre sfârșitul vieții e un exemplu în acest sens. Astăzi, artiștii sunt în principiu individualiști egocentrici, cu ideologii proprii, sau lipsiți de ideologie. Nu prea mai formăm grupuri asumate și curente, decât poate din perspectiva istoricilor de artă. Patosul de altă dată s-a transformat într-o acceptare generalizată, în care prețurile din licitații formează ideologia generală. Când Victor Brauner înflorea ca artist, lucrurile se abordau mult mai grav. Societatea era foarte zbuciumată, iar zbuciumul din arta lui Brauner reflectă zbuciumul societății.
Șederile lui Brauner la Paris îl apropie de curentele europene ale vremii, iar suprarealismul i se potrivește ca o mănușă. Experiențele din copilărie, când tatăl său practica în casă ocultismul si spiritismul, ies la suprafață, făcând din Brauner un magician cu totul special al suprarealiștilor. Autoportretul lui cu ochiul enucleat ne dezvăluie ochiul său magic, de care era conștient, ne dezvăluie sacrificiile pe care e gata să le facă pentru accesul la acest ochi magic. Accidentul în care își pierde ochiul real, produs la șapte ani după realizarea Autoportretului, vine ca o confirmare, ca o parafare a pactului pe care Victor Brauner îl face cu arta. Portretul lui Hitler (1934) batjocorit în stil voodoo îmi arată implicarea lui Brauner în artă la un nivel șamanic, în care fiecare amănunt pare un ritual, plin de cruzime, dar și de claritate. Pictopoezia lui este din același instrumentar al magiei, în care cuvântul capătă formă și culoare, devine obiect înzestrat cu energie. În peregrinările lui printr-o Europă măcinată de tensiuni extreme, fugind de război, de fasciști, de comuniști, de expulzare, Brauner își conturează opera devotat, devenind unul dintre cei mai importanți artiști ai avangardei europene, influențând activ cultura română, cea franceză și, în cele din urmă, cultura mondială.
***
Am fost să-i văd expoziția de la Timișoara într-o după-amiază mohorâtă. Taxiul care m-a adus de la aeroport m-a lăsat la intrarea în Piața Unirii. Până la turul ghidat mai aveam 45 de minute, așa că am mâncat un burger si am băut un pahar de vin roșu la o terasă din piață, privind spre Muzeul Național de Artă. Două bannere uriașe fluturau pe fațadă: Victor Brauner și Paul Neagu. Doi magi fugari, întorși acasă după moarte, doi uriași cu două expoziții pe care le voi descoperi înghesuite, dar foarte consistente. Este a doua zi după deschiderea oficială a expoziției și a anului în care Timișoara este Capitala Europeană a Culturii. Intrarea la muzeu este liberă și e foarte multă lume. Urmăresc turul ghidat trăgând cu ochiul la detaliile tehnice încântătoare din expoziție. Turul se încheie destul de repede. Ghidul se grăbește spre un grup numeros care așteaptă la rând, lăsându-mă în ultima sală, unde mă așez și urmăresc un interviu filmat cu Brauner spre sfârșitul vieții. Mă luminează eleganța lui provenită din acel îndepărtat și optimist început al secolului XX.
Parcurg apoi expoziția în sens invers și zbuciumul acelor ani se desfășoară prin fața ochilor mei ca un film derulat de la final spre început. Cei mai zbuciumați ani - cele mai consistente lucrări. Titlurile lor par nume de capitole dintr-o epopee dramatică: Mama miturilor (1965). Totem al subiectivității rănite II (1948), Tot în tot (1945), Stabil instabil, câmpia din Theus (1942), Heron din Alexandria (1939), Cazul ciudat al domnului K (1933). Brauner mi se dezvăluie ca un avangardist extraordinar, plin de vervă și conținut, plin de curaj, umor și sensibilitate, a cărui operă îmi deschide spațiul de contemplare al unui un bestiar fascinant ce pare ancestral, prin care artistul își descrie epoca și trăirile. Fie că e vorba de caricatură politică, de grafică, sculptură sau pictură, lucrările lui Brauner nu par create de Brauner, ci de spiritul lui Brauner. Tehnica lui ingenuă contrastează cu o incisivitate tulburătoare a ideilor. O ușurătate extraordinară a formelor îi caracterizează întreaga operă. Victor Brauner nu e neapărat un maestru al penelului, e un maestru al clarviziunii. Părăsind expoziția Magicianului Brauner, mă traspun in expoziția Magicianului Neagu, într-un alt laborator ritualic, care imi încheie firesc periplul prin arta cu valențe de magie practicată de cei doi, acoperind astfel tot secolul XX.
La ieșirea din muzeu m-a întâmpinat soarele anului 2023. Magia continuă. Zbuciumul omenirii n-a încetat. Omenirea pare ca se află iar în momentul unei schimbări de pagină din istoria sa. La un secol distanță de Brauner, lumea capata din nou o tentă suprarealistă. Vrem să credem că trăim cel mai bun timp posibil - așa cum poate credea și Brauner la un moment dat - și rămâne de văzut cum vom continua noi acest început de secol, cum vom modela și cum ne vom lăsa modelați de vremurile ce vin, ce vom lăsa în urma noastră drept mărturie pentru alți ochi, care vor privi spre noi, peste un secol, poate la fel de uimiți ca ochii noștri îndreptați acum spre opera lui Victor Brauner.
Imaginea principală: Arhiva Fortepan
