„Țara de foc”, expoziție deschisă la Kunsthalle Bega din Timișoara până pe 15 martie, reunește lucrări realizate de peste 30 de artiști locali și internaționali. Firul roșu care le leagă este căutarea unor istorii marginalizate, excluse din mediul academic și din discursurile oficiale, dar esențiale pentru cum ne înțelegem istoria și prezentul. Deși expoziția propune mai multe direcții de interpretare, reușește totuși să pună serios sub semnul întrebării mituri fondatoare, dar și informații care ne-au fost livrate pe nemestecate, încă din școală.
La ce te gândești când auzi de Țara de Foc? La arhipelaguri străjuite de ghețari străvezii impresionanți? Sau la vegetație luxuriantă și animale simpatice, pinguini și lame? Sunt șanse mai mari decât să-ți vină în minte Selk’nam, o populație indigenă ucisă cu bestialitate de căutători de aur europeni, printre care se afla și Iuliu Popper, un inginer de origine română însetat de putere. Cu atât mai puțin la Cadrilaterul neprietenos pe care Geo Bogza îl descria în Țări de piatră, de foc și de pământ drept locul unde „se desfășoară drama omului dobrogean în luptă surdă cu natura aridă și ostilă”. Există numeroase țări de foc, spații care au cunoscut și cunosc diverse forme de colonizare, dar a căror istorie, încă ridicol de puțin cunoscută, continuă să fie subiect de război ideologic.
Chiar la începutul expoziției curatoriate de Cosmin Costinaș, împreună cu artiștii Mona Vătămanu și Florin Tudor, mai multe lucrări de artă încep să povestească câte un astfel fragment neștiut ori voit marginalizat din istoria țării noastre, la intersecție cu alte spații culturale și geografice. O pictură de mari dimensiuni realizată de Robel Temesgen, artist contemporan de origine etiopiană, pe bucăți de pergament din piele de capră, face referire la un episod puțin cunoscut, dar de o actualitate prevestitoare.
În 1935, Etiopia, o țară care se apărase timp de decenii de ocupații străine și de colonizare, a căzut pradă expansiunii fasciste a Italiei. Un an mai târziu, împăratul reformator Haile Selassie s-a adresat Ligii Națiunilor, un precursor al ONU, pentru a denunța agresiunea militară fascistă împotriva țării sale, care l-a forțat să plece în exil.
Discursul său a fost întâmpinat cu huiduieli din partea jurnaliștilor italieni, moment în care diplomatul român Nicolae Titulescu a intervenit. „Afară cu sălbaticii!”, a spus Titulescu, pe atunci președintele Ligii.
Episodul crucial al acestei ședințe a fost imortalizat înăuntrul catedralei ortodoxe din Addis Abeba de către pictorul modernist Agegnehu Engida, la comanda împăratului, după întoarcerea acestuia din exil. Pictura lui Temesgen pleacă de la acest original, marcat de arhitectura colțuroasă și rigidă, renunțând la piesele de mobilier care separă personajele. În lucrarea sa, trei figuri masculine, Haile Selassie printre ei, îl privesc direct, aproape sfidător pe vizitator, confruntându-l cu o istorie recentă ce pare să se repete mai repede decât vrem să ne imaginăm.
Episodul cu Titulescu, a fost, de altfel, și punctul de pornire a expoziției, în jurul căruia curatorii au brodat restul poveștilor și a firelor narative. Procesul curatorial a durat câțiva ani de cercetări, discuții și întâlniri ale celor trei inițiatori ai expoziției. Fiecare dintre ei a venit cu propria arie de interes, împletindu-le într-un melanj multicultural și multidirecțional.
Alături de lucrarea impunătoare se regăsește o icoană de mici dimensiuni: o scenă cu Sfântul Gheorghe ucigând balaurul, pictată în secolul XIX în Transilvania de două femei, Emilia și Elisabeta Morar. Una din informațiile neașteptate și plăcut surprinzătoare pe care vizitatorii le vor lua acasă după vizitarea expoziției de la Timișoara este aceea că în secolele XVIII și XIX femeile au contribuit la înflorirea producției de icoane transilvănene pe sticlă.
Într-o epocă în care era neobișnuit ca femeile din păturile sociale mai bine poziționate să muncească, cu atât mai puțin în domeniul artistic, au existat artiste care au sfidat această regulă. Aceste femei nu doar că au contribuit la afacerea familiei, majoritatea fiind născute sau măritate în familii de iconari, dar și-au și pus amprenta stilistică pe niște obiecte de cult.
De exemplu, icoana surorilor Morar, marcată de influențe baroce prin liniile învolburate și cromatica densă, are în centru un sfânt Gheorghe îmbrăcat în aur. Cu o față delicată, dar hotărâtă, ce amintește prin curbarea sprâncenelor și eleganța gurii și a ochilor de un chip de femeie, Gheorghe străpunge ferm balaurul aurit prăvălit în colțul imaginii. Să fie oare vorba de un talisman din partea organizatorilor expoziției pentru a ne ajuta în navigarea timpurilor acestea sumbre?
Cert este că, din păcate, răul a câștigat nu de puține ori.
Pe peretele opus se află un șir lung de fotografii create de Ștefan Sava, artist român care lucrează cu mai multe medii. Imaginile sunt expuse pentru prima dată într-un context expozițional și reprezintă rezultatul unei cercetări conduse de artist în urmă cu 15 ani pe tema Holocaustului din nordul României, unde au fost comise unele dintre cele mai atroce crime împotriva populației evreiești. Ștefan Sava a urmat rutele „trenurilor morții”, în care evreii au fost încărcați, în vagoane de animale, închise ermetic, și transportați fără oprire spre nicăieri, până când majoritatea celor dinăuntru au murit de foame, sete sau prin asfixiere.
Fotografiile nu surprind, însă, nimic ieșit din comun, așa cum poate ne-am aștepta. Pe marginile șinelor de tren, unde din când în când trenurile opreau pentru a descărca cadavrele, pentru ca apoi să le arunce în gropi comune, nu există în zilele noastre niciun monument. Nimic nu amintește de oroarea acelor vremuri, iar singurii păstrători ai acestor amintiri sunt cei din comunitățile îmbătrânite și restrânse de evrei din zonă. Deși proiectul lui Sava are deja vechime, nu s-au schimbat foarte multe în cultivarea culturii memoriei la noi în țară. Istoria Holocaustului a fost inclusă abia anul trecut ca disciplină obligatorie în programa școlară, iar numeroasele masacre comise de armata română în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cum ar fi cel de la Odesa, sunt în continuare o temă tabu, de care e mai bine să nu te atingi în spațiul public.
Să ne întoarcem în Țara de foc, unde ne ciocnim de o altă poveste cvasi necunoscută în spațiul autohton: expediția de colonizare al arhipelagului Tierra del Fuego (Țara de Foc), condusă la finele secolului al XIX-lea de către bucureșteanul Iuliu Popper. Popper, un inginer căutător de aur, și-a îndeplinit planurile megalomane de cucerire și colonizare din Sudul Americii Latine. A bătut monezi și timbre cu numele său, a avut o mică armată privată și a redenumit munți și un râu după cuplul regal român, Carmen Sylva și Carol I. Mai mult, a contribuit la genocidul împotriva populației indigene Selk’nam, a cărei existență stătea în calea celor veniți acolo să se îmbogățească peste noapte din aurul dezgropat.
Popper a murit prematur, probabil ucis de unul din mulții dușmani pe care a reușit să și-i facă, dar a continuat să dăinuiască în mentalul colectiv până în ziua de azi. Protagonistul și acțiunea romanului Toate pânzele sus!, scris în 1954 de Radu Tudoran, adaptat într-un serial îndrăgit în anii ’70, sunt inspirate de figura și povestea lui Popper, dar și de cea a lui Emil Racoviță. Pe parcursul deceniilor, Popper a mai avut apariții sporadice în conștiința colectivă, cum ar fi timbrul comemorativ cu chipul său suprapus peste o hartă a Țării de Foc, emis la apogeul erei comuniste. Deși există chiar și poze în care Popper apare lângă corpul dezgolit al unui Selk’nam ucis, presa națională din zilele noastre continuă să îl vadă ca pe un „aventurier curajos”, „un conchistador”, un român „care a făcut istorie”.
Megan Dominescu, cunoscută pentru instalațiile ei textile pline de umor negru, a surprins în șase tapiserii portretele unor exploratori care au trăit pe teritoriul României de azi, printre care și Iuliu Popper. În interpretarea ei, protagonistul e reprezentat ca pe un timbru comemorativ, însă de data aceasta cu ochi roșii, vampirici, și cu un splash de sânge vâscos care se scurge din partea superioară a imaginii. Pe fundal se întrezăresc părți din peisajele impresionante a zonei ocupate de Popper și de armata lui, și o armă de foc care trage de zor. Oare nu ar fi fost asta o ilustrație mai potrivită pentru timbre care să-i recupereze memoria?
Pe lângă teme din istoria a României, expoziția mai subliniază și alte elemente, mai bine cunoscute, cum ar fi rolul marginal al femeilor în producția de artă, amintindu-ne de Cecilia Cuțescu-Storck, prima femeie profesor la o universitate publică de arte din Europa. Cuțescu-Storck a marcat la început de secol XX o premieră pentru femei în domeniul artistic și academic, dar în cele din urmă n-a reușit să evite stereotipurile de gen și rasiale care dominau perioada respectivă, iar în tablourile ei, prezențele feminine, adeseori de etnie romă, sunt orientalizate și sexualizate.
O replică în timp îi este dată în forță de video-ul artistei, actriței și activistei Mihaela Drăgan, poziționat chiar alături. În videoul ei performativ, intitulat Afară, barbarilor! / Avri kadale jivutrentza!, Drăgan explorează ideea filosofică de răzbunare și revendicare, făcând referire la Frantz Fanon, filosoful de origine afro-caraibă, care era de părere că popoarele colonizate au nevoie de violență pentru a se putea elibera. Videoul arată un grup de femei rome care conduc un ritual prin care își împletesc monezi în păr cu fața lui Popper, pentru ca la final să ucidă sângeros un reprezentant al opresorilor, un bărbat alb.
În expoziția de la Kunsthalle Bega încap multe teme de reflecție, cum ar fi utilizarea practicilor religioase și mistice de către cei oprimați ca formă de rezistență sau paralelele mai puțin evidente pe care curatorii le fac între poveștile celor marginalizați din România și cele ale oamenilor din situații asemănătoare din Nepal sau din Thailanda. Mai există un fir narativ care vorbește despre figura controversată a minerilor, văzuți ba ca eroi, ba ca agresori, pe parcursul ultimilor 100 și ceva de ani.
Prin toate temele sale, Țara de Foc plantează un sâmbure de îndoială în percepția noastră de sine, a românilor și nu numai, și inițiază discuții de care aveam mare nevoie. Trăim o renaștere virulentă a discursurilor extremiste, în care identitatea națională e deseori desprinsă de realitatea istorică, iar abordarea unor figuri și momente care nu corespund narațiunilor glorioase rămâne dacă nu un tabu, cel puțin o excepție.
Asemenea expoziției, însă, vreau să închei acest text cu un exemplu care dă o geană de speranță în contextul actual. Este vorba de lucrarea Nicoletei Moise, s+s=bff, Liga Femeilor Gorjene, care aduce în discuție colectivul proto-feminist fondat de Arethia Tătărescu în 1921. În 1935, Arethia este cea care îl invită pe mult-iubitul sculptor Constantin Brâncuși la Târgu Jiu, pentru a realiza celebrul ansamblu sculptural Calea Eroilor (din care face parte și Coloana Infinitului), ca omagiu adus soldaților uciși în Primul Război Mondial. Liga și-a reluat activitatea în anul 1992, fiind bazată pe aceleași principii de egalitate și nediscriminare. O formă neobișnuită de organizare pentru perioada aceea, bazată pe principii încă tinere, care a reușit să își regăsească vocea după o perioadă cruntă de câteva decenii, relansându-se în proiectele de susținere reciprocă și fapte de caritate și culturale, cu mare impact social. Și astea toate într-una dintre cele mai defavorizate zone din România. Se pare că în continuare rezistența vine de la margini, o idee promovată și transmisă subtil de întreaga expoziție.
Artiștii din expoziție sunt: Claudia Andujar, Florin Bobu, Alex Bodea, Chet Kumari Chitrakar, Tony Chakar, Ana Deji, Megan Dominescu, Mihaela Drăgan, Ion Dumitrescu, Chitra Ganesh, Alexandra Gulea, Loredana Ilie, Sakarin Krue-On, Ivana Mladenović, Nicoleta Moise, Silvia Moldovan, Elisabeta și Emilia Morar, Veda Popovici și Mircea Nicolae, Maria Prodan, Citra Sasmita, Ștefan Sava, Últimaesperanza, Sana Shahmuradova Tanska, Robel Temesgen, Hans Mattis-Teusch, Mona Vătămanu și Florin Tudor, Mark Verlan, Cecilia Vicuña, Apichatpong Weerasethakul, Cristina Zárraga.
