Am vizitat Exercises in Style împreună cu Daria Ghiu & Cristian Iftode și am decis, până la urmă, că nimic nu se potrivește mai bine unei expoziții inspirate de Queneau decât un exercițiu de stil paralel, cu autor colectiv.
Pe drum spre galeria Suprainfinit, am încercat să-mi induc printr-o mantră entuziasmul lui Zazie (mai țineți minte Zazie dans le métro?) pentru întâlnirea cu metroul. Numai că am înlocuit obiectul entuziasmului cu expoziția Exercises in Style, care pleacă de la volumul cu același nume al scriitorului Raymond Queneau. Doar că, la fel ca Zazie, m-am dezumflat ca un balon când am ajuns la fața locului. Și nu pentru că galeria era închisă, ci pentru că, din nou, textul curatorial al unei expoziții care promitea un exercițiu inspirat de Queneau, nu se concretiza în ce vedeam. Câțiva artiști au schimbat între ei mailuri și cartea lui Queneau și au ales un stil pe care au încercat să-l reprezinte printr-o lucrare. Oricât m-am străduit, n-am simțit nici Metaforicul, nici Tactilul și nici Spectralul (secțiuni anunțate de textul curatorial) în cutia albă din zona Piața Muncii și iar am pus totul pe seama unei minți deformate de lectura și scrierea unor texte academice, care trebuie să fie clare și distincte. Între pungi cu creveți, un Kramer pe pânză de sac și un Abject Cafe nu am ales nimic.
Dacă 9 nu ne-ar fi plăcut la +∞ arta contemporană și autorul colectiv (?) Queneau, dacă am fi luat metroul pentru că afară stătea să plouă – iminență indefinit amânată și aură mereu refulată –, dacă nu am fi ajuns la timp, mic-burghez, pentru a urca pe o scară mirosind a părăsire ajungând la etajul 2, în spațiul alb și aseptic ce decupează atent și estetizant lumea de afară, de lumea artei, dacă nu ne-ar fi fost dat să contemplăm o sumă de obiecte îmblânzite și am fi avut mai mult stil – du style, monsieur le commissaire! –, poate că ar fi ieșit o altă (re)prezentare.
Dragul meu,
azi m-am dus în sfârșit să văd expoziția cu nume de Queneau. M-am dus la galerie mai ales pentru că mi-e tare dor de tine și mi se părea extraordinar să te regăsesc în obiecte de artă de tot felul. Ce vis! Ce utopie! Am ajuns cu taxiul (știu, dar începea să plouă și, uite, semăn tot mai mult cu tine; nu prea îmi mai place să merg pe jos, deși cartierul în care se află galeria e fenomenal) pe Popa Nan (hai, e banal dacă te apuci să cânți acum cum e cu Popa Nan). Am dat imediat mirosul de benzină pe cel industrial. Galeria e într-o fostă fabrică – visul artei contemporane, precum știi. Odată ce ai intrat, ești deja în altă lume. Spațiul e impecabil și bine decupat. M-am simțit brusc ca la Berlin în cartierele cu galerii. Problema e că exercițiul lui Queneau, jocul lui infinit de-a stilurile, un joc ca o utopie, se ciocnea de lucrări încriptate până la refuz. Acea transparență și posibilitate pe care Queneau reușea să ți le ofere și să ți le ia în același timp, acel joc continuu cu mintea cititorului, nu se mai regăsesc în show-ul colectiv. Ludicul e absent, impresia de acvariu (e o lucrare așezată la colț – știu, acum te gândești la Malevici și suprainterpretezi – a artistei Vanessa Billy, Fingers, pungi de plastic, în care plutesc creveți de plastic, perfecți, cam ca cei din magazine – oricum ființele astea marine mi s-au părut mereu cam „plastice”) domină spațiul. Obiecte, sculpturi, pictură, un video în loop la intrare. Un Kramer în instalația cu același nume a lui Adrian Dan (un personaj curat-Queneau acest Kramer, nu?), un „bărbat ambivalent” la artistul Luke Burton. Ceea ce putea să pară un exercițiu suprarealist în stil Queneau s-a transformat într-un exercițiu, din păcate, steril, în care mi-am dat seama din nou de posibilitățile imposibile ale artei contemporane, în anumite forme ale ei. Deși expoziția pare că încearcă să îți dea senzația unui Queneau care tocmai a părăsit galeria, totuși acest Queneau nu știe dacă a fost pe acolo. Mi-am amintit despre cum galerii noi se deschid pentru a susține artiști tineri și totuși pare că nu își găsesc (încă) locul în contextul artistic local. Mi-am amintit despre toate dramele mele referitoare la lumea artistică românească, despre ce aș vrea să văd, despre ceea ce mă interesează tot mai mult și ceea ce mă interesează tot mai puțin. Despre public și nevoile lui. Și la final m-am gândit iar la Queneau și mi-a părut rău că acest exercițiu, deși pornește de la el, nu ți-l oferă în galerie, la intrare, decât într-un volum în traducerea în engleză. Nu ai originalul și nici traducerea în română. Frustrant ca întotdeauna când arta contemporană se încăpățânează să se insularizeze tot mai mult și să își vadă, în liniște, de „drumul” ei. Până la urmă, Queneau ce voia de fapt?
Te las, mă duc să îl recitesc pe Queneau cu ocazia asta.
Expoziția, curatoriată de Simina Neagu, poate fi vizitată până pe 15 august la galeria Suprainfinit, de pe strada Popa Nan. O să vedeți 12 artiști – Vanessa Billy, Ben Burgis & Ksneia Pedan, Luke Burton, Adam Cruces, Louisa Gagliardi, Adrian Dan, Lauren Keely, Jan Kiefer, Ian Law, Erin Jane Nelson –, care au plecat de la „Exerciții de Stil, romanul lui Queneau”, în speranța de a traduce vizual cuvântul scris. Dacă au reușit sau nu, rămâne să vedeți voi.
