Am vizitat capitolul despre plante otrăvitoare din expoziția Ecologiile grijii și îngrijirii, la Galeria Mobius și Grădina Botanică, împreună cu fiica mea de șase ani și cu o prietenă fără întâlniri precedente cu arta contemporană. Acest lucru a fost mai cu seamă interesant tocmai pentru că am putut observa trei perspective distincte asupra acelorași obiecte artistice.
Prietena mea, neobișnuită cu arta contemporană, a privit lucrările cu o curiozitate sceptică, poate mai ales pentru că îi promisesem o expoziție despre plante toxice și se aștepta să vadă, la propriu, plante toxice. Am parcurs împreună tablouri, instalații, ierbar, ochelari VR și o cameră în care podeaua era oglindă spartă și iedera înghițea tavanul (Natalia Silaghi, (In)plant, Instalație site-specific), o întreagă cameră în care erau reprezentate pe rând viața, invazia, moartea, poate însăși ideea de experiență a spulberării. Deși o primă impresie a sălii a fost de austeritate, aceasta a fost rapid înlocuită cu necesitatea explicațiilor, iar eu am fost nevoită să-mi exersez capacitățile critice datorită curiozităților copilului și ale prietenei mele, care găsea confort în posibile interpretări mai mult sau mai puțin personale.
Ecologiile grijii și îngrijirii e un proiect amplu, interdisciplinar, cu o tematică ecologică, care își propune să îmbine în artă contemporană, materiale botanice, arhitecturale, de peisagistică și horticultură. Curatoarele proiectului sunt Valentina Iancu, care a coordonat partea de arte vizuale, Eliza Yokina, care a coordonat partea de arhitectură, și Mihaela Georgescu, responsabilă pentru componenta de cercetare botanică. La începutul toamnei au fost deschise trei expoziții din această serie, despe plante utile, plante otrăvitoare și plante afrodisiace, toate cu o amprentă asupra ideilor de verde și a intersecției acestora cu diverse ecosisteme sociale. În prezent, mai este deschisă pentru vizitare expoziția dedicată plantelor ritualice și celor afrodisiace, de la galeria Leilei din București.
Expoziția dedicată plantelor otrăvitoare de la Mobius a însemnat medii și tehnici diferite, de la desen, la miniaturi textile, și lucrări ale unor artiști ca Nicolae Comănescu, Hortensia Mi Kafchin, Andreea Medar, Ana Maria Micu, Roman Tolici. Miza a fost să arăte îmbinarea dintre botanic și diverse spații traversate de om, pentru a sublinia mai degrabă caracterul simbiotic al relațiilor dintre ele, decât independența.
Pentru că i-am povestit fiicei mele că o duc la o „expoziție despre plante toxice,” explicațiile pe care a trebuit să le dau în timpul vizionării au fost antrenante, atrăgând-o în special ierbarul, cactușii și un poliptic pe pânze de Roman Tolici, numit simbolic Floarea vieții. Seria de picturi pornește de la un ghiveci în care apare viața, la unul cu un craniu în care, în mod evident, se sfârșește. Simplitatea acestei succesiuni de tablouri nu m-ar fi atras fără interesul activ pe care l-a arătat fiica mea pentru el și pe care l-a conectat imediat cu un porumbel mort pe care l-a găsit pe stradă în urmă cu un an —demonstrându-mi încă o dată că moartea rămâne unul din subiectele noastre primare de interes. Ierbarul (curatoriat de dr. Luchian Vasilica) a constituit totuși un mister pentru mine. Plantele uscate au fost așezate pe foi albe în folii de plastic și erau disponibile de privit și atins pe pervazul ferestrei, cu denumirile și toxicitățile corespondente scrise de mână cu pixul. „Ciumăfaia (Clopotul iadului) - paralizia centrului respirator”, arăta, de pildă, una dintre fișe. Fiica mea a fost atrasă mai întâi de posibilitatea atingerii, pentru că o anunțasem că nu trebuie să pună mâna pe nimic, dar și pentru exercițiul de imaginație intens: cum pot aceste plante uscate dintr-o folie să îi facă rău? Adevărata atracție a fost însă pentru ea The Cactus at the End of the World, un proiect colaborativ între pictorul Iulian Bisericaru și Dragoș Dogioiu, artist new media, care reda prin realitate virtuală (proiectată prin ochelari VR pe care-i puteai folosi la fața locului) a picturi cu cactuși în scenarii urbane și peisaje post-industriale. Lucrările erau acompaniate de „We Are the Rest of Mankind,” o piesă a producătorului francez Romain Poirier.
Ciclul viață-moarte nu putea să nu fie o temă centrală a unei expoziții care are în prim plan toxicitatea, generoaroare de întrebări-cheie: cât din această toxicitate este toxicitate în sine și cât este dorința umană a extirpării oricăror obiecte, plante sau ființe pe care nu le înțelegem? E ademenitor să gândești asta într-un mod aproape science-fiction à la Orson Scott Card din Jocul lui Ender, unde o întreagă specie conștientă e distrusă de umanitate, parțial din frică, parțial pentru că poate s-o facă. Poemul-tablou Vai săraca floare ce tristă e când moare, de Nicolae Comănescu vine ca o reprezentare directă a acestei idei. Întâmplător, acest poem-tablou amuzant, ironic, hilar până aproape de grotesc, a fost preferatul meu și, împreună cu (In)plant, camera cu oglindă spartă și iederă agățătoare (o instalație de Natalia Silaghi), în care se împletesc grozav ideile de viață și distrugere, mi-au oferit mediul perfect de analiză și înțelegere a expoziției. Instalația (In)plant a Nataliei Silaghi e interesantă și pentru alegerea iederei, nu doar a oglinzii sparte: iedera are atât proprietăți toxice (fructul e otrăvitor), dar și benefice (frunzele sunt tămăduitoare). Instalația îmbină coruperea și vindecarea, forțându-le să conviețuiască și poate, într-un fel, asta ne duce cu gândul și la viciu, o parte plăcere, o are autodistrugere. Poemul tablou al lui Nicolae Comănescu mi s-a părut interesant și pentru că reprezintă un umor aparent primar: pictează Țipătul lui Munch în stil propriu, redând ironic titlul picturii pe imagine. Dacă la origine Țipătul lui Munch simbolizează anxietatea condiției umane, Nicolae Comănescu îl reinventează într-unul al anxietății vegetale, de unde te poți gândi imediat la intervenția umană asupra lumii plantelor, mai ales datorită imaginii ambigue: ar putea fi un om sau o floare cu caracteristici umane.
Amplasarea unei expoziții despre plante toxice în inima orașului este în sine un statement, fie și doar pentru că ecologia e una din marile teme ale secolului nostru și contrastul este autosuficient. Însă și modul în care s-au jucat ideile despre viață și moarte, invazie, existența formelor de viață opuse sau chiar toxice umanității (cum le anihilăm sau cum le integrăm) m-a făcut să mă gândesc la scopurile etice ale expoziției. Dacă o cameră ca (In)plant propusă de Natalia Silaghi, cu oglindă spartă și iederă, îți se poate tăia respirația cu ușurință, în fața expoziției ca întreg ești nevoit să reflectezi asupra scopurilor mai adânci. De pildă, poemul semnat de Katja Lee Eliad (Le Trou, Gaura) ne aduce într-un spațiu psihedelic și e cel care i-a atras cel mai mult atenția prietenei mele, care a încercat să-l descrifreze: scris cu litere de tipar, în franceză, pe un tablou, fără spații între cuvinte, te invită la o atenție aproape frustrantă, complet invazivă. Parțial pentru că trebuie să te chinui să citești, dar și pentru că te forțează să-l înțelegi.
Dacă fiica mea ar ști ce înseamnă „etic,” răspunsul pe care l-ar da la întrebarea „ce e etic în expoziția asta?” ar fi polipticul lui Roman Tolici: moartea care decurge din viață și, mai ales, ciclul transformativ, procesul. Răspunsul meu ar fi multiplu, pentru că la Mobius ce am simțit a fost că, mai departe de integrarea limpede ecologică (în sine un lucru de natură etică azi, fie și doar din perspectiva încălzirii globale), s-au jucat mai multe cărți ale intersecției dintre umanitate și botanic, prelucrate vivid artistic. Cea care m-a interesat și impresionat cel mai tare au fost invazia umanității asupra altor specii, această putere de decizie a noastră, de a delimita și extirpa toxicul tocmai atunci când, printr-o ironie aproape dureroasă, și noi suntem toxici planetei pe care o locuim și „îngrijim.” Mai degrabă decât a împleti frumosul cu utilul, ce am simțit aici a fost că s-a jucat, indirect, o carte a moralității umane în raport cu alte tipuri de existență.
În ceea ce privește însă vizita la Grădina Botanică, cred că una dintre concluziile benefice pe care le-am tras a fost că astfel de instalații au nevoie de un ajutor suplimentar. Ne-am plimbat de trei ori prin Grădina Botanică până am reușit să dăm de inserțiile artistice - lipsa oricărei îndrumări și chiar a unor etichete vizibile care să sugereze existența unor obiecte artistice a îngreunat situația. Aveam de-a face cu două lucrări: un grilaj de fier ruginit cu pete de culoare aruncate pe bucăți de ipsos (The Fallen City, Beniamin Popescu) și două frunze imense din lemn, galbene (Hibrid, Miki Velciov), ambele plasate la o oarecare distanță una de cealaltă pe o zonă de pajiște a grădinii, înghițite de verde. Numele artiștilor nu erau de văzut pe nicăieri. Pericolul supraexplicării probabil există întotdeauna în artă, mai ales acolo unde „invitația de a gândi” e atât de importantă. Ideea în sine a unui proces mental implicat în înțelegerea și însăși experiența obiectului artistic poate fi parte din proces. Însă dificultatea aici ține de gradul expunerii, mai degrabă: observarea în sine a obiectelor artistice este îngreunată, dacă nu imposibilă. Părinții și bunicii cu copii erau spectatori în număr considerabil — cu toate acestea, deși le aveau în față, nu le observau. Dacă ideea în sine a fost mai degrabă aceea de a insera arta în cotidian, în formidabilul și, paradoxal, banalul spațiu botanic (care devine lesne parc atunci când intenția vizitării este una utilitară, mai degrabă decât artistică), mizând deci pe camuflaj și disimulare, atunci, da, cu siguranță, experiența în sine este veritabilă. The Fallen City și Hibrid, prima însemnând ruină, a doua productivitatea semințelor hibrid și declinul acestora (două piste de interpretare inaccesibile publicului larg fără clarificări exacte), au fost înghițite complet de Grădină și cred că o vizibilitate mai mare a descrierilor acestor instalații ar fi fost de dorit.
„Bineînțeles,” notează Nabokov în Cursuri de literatură, înainte să se arunce în analiza Metamorfozei lui Kafka, „oricât de profund și de admirabil ar fi discutate și analizate o poveste, o piesă muzicală sau un tablou, vor exista minți care vor rămâne goale și spinări care nu se înfiorează.” În loc să privim asta în sens peiorativ, poate că merită să ne gândim la valoarea interpretării și experienței —un proces anevoios care depinde nu doar de înțelegere, ci și de stare și de implicare. A călca într-o galerie de artă contemporană fără nicio unealtă poate fi o experiență sterilă și frustrantă, dar frumusețea unei expoziții de artă conceptuală constă tocmai în procesul antrenant de descoperire a intențiilor, fiecare piesă te face să te întrebi: ce e asta? Cum funcționează? De ce astfel? Azi suntem mai obișnuiți cu arta conceptuală și, poate, într-o anumită măsură, suntem mai susceptibili ei (la nivel de înțelegere) decât am crede inițial.
Expoziția Ecologiile grijii și îngrijirii a fost un prilej pentru mine să revizitez câteva din perspectivele artei conceptuale în practică și să observ amestecul inevitabil dintre estetic și etic. M-a făcut să revin la o întrebare de bază: care e treaba, de fapt, cu puterea transformativă a artei? În propriile dezbateri filosofice care au urmat acestui gest m-am gândit la artă în raport cu utilitatea, cu empatia, cu transformarea sau, la un nivel mai primar, la efectul ei deloc arbitrar asupra altruismului și moralității.
Imaginea principală: Detaliu din instalația „(In)plant” de Natalia Silaghi. Foto: Nucleu0000
