O expoziție de la FABER, un centru cultural independent din Timișoara, aduce laolaltă designeri și ingineri și îi provoacă să creeze artă pornind de la economia locului.
Într-un schelet de mașină futuristă, un roboțel care amintește de Wall-E se mișcă agitat și sacadat, încercând să capteze toată viermuiala din jurul lui. Mă holbez la el, ca să-mi dau seama ce încearcă să facă și care o să-i fie următoarele mișcări. Ochii lui cameră îmi filmează fața concentrată și telefonul cu care fotografiez tehnologia. Imaginile sunt transmise în micuțul monitor din fața roboțelului și devin parte din instalația artistică. Deasupra noastră, pe ecrane rulează în loop video-uri și animații în care autoturisme circulă înainte sau în marșarier, iar substanțe și spații în culori metalizate își modifică forma și consistența.
Sunt la expoziția Semnalizatoare - Designul nu este un panou de bord, parte a Bright Cityscapes, un program multidisciplinar dezvoltat de Universitatea Politehnică Timișoara și FABER, în contextul Timișoara Capitală Europeană a Culturii. Expoziția curatoriată de artista italiană Martina Muzi pornește de la o cercetare despre orașul Timișoara, realizată de o echipă de la Universitatea Babeș-Bolyai, condusă de sociologul Norbert Petrovici. Echipa a analizat evoluția industriei din Timișoara, a migrației interne și externe a populației locale și raportul orașului cu investitorii străini.
Timișoara (și zona ei metropolitană) a fost de la 1850 încoace un oraș industrial, dar adăpostea și fabrici construite mai devreme (cea de rafinare a alcoolui și cea de bere au fost construite în 1718, iar cea de țigări în 1846). În prezent, industria reprezintă jumătate din banii pe care îi fac companiile din zonă și e domeniul cu cei mai mulți angajați – 48,56% din toți oamenii care muncesc în Timișoara. Pentru comparație, Clujul și Iașul au în jur de 44%, iar Bucureștiul 31,4%.
⚫ În 1891, la Timișoara a avut loc o Expoziție Industrială și Agricolă de un atât de mare succes încât a fost vizitată și de împăratul de atunci al Imperiului Austro-Ungar, Franz Joseph I.
⚫ La 1900, Timișoara era un centru de producție atât de important că și-a câștigat porecla de Manchesterul Maghiar. Se produceau aici alcool, dulciuri, mobilă, lână, haine și pantofi. În aceeași perioadă, populația orașului a crescut cu 141%, ajungând la 50.000 de locuitori.
⚫ În anii 1910, aici se fabricau cărămizi, care erau exportate inclusiv în țări ca Austria și Turcia.
⚫ În perioada socialistă, Timișoara a primit cele mai multe fonduri de la statul român între anii 1981 și 1985 – în total, 6.405 de milioane de dolari. Cele mai puține fonduri au ajuns aici între 1950-1955, doar 356 de milioane, în parte, explică raportul, și pentru că în aceea perioadă multe dintre investiții erau legate de industrializarea țării, iar Timișoara era o zonă deja industrializată. La capitolul agricultură, tot în anii socialismului, județul Timiș a avut cel mai mare număr de salariați în agricultură. Pentru că în perioada aceea majoritatea lucrătorilor în agricultură nu erau înregistrați ca salariați, cei angajați erau de multe ori specialiști sau lucrători cu un grad mai mare de calificare.
⚫ În prezent, în oraș locuiesc 3% dintre managerii țării. Conform raportului, asta înseamnă dublu față de proporția preconizată, raportată la mărimea orașului.
Mai mulți designeri au fost invitați să citească raportul de cercetare și să creeze o lucrare pornind de la un aspect al studiului. Un aspect important al proiectului a fost să provoace oportunități de colaborare între lumea designului și mediul universitar. Astfel, o parte din artiști au colaborat cu ingineri și profesori de la Universitatea Politehnică Timișoara. Unele colaborări au fost remote, altele au însemnat și rezidențe artistice la Timișoara.
Lucrările rezultate, atât cele în colaborare cu inginerii cât și cele individuale, au fost prezentate în două săli ale centrului cultural independent FABER, care este și unul dintre organizatorii expoziției. Centrul s-a născut în 2017, când un grup de antreprenori timișoreni a cumpărat o hală industrială din complexul Azur, fabrica producătoare de vopseluri care își are începuturile acum 200 de ani, din inițiativa unei familiei timișorene, Farber.
Tocmai pentru că lucrările și spațiul sunt în dialog cu raportul de cercetare, a fost important ca acesta să fie prezent în expoziție, într-o formă sau alta. Soluția găsită de echipa curatorială a fost Un Lexicon de Orientare, o serie de vizualizări de date care pornesc de la informațiile din raport. De exemplu pe un ecran, un cerc uriaș, desenat din numele țărilor lumii, înconjoară șapte puncte. Fiecare punct reprezintă elemente necesare pentru construcția unui automobil. Lămpi auto, scaune auto, fire electrice, plăci de circuite imprimate (PCB-uri) și cupru rafinat. Te uiți la acest soare pentru o privire de ansamblu asupra creșterii exporturilor României între 1995 și 2020, prin aceste șapte produse-cheie și țările în care au fost exportate.
Mașina-concept și evocarea mișcării
Mașina este foarte prezentă în expoziție, și asta fiindcă industria de autoturisme din Timișoara e unul din cel mai importanți angajatori din oraș. Doar că e prezentă mai degrabă ca abstracțiune, ca idee, decât ca obiect concret.
Distincția asta se vede cel mai bine în două lucrări: Synthia și cealaltă parte a lexiconului – o serie de videouri atmosferice ce rulează pe ecrane în diferite colțuri ale expoziției. „Aceste videouri au fost generate cu instrumente AI și sunt evocări abstracte ale subiectelor. Nu au neapărat o narațiune, oferind mai degrabă o mișcare”, spune Bianca Schick, asistent curator și cea care a creat animațiile. Fără să-mi arate neapărat drumuri sau autoturisme, clipurile m-au dus cu gândul la călătorii cu mașina, noaptea, pe răcoare sau în mijlocul zilei, în căldură toridă. La senzația aia specifică pe care o ai când ești pe drum și te uiți pe geam de atâta timp, încât pare că totul se mișcă dintotdeauna și pe veci.
Synthia, una dintre lucrările de artă născute din explorarea raportului, e mult mai descriptivă. Un schelet de autoturism, din bucăți de metal care imită forma oaselor umane. „Interiorul” ei – câțiva tabureți, un scaun de mașină și un volan, au culoarea roz deschis a mușchilor omenești, iar „mațele” sunt un șir de dischete care îți arată evoluția industriei automobilistice din Timișoara. „Pentru noi a fost important să blurăm distincția dintre mașini și oameni, având în vedere că simțim că mașinile autonome vor fi parte din viitor”, spune Flora Lechner, partea cu designul din duo-ul design-inginer care stă în spatele instalației. Partea cu ingineria a venit de la Cristina Sorina Stângaciu, lector și inginer cercetător în Departamentul de Calculatoare și Tehnologia Informației la Universitatea Politehnică Timișoara. „Am vrut să aducem diferite proiecte făcute de studenți, atât pentru a face această instalație atractivă pentru public, cât și pentru a o face să funcționeze ca o fereastră către activitatea noastră”, spune ea.
Greșelile tehnologice și umane
Tot despre mașini, dar nu numai, este și lucrarea Economia Ghidată de Erori, a echipei formate din Jing He, artistă vizuală, și Raul Ionel, conferențiar în cadrul Departamentului de Măsurări și Electronică Optică din Facultatea de Electronică, Telecomunicații și Tehnologii Informaționale.
Lucrarea propriu-zisă e compusă dintr-o serie de sculpturi argintii de forme neregulate, recipiente pline de bile minuscule și plăci de circuite imprimate (PCB), care sunt folosite în mașini, jocuri, sau telefoane. Bilele, produse în Timișoara, sunt de fapt componente din plăcile de circuit (și ele fabricate local), care au însă mici erori de fabricație. Sculpturile sunt variante mărite ale acestor rebuturi. He, de origine chineză, relocată la Rotterdam, a fost inspirată de greșelile care apar în procesul de producție, ceea ce reprezintă și una dintre preocupările profesionale ale lui Ionescu, care se ocupă și de sisteme și aparatură de verificare a calității.
Artista a fost interesată de modul în care, în producție, fiecare pas este supervizat de o mașină. „La fel ca în viața noastră cotidiană, orice facem este supus erorii. Industria nu e o excepție. Oamenii dezvoltă o tehnologie uimitoare, dar în același timp trebuie să dezvolte și tehnologia care s-o verifice și s-o repare”, spune ea.
Tot de la rebuturi din fabrică pleacă și lucrarea Dinamica Fluidelor, realizată de designerul francez Théophile Blandet, după ce a petrecut o perioadă în fabrica Hamilton, care produce în Timișoara microseringi, prin care poți controla curgerea substanței la milimetru. O parte din aceste seringi și tuburi cu defecte de fabricație au fost reciclate pentru a crea două candelabre ce se sting și se aprind folosind o seringă. Proiectul e și el un ecou al istoriei locale, dacă te gândești că la Timișoara în 1925 funcționa Fabrica Lumina, unde se produceau candelabre.
Echilibrul presiunii și structura care nu se vede
Alături de Synthia, cealaltă lucrare mare a expoziției este Compoziție despre Efort și Echilibru N.1, realizată de agenția de design și cercetare cu birouri în Londra și Milano Parasite 2.0 și Ioan Both, șef de lucrări la Facultatea de Construcții din cadrul Politehnicii. E o sculptură masivă, ce reprezintă o schelă roșie cu o parte sprijinită pe un bloc de material multicolor. Lucrarea face trimitere la structura stilizată a unei construcții și la componentele ei: baza, elemente de legătură, exteriorul și la relația în care ele se află. „Cuvântul cheie în zona de construcții este echilibru”, spune Both. „Este nevoie de echilibru ca această construcție să fie stabilă, indiferent de solicitările care acționează asupra ei. Nu vrem o clădire care să se miște. Și îmi place să cred că pot să fac structuri care să fie în echilibru.” Dincolo de contribuția academică, Both a supervizat și a participat și la construcția efectivă a lucrării, de la producerea și sudarea bucăților, la instalarea ei în expoziție.
Fondat în 2010 de Stefano Colombo, Eugenio Cosentino și Luca Marullo, Parasite 2.0 se uită la starea habitatelor umane prin lentila arhitecturii, designului sau scenografiei. Pentru acest proiect au respectat schema de culori folosită de constructori: roșu pentru cele mai importante și dificile elemente de structură, galben pentru elementele de prindere și albastru pentru elementele mai ușoare, cum ar fi tabla de exterior.
„Sper ca după ce pleacă de aici, vizitatorii care au văzut lucrarea să fie interesați când intră într-o clădire și de partea structurală, ceea care susține, de fapt, frumosul arhitectural”, spune Both.
România materialelor și salariul minim
Ideea de „nevăzut”, de „ascuns” a fost prezentă în multe dintre lucrările expuse la Faber. Materiale Anonime, creată de designerul columbian Santiago Reyes Villaveces, este o pictură murală cu harta colorată României, în care fiecare culoare reprezintă un anumit tip de material – cuarț, piatră, cupru etc. – , conectat într-un fel sau altul cu regiunea respectivă. Practic, este o hartă geologică în cheie artistică, dar la fel de precisă ca cea din manualul de geografie, care te pune față-n față cu resursele pe care le ascunde pământul. În fața picturii sunt plasate mostre de minerale și metale. „Am vrut să explorez modul în care transformăm materialele și cum, în acest proces, și materialele ne schimbă pe noi”, spune artistul. Villaveces a lucrat alături de Marius Jurca, șeful de lucrări în departamentul de Chimie Aplicată și Ingineria Compușilor Anorganici și a Mediului, din cadrul Facultății de Chimie și Ingineria Mediului. Mostrele de minerale din fața picturii fac parte din colecțiile departamentului.
Lângă această Românie geologică se află Eroul Clasei Muncitoare, o lucrare a designerului român Alina Lupu. „Când am văzut raportul, am decis să pornesc de la ceva ce de fapt lipsește din el. Salariul minim și precaritatea pe care acesta îl aduce”, spune ea. Așa că punctul de pornire au fost trei numere: 3.000 de lei brut salariul minim, adică 1.898 lei net, respectiv 3.275 de lei, venitul necesar într-o lună pentru ca o personă să aibă un trai decent.
Pe trei ecrane vezi trei femei a căror imagine filmată a fost trecută prin sistemul AI DALL-E, creând un efect de încetinire. Mărturiile lor despre ce înseamnă să lucrezi pe salariul minim sunt construite din interviuri despre experiențe reale cu o chelneriță, o angajată a unui muzeu și o antreprenoare la început de drum. Dintre toate lucrările, folosește cel mai vizibil și mult figura umană și e o reamintire bună a faptului că, oricât de performantă ar fi industria, un oraș va avea mereu nevoie de oameni – de la cercetători și ingineri la muncitori, dar și că unele dintre aceste categorii vor rămâne mereu vulnerabile financiar.
Orașul se rotește
Tot de la o omisiune din raport au pornit și Petre Mogoș și Laura Naum, duo-ul din spatele publicației KAJET, dedicate culturii din Europa de Est. Când au citit studiul, cei doi au observat că industria tipografică nu era mai deloc menționată și au hotărât să sape mai adânc. Știau că începând de prin ’40- ’50 aici a funcționat Întreprinderea Poligrafică Banatul, una dintre cele mai importante tipografii din țară. Banatul nu a fost însă nici pe departe prima tipografie din Timișoara.
Primele tipare din regiune au apărut pe la finalul secolului al XVIII-lea și aprțieanu de diecezele catolice. Un moment important din istoria tipografilor locali a fost când, pe la 1895, frații Iuliu (Gyula) şi Mauriţiu (Mór) Moravetz au cumpărat o mică tipografie în oraș, care va deveni Editura Moravetz în perioada interbelică. Născuți la Keszthely în Ungaria, cei doi frați se mută la Timișoara după ce Gyula se formase ca tipograf la Budapesta, iar Mór lucrase la o editură muzicală. Vor păstra acest profil și pentru propria editura, la care vor publica manuale, partituri muzicale, cărți din industria muzicală și revista Muzica.
„Am vrut neapărat să știm dacă în Timișoara existau tipografii clandestine în anii ’40, prin care Partidul Comunist Român tipărea diverse pamflete și broșuri antifasciste”, spune Mogoș. „Am găsit că da, erau. Am înțeles că ar fi fost șase tipografii clandestine în România. Trei în București, una în Iași, una în Timișoara și parcă una la Cluj. Din ce îmi aduc aminte, volumul de tipărituri era destul de ridicat aici la Timișoara.”
În expoziție au adus această muncă de documentare sub forma a trei suluri mari de hârtie, imprimate cu articole și titluri din ziarele locale din arhive. Sunt rulate ca pergamentele din vechime și atârnate, iar vizitatorii pot să-și bucăți de hârtie cam de mărimea unei pagini de ziar. Un sul este roz, unul galben și unul albastru. Culorile nu au fost alese ca să semnifice „un steag al României eșuat”, cum glumesc cei de la KAJET, ci cele trei culori folosite în tipografie: cyan (un albastru verzui deschis, cam ca o mare curată și puțin adâncă), magenta și galben. În sulul cyan găsești articole și informații despre industria din Timișoara în general, în cel roz despre industria tipografică, iar în cel galben despre cultură și educație. Eu am plecat acasă cu o foaie roz, pe care găsești un anunț de angajare maistru tipograf la Uzina „Azur”, un articol din 1974 din ziarul local Drapelul Roșu despre cum ar trebui gestionată mai bine resursa hârtiei și niște poezii din 1970 despre tipar care sună cam așa:
Vouă, tipografi, vă scrie azi țara,
Din minereul inimii fierbinți,
Frați grădinari de pagini și iubire,
Ce-n litere de plumb sădiți lumina
Ca boabele de grîne
Și roadele de toamnă;
(Poezie de Teodor Anastasiu)
Titlul lucrării, Orașul se Învârtește în Cerc! Ecologiile Tipografiei din Timișoara de Ieri și Azi, este și o referință la sulurile de hârtie care trebuie să fie rotite pentru a le putea citite, dar și la dinamica orașului. „Noi așa am găsit Timișoara. S-a schimbat atât de mult, în atât de multe direcții, în funcție și de istoriile coloniale imperiale, încât parcă a fost într-o continuă rotire. Nu știu dacă neapărat în cerc, dar a fost sigur un zig- zag continuu de mișcare.”
Pentru cei de la KAJET, instalația reprezintă încă un mod de arăta poveștile neștiute ale istoriei. Istoria cu i mic, nu cu I mare, cum le place să spună. „La Timișoara se produceau, pe lângă cărți, și foarte multe etichete pentru fabricile care făceau borcane și conserve. Nouă ne-a plăcut și ideea asta, că tipografia nu tipărește doar cultură înaltă, romane de ficțiune sau propagandă politică, ci și jocuri pentru copii, etichete care se lipeau pe borcane, meniuri, rechizite. Și ele erau la fel de interesante.”
***
„Expoziția se poziționează între industrie și design”, spune curatoarea Martina Muzi, iar designerul și colegul ei Frederico Santarini completează ideea: „Cred că frumusețea ei este că aduce la un loc diferite moduri de a vedea și de a materializa povești”.
Sunt multe povești în această expoziție, cele pe care le-am prezentat aici, dar și altele ca lucrarea care urmărește ce se întâmplă cu gunoiul produs de aceste industrii și aruncat neconform de indivizi sau Rețele de Bloc, o instalație a designerului român Cristina Cochior, care se uită la rețelele autonome de internet apărute la sfârșitul anilor ’90. Și rămâne senzația că ar mai putea fi încă pe atâtea, pentru că, spre exemplu zona de mediu sau de agricultură industrială nu au fost puternic reflectate în lucrări.
De la un oraș în care primele fabrici au produs bere, dulciuri (ceau, Kandia din 1890) sau cărămizi, la un oraș care produce azi mașini, seringi sau produse chimice, Timișoara a crescut și s-a transformat în tandem cu aceste industrii. Semnalizatoare - Designul nu este un panou de bord vine ca o recunoaștere și o chestionare a acestui fapt. Lucrările de design te invită să te gândești la fabrici și la produse ca la locuri de unde se poate naște artă & reflecție, nu doar utilitate.
Expoziția Semnalizatoare - Designul nu este un panou de bord poate fi vizitată la centrul FABER până pe 11 noiembrie.
Credit foto: FABER.
