Am ajuns la expoziția Spațiu (continuare și sfârșit) când se monta ultima instalație și se făceau ultimele retușuri. Și, deși cunoșteam bine spațiul - Rezidența BRD Scena9 -, prima reacție a fost deruta. În fiecare încăpere, ochiul depista detalii pe care nu era sigur cum să le proceseze: Să fi fost dintotdeauna acolo și să nu le fi observat? Să fie la mijloc o intenție artistică sau un accident studiat? Treptat, însă, toate formele noi care schimbau abia perceptibil, ca într-un vis, geometria locului au început să comunice cu lucrările: prin culori, prin motive, prin unghiuri și alte indicii pe care, de cele mai multe ori, le procesăm automat, în grabă. Și atunci am simțit că trebuie s-o iau de la capăt. Fiindcă Spațiu (continuare și sfârșit), expoziția curatoriată de Mihnea Mircan, nu e câtuși de puțin o expoziție clasică, simplă, unde lucrările așezate obedient pe perete îți indică fără eroare ce anume trebuie să vezi, care sunt atracțiile de pe hartă.
Dimpotrivă. Artiștii Iulia Nistor și Achraf Touloub au gândit împreună o experiență care-și împinge privitorul la un grad mai mare de libertate și care, în loc să confiște întreaga atenție și s-o concentreze strict spre lucrările expuse, o deschide către spațiul unde se petrece întâlnirea dintre artist și vizitator. Odată intrat în clădirea monument istoric care supraviețuiește în centrul Bucureștiului de la sfârșitul secolului 19 (care a fost, pe rând, reședință regală și restaurant, înainte să devină centru cultural-artistic), ești provocat să descoperi pe cont propriu spațiul și să-ți regândești automatismele cu care privești, în mod obișnuit, locul și lucrările de artă.
Genul acesta de exercițiu e, de altfel, una dintre mizele principale ale curatorului Mihnea Mircan, care a conceput expoziția Spațiu (continuare și sfârșit) în tandem cu expoziția Specii de spații, recent deschisă la Muzeul Național de Artă. Ambele își au rădăcinile în eseul cu același nume (Espèces d'espaces), în care scriitorul francez Georges Perec descosea la mijlocul anilor '70 esența atâtor spații în care ne mișcăm mereu, de la strada pe care o împărțim și apartamentul în care ne refugiem, până la patul în care ne abandonăm somnului și pagina în care ne structurăm gândurile.
Iar cei doi artiști invitați, Iulia Nistor (care a studiat la Cluj și a plecat să lucreze la Frankfurt și Berlin) și Achraf Touloub (născut în Maroc și stabilit în Franța), sunt ghizii perfecți într-o astfel de călătorie. Fiindcă, deși lucrează cu tehnici diferite, amândoi împărtășesc o anume curiozitate pentru ambiguitatea proceselor și spațiilor mentale, un interes pentru dinamica procesului de reprezentare ca atare, o pasiune pentru întrebări despre percepție, atenție și comunicare. Am stat de vorbă cu Iulia și Achraf despre cum au făcut spațiul părtaș vocal în expoziția lor, despre spațiile în care lucrează și despre cum trecerea dintr-un spațiu cultural în altul amprentează felurile de-a gândi și de-a crea.
Expoziția Spațiu (continuare și sfârșit) poate fi vizitată până pe 16 iunie.
Când am venit să văd lucrările, am avut un moment de confuzie. Erau anumite detalii în spațiu de care nu eram sigură dacă așa fuseseră dintotdeauna sau dacă sunt intervenții ale voastre. De pildă, cadrul ferestrelor și al ușilor din partea stângă. Am încercat să-mi aduc aminte dacă îl mai văzusem.
Iulia Nistor: Locul ăsta e foarte specific. Nu e un cub alb, așa cum sunt majoritatea galeriilor. Și, desigur, amândoi avem desene și picturi - obiecte plate, pe care de obicei le montăm pe perete -, dar am inclus în lucrările noastre și spațiul însuși, care are la activ o istorie de intervenții foarte diverse. Fiecare nou proprietar a intervenit în clădire, unele schimbări sunt foarte vizibile, altele mai puțin, pe unele am încercat să le ascundem, pe altele nu.
Achraf Touloub: La urma urmei, spațiul este rezultatul felului prin care o clădire a supraviețuit tuturor secvențelor istorice dinainte de a deveni un spațiu de artă. Și în felul acesta, clădirea a devenit parte din discuție, iar noi nu am vrut s-o lăsăm de-o parte și doar să ne expunem arta în ea. Clădirea a devenit, într-un fel, o a treia voce. Și de aceea veți vedea două feluri de lucrări: unele din practica noastră curentă, iar altele sub formă de intervenții site-specific, modul nostru de a reacționa și de a include spațiul în discuție.
Iulia Nistor: Când ajungi într-un spațiu „gol”, începi să te întrebi: oare ce percep acum? Fiindcă nu spațiu gol nu e, de fapt, niciodată gol. Sunt oameni în el, sunt to felul de amenajări, sunt reclame și multe altele. Când am ajuns noi aici, în acest spațiu „gol” erau deja foarte multe elemente. Așa că ne-am întrebat: pe ce ne concentrăm? Un proces similar se întâmplă și când intri la o expoziție: odată ajuns în spațiu, observi o lucrare pe perete, care-ți indică unde anume să te uiți. Îți direcționează atenția. Cumva, asta am vrut să facem și noi aici, să punem în discuție spațiul în sine și să direcționăm atenția asupra lui, într-un mod cât se poate de serios, dar în același timp amuzant și derutant. Astfel că, pe lângă lucrările noastre, vezi tot felul de lucruri și începi să te întrebi Oare așa era spațiul ăsta de la bun început sau vreun fost proprietar a lăsat urma asta? Așa era sau așa a fost făcut să fie? Genul ăsta de întrebări încercăm să generăm prin intervențiile noastre: Cum era acest loc înainte să ajung aici? Ce văd mai exact aici?
Voi în ce tip de spații preferați să expuneți, într-un cub alb, neutru și indiferent la context, sau într-un spațiu cu particularități în funcție de locul unde se află?
Achraf Touloub: Din punctul meu de vedere, fie că e vorba de o expoziție în Coreea sau în India, acesta e unul dintre lucrurile cele mai interesante: că poți reacționa la un astfel de spațiu. Îl poți vedea ca pe un simbol: un loc anume, dus în atâtea și-atâtea direcții de toți proprietarii lui. Pentru mine, e mai incitant să pot interacționa cu un astfel de spațiu, decât cu unul neutru. Și e o întreagă dimensiune sentimentală pe care o are evoluția unui loc înainte ca lucrările să sosească și să devină o paranteză unde oamenii intră să vadă ceva anume și să devină parte dintr-o experiență comună.
Iulia Nistor: De obicei, prefer spațiile neutre - deși niciun spațiu nu este cu adevărat neutru. Chiar și dacă e vorba doar de context, există mereu particularități și ciudățenii în fiecare spațiu, și abia prin intermediul lor ajungi să-l cunoști mai bine.
Vorbind despre diverse tipuri de spații, cum arată spațiul vostru de lucru, atelierul unde vă produceți lucrările?
Iulia Nistor: Locul în care lucrez e mereu diferit. Pentru mine, atelierul este mai degrabă un spațiu mental, unde gândesc și concep lucrările. Desigur, am un atelier în apartamentul unde locuiesc la Berlin, alteori am o rezidență aici sau acolo - cel mai recent, am fost plecată două luni la Sao Paolo -, și locul se schimbă mereu, dar asta nu mă influențează. Atelierul meu este acel spațiu mental, abstract, unde continuu să lucrez oriunde m-aș afla. Nu-mi place noțiunea de artist nomad, dar cumva cred că e imposibil să fii altfel în zilele noastre. Sau poate e doar poblema mea, am făcut alegerile greșite (râde).
Achraf Touloub: Dintr-o perspectivă pariziană, situația e foarte complexă. Atelierul artistului spune foarte multe despre condiția artistului. La urma urmei, pentru a crea lucrări interesante, ai nevoie de un minimum de bază: de spațiu și de lumină. Or, dacă lucrezi la Paris, astea sunt cele mai scumpe lucruri. Așa că de cele mai multe ori ajungi să lucrezi în bucătărie sau în camera de zi, alături de familia ta. Pentru mine, gândul de-a avea un atelier doar al meu e aproape un vis. Ciudat să zic asta, nu-i așa? Și dacă tot vorbeam de artistul-nomad, aproape toate expozițiile mele le-am pregătit închiriind câte două-trei luni apartamente prin Airbnb, prin diferite orașe din lume. Aici, în București, văd o mulțime de spații goale care ar putea fi folosite.
Iulia Nistor: Da, e aproape imposibil să ai un atelier ca lumea. Și apropo de spațiile din București, țin minte o clădire uriașă, goală, de pe Batiștei. Acum vreo cinci ani, treceam în fiecare zi pe lângă ea și mă gândeam cât spațiu, cum ar putea fi folosit. Iar la un moment dat, chiar am primit acces în clădirea respectivă și am început să lucrez acolo. Doar că am primit o cameră la subsol, o cameră friguroasă și fără lumină bună. Era foarte plăcut să merg acolo în fiecare zi și să zic, da, ce bine, ăsta e atelierul meu, dar eu lucram, de fapt, într-un subsol.
Achraf Touloub: E foarte bine că ai adus vorba de asta, fiindcă vorbește despre precaritate. În Franța, e propriu-zis imposibil să lucrezi într-un atelier, și chiar să ai o locuință tinde să devină imposibil. Așa că - îmi pare rău s-o spun -, Parisul devine un oraș unde pot face artă copiii bogați. Mulți din generația mea am început să expunem după criza economică din 2008, iar asta se simte încă. E un lucru pe care îl avem în comun ca artiști, indiferent că suntem din Est sau din Vest. E un fenomen global, pe care-l observ și în Africa, și în Asia. Oricum, e interesant și că în vremuri de criză, cei cu adevărat pasionați de ceea ce fac găsesc o cale de a continua. Vorbeam cu niște prieteni, artiști români, care mi-au spus ceva ce n-o să uit niciodată: știi, unele dintre cele mai bune lucrări au fost făcute într-o bucătărie.
Ne place să vorbim mult despre artă, dar nu despre condițiile în care sunt create lucrările. De parcă lucrările n-ar avea nevoie decât de inspirație, nu și de condiții materiale.
Iulia Nistor: Da. Se creează un cub alb, care asigură neutralitatea, astfel încât ajungi să privești doar lucrarea. Sigur că nu e vorba doar despre asta. Pentru mine, atelierul a devenit o dimensiune abstractă tocmai fiindcă mă gândeam mereu că nu voi găsi atelierul perfect. Mereu întâmpini probleme, așa că, într-un fel, spațiul mental îți asigură continuitatea de care ai nevoie, și pe care apoi o poți materializa în diferite locuri. Dar nu poți aștepta și spera să apară condițiile ideale.
Achraf Touloub: În același timp, suntem o generație care și-a acceptat precaritatea. Vezi un hipster mândru că are bicicletă, nu mașină, că împarte un apartament cu cinci alți oameni, fără să poată fi vreodată proprietar, chiar dacă e un fotograf renumit sau face treabă bună în IT. Toți în jurul meu sunt așa.
De aici, din România, există ideea, aspirația asta cum că Franța își susține artiștii, spre deosebire de țara în care trăim noi.
Achraf Touloub: E foarte problematic de unde vii ca artist. Dacă ești american, ți se va părea că America e dificilă, dacă ești algerian, ți se va părea că Algeria e dificilă. În contextul francez, încerc să păstrez o oarecare distanță, fiindcă nu e deloc ușor să fii artist francez. Am avut un mare noroc să cunosc artiști români și să lucrez cu Plan B, o galerie românească. Fiindcă mă simt apropiat de ea și de spiritul european, dar într-un fel mult mai natural, în care legătura cu oamenii are de-a face cu estetică și cu idei, nu cu un destin istoric comun, cu etnie, naționalitate etc.
Amândoi ați schimbat contextele culturale și naționale în care lucrați. Tu, Iulia, te-ai mutat din România în Germania, iar tu Achraf, te-ai născut în Maroc, dar trăiești și lucrezi în Franța. Cum s-a reflectat schimbarea asta în felul în care lucrați și vă raportați la artă?
Iulia Nistor: În cazul meu, nu m-am putut identifica niciodată până la capăt cu ceva. Sunt nostalgică după anumite lucruri din România, așa că mă tot întorc, dar îmi plac și multe lucruri din Germania, așa că lucrez acolo. Dar cu niciuna dintre ele nu mă pot identifica pe de-a-ntregul. Întotdeauna e vorba despre mișcare: mă implic în ceva, ca apoi să mă distanțez. Iar asta poate fi de folos. Dacă nu ai destulă distanță, poate că nu reușești să judeci prea corect situația, iar dacă ai prea mare distanță, devii sarcastic. Pentru mine, tocmai această dialectică, de a vedea lucrurile din mai multe perspective, de aproape și de departe, e o expresie importantă a gândirii.
Achraf Touloub: Eu nu cunosc decât contextul Franței, unde trăiesc, însă fără să fiu francez. Asta nu se va schimba, iar eu accept că mă aflu între două dimensiuni. La fel ca futuriștii și cubiștii, care căutau o dimensiune intermediară. Așa sunt eu, între dimensiuni, doar că nu prea e loc aici, în acest spațiu intermediar. Abia dacă poți respira. Și, în lumina evenimentelor recente legate de migrație, spațiul ăsta devine din ce în ce mai îngust. E din ce în ce mai greu să te miști în el. Și ai la dispoziție mijloace din ce în ce mai precare de a trata problema asta. Fiindcă acum, ți se spune că e doar o problemă de reprezentare. Acum ești artist înainte de toate, și se presupune că are o importanță secundară de unde vii.
Tot întâlnesc sintagma asta - lumea artei -, de parcă ar fi un spațiu distinct, cu alte reguli. Ce înseamnă pentru voi lumea artei?
Iulia Nistor: Pentru lume, e doar un fel al oamenilor de a vorbi despre artă. Eu nu cred că există așa ceva, lumea artei. Există anumite situații - organizezi expoziții, cunoști artiști etc. -, dar nu există o lume separată, distinctă de lumea noastră a tuturor.
Achraf Touloub: Trebuie să fii foarte pretențios ca să spui că faci parte din lumea artei. Altfel, dacă te poți numi artist, înseamnă că ai avut o zi bună - altminteri ai mereu îndoieli. Dar lumea artei are o importanță strategică, fiindcă reprezentarea are un efect din ce în ce mai important în relație cu politica și problemele sociale. Vedeți bine cum, în zilele, noastre lumea artei e foarte bine legată de agenda politică: nu le mai cerem politicienilor să rezolve problema migranților care se îneacă în Mediterana, ci îi cerem lui Ai Wei Wei să facă un proiect artistic despre asta. Cele două devin echivalente. Mi se pare foarte interesantă schimbarea asta, dar nu cred că are de-a face cu chestiuni estetice. Are de-a face cu puterea. Fiindcă mulți dintre cei care joacă un rol important pentru arte nu fac parte din această lume a artelor.
Aș vrea să vă rog să începem împreună un tur al expoziției. Aș propune să începem cu intervențiile în spațiu.
Achraf Touloub: Pentru multe dintre intervențiile pe care le-am făcut aici, vei întâlni aceeași situație neobișnuită în care te afli, să zicem, undeva în natură și, pentru o nano-secundă, te întrebi: oare chestia asta chiar se întâmplă așa spontan? Sau a fost făcută de cineva? Astăzi, suntem constant confruntați cu genul ăsta de întrebări, atunci când în lume are loc un eveniment. Ne întrebăm oare e un eveniment real sau a fost regizat? E ca un fel de provocare lansată percepției. De parcă te-ai uita la un loc pe care-l cunoști, dar care s-a mutat cu totul un centimetru mai departe. De parcă abia te-ai trezit dimineața și te întrebi e aievea ce văd? Și fix acest moment, când nu poți recunoaște lucrurile cu certitudine, când nu îți poți folosi nici cultura, nici ideologia pentru a descifra ce vezi, fix acel moment e crucial.
Iulia Nistor: Vrem să devenim mult mai conștienți de toată incertitudinea care ne înconjoară și de partea ei bună. Apropo de natură, se întâmplă, de exemplu, să găsești două frunze care arată identic. Dar asta e imposibil, te gândești - nu există lucruri identice în natură. Și în felul acesta, în trecut apăreau, de pildă, întrebări teologice: Oare cum a fost posibil să apară două frunze identice? Cine sau ce le-a făcut să fie așa? Ceva asemănător se întâmplă și în contextul acesta artificial, al unei expoziții, când îți pui întrebări despre ceea ce vezi.
Achraf Touloub: În vremuri când ne temem foarte mult de interferența în filtrele de comunicare, încercăm să evităm pe cât posibil îndoiala. Fiindcă ea aduce contradicții și, de regulă, atunci când apare contradicția, oamenii încetează să mai vorbească sau încep să se certe. În artă, însă, acel moment de îndoială e chiar începutul.
V-aș ruga să-mi explicați puțin procesul din spatele acestor lucrări, din prima încăpere. Cum ați ajuns la el?
Achraf Touloub: E un proces de lungă durată. Și, e, în egală măsură, practică artistică și analiză a unor procese tradiționale de reprezentare, de la miniaturi persane, la stampe japoneze. Una dintre practicile pe care le-am dezvoltat se concentrează pe texturi simbolice. E un fel de esențializare pe care am făcut-o pornind de la analizarea și reproducerea unor desene tradiționale. Așa am observat că, în aceste contexte, nu e folosită niciodată linia dreaptă în construcția desenului, așa cum se întâmplă în Europa. Linia asta dreaptă are de-a face cu progresul, cu un curs anume al istoriei, în vreme ce în cultura orientală avem o succesiune de virgule. Iar eu asta încerc să folosesc, un pattern straniu de valuri, o textură fără contrast puternic, care mă ajută să reciclez și să reinterpretez amintiri, momente mitologice etc. E ca un fel de dimensiune paralelă, cu propriile reguli. De asemenea, mi se mai pare interesant faptul că nu prea poți privi lucrările astea. Poți, în schimb, să le simți, și tocmai asta e miza. Toate lucrările pe care le expun aici au de-a face cu această idee, că trebuie mai degrabă percepute, decât privite. Trebuie să interacționezi cu ele, să le simți privirea.
Dar tocmai textura asta despre care spui îmi dă impresia că în ea se ascunde un cod, pe care tot îmi vine să-l citesc. Dar asta poate fiindcă așa înțeleg eu lumea, înainte de toate, prin text și citit.
Practic, e opusul a ceea ce-ți cer să faci. Să te oprești din a mai încerca să citești o imagine. Fiindcă așa ne confruntăm cu lucruri pe care nu le-am mai văzut niciodată. Pentru a observa ceea ce e în fața noastră, e nevoie să ne schimbăm. În fața unei lucrări, vreau să lași la o parte toate lucrurile pe care le folosim ca să înțelegem realitatea. Să privești cu ochii dezbrăcați. Oricum, nu ochii sunt unealta cu adevărat potrivită. Mai bine încerci să miroși, să respiri, să simți lucrarea.
Mulțumesc pentru ocazia asta. E important să ieși din propriile rutine de înțelegere.
Iulia, ai aici două lucrări care par să fie parte dintr-o serie. În ce fel sunt înrudite?
Iulia Nistor: În unele cazuri când lucrez, cum s-a întâmplat și aici, punctul de pornire a fost o lucrare de mici dimensiuni, pe lemn. O suprafață tare, pe care am construit multe straturi. Atunci când mă gândesc la o reprezentare, nu e vorba de ceva bidimensional, ci mai degrabă de un loc, un spațiu mental, la existența căruia contribuie foarte multe lucruri. Iar toate aceste lucruri care se întâmplă în spațiul mental trebuie, înainte de toate, așezate în imagine. Iar eu, în practica mea, nu stau să decid dinainte, în minte, ce anume e important și ce nu. Așa că adaug tot. Doar că, după fiecare strat adăugat, încep să distrug ce era înainte. Ori atunci când stratul e încă umed - caz în care folosesc, de exemplu, o hârtie pe care o presez ca să dizloc culoarea - ori când e uscat - și atunci răzui culoarea. În felul ăsta, imaginea inițială nu mai este vizibilă, iar eu pot să adaug un strat și încă unul, până când am adus acolo tot ceea ce este necesar lucrului pe care vreau să-l reprezint. Doar că, după un anumit punct, anumite fragmente nu mai pot fi șterse, eliminate cu totul. Se petrece un proces de selecție care, asemenea procesului uitării, este parțial aleatoriu. Iar la un moment dat, toate aceste fragmente care se păstrează pe suprafață ajung să alcătuiască fundalul. Înainte de a mă gândi la figura principală, eu mă gândesc la acest fundal - abia după ce-l construiesc, mă gândesc la figura centrală care cred că ar fi potrivită pentru reprezentarea din mintea mea.
Uneori, pornesc de la aceste lucrări mici - ele însele un fel de locuri - și creez lucrări mai mari. Se poate întâmpla să nu știu exact care ar să fie ultimul pas al unei lucrări, și atunci fac mai multe lucrări ca să-mi dau seama. Alteori, lucrările mai mari sunt continuări ale celor mici. În cazul ăsta particular, a fost vorba de perspectivă, de relația stabilită între toate spațiile pe care le traversăm în spațiul de expoziție. Așa că am revizitat locul pe care l-am creat acum câțiva ani în lucrarea mică - mi-am amintit foarte bine tot procesul și m-am uitat și peste toate notițele pe care mi le-am luat în timp ce lucram la ea - și, pornind de la ea, am creat special pentru expoziție lucrarea mai mare.
În ce fel de spațiu au fost create lucrările voastre din acestă expoziție?
Achraf Touloub: Toate lucrările mele sunt făcute acasă. În camera de zi. E o treabă foarte complicată să trăiești cu lucrările tale în spațiul intim. Uneori, de la un punct încolo, începe să devină apartamentul lucrărilor, iar tu nu mai ai loc. Odată, țin minte că a trebuit să merg să dorm la un prieten.
Știu mulți artiști care, odată ce termină o lucrare, nu mai vor s-o vadă, ca să se apuce de una nouă. Îmi imaginez că, trăind cu ele, separarea devine din ce în ce mai grea.
Iulia Nistor: Poți oricând să întorci lucrările cu spatele (râde).
Vă invit să descoperiți pe cont propriu restul lucrărilor și felul în care comunică ele cu spațiul unde se află. Expoziția „Spațiu (continuare și sfârșit)” va rămâne deschisă la Rezidența BRD Scena9 până la jumătatea lui iunie. Până pe 14 iulie, va rămâne deschisă și expoziția „Specii de spații”, curatoriată de Mihnea Mircan la MNAR.
