În 1914, exploratorul britanic Ernest Shackleton a pornit la bordul navei Endurance spre Antarctica, cu intenția de a traversa pe jos continentul alb. La începutul anului 1915, vasul rămâne blocat între ghețari, în Marea Weddell, iar expediția lui Shackleton se transformă într-o luptă pentru supraviețuire (care s-a întins pe un an de zile) și de salvare a echipajului format din 27 de oameni. 

Apărută la sfârșitul anilor 50, Endurance. Incredibila călătorie a lui Shackleton, cartea lui Alfred Lansing, jurnalist și scriitor american, s-a bucurat de un mare succes de public abia în anii 80-90, o perioadă în care figura lui Shakleton revenise în prim-plan și când începuseră să apară din ce în ce mai multe povești de supraviețuire de acest tip (vezi și În aerul rarefiat, de Jon Krakaeur). În 2013, cartea lui Lansing a ajuns la cea de-a patruzeci și noua ediție. 

Deși scria despre un eveniment la care nu participase, Lansing a fost apreciat tocmai manieră verosimilă și captivantă cu care a redat această poveste, în stilul unui reporter care transmite de la fața locului. El s-a folosit de mărturii scrise și de interviurile ample pe care le-a făcut cu o parte dintre supraviețuitori. „În acest scop, am avut la dispoziţie o sursă inepuizabilă de materiale, mai ales jurnalele, extraordinar de amănunţite, ale fiecărui membru al expediţiei care a făcut însemnări zilnice. Este uimitor cât de meticuloase sunt aceste jurnale, ţinând seama de condiţiile în care au fost scrise. De fapt, ele conţin mai multe informaţii decât aș fi putut include aici”, spunea Lansing. 

Mai jos, vă invităm să citiți un fragment din Endurance. Incredibila călătorie a lui Shackleton, apărută la Editura Art, în traducerea lui Gabriel Tudor.

*

Ordinul de a abandona vasul fu dat la ora 17:00. Dar pentru majoritatea oamenilor nu mai era necesar, întrucât ştiau deja cu toţii că nava era condamnată şi venise momentul să renunţe la încercările de a o salva. Însă nu erau înspăimântaţi, nici măcar neliniştiţi. Se luptaseră fără încetare, timp de trei zile, şi pierduseră. Acum îşi acceptau înfrângerea aproape apatici. Erau, pur şi simplu, prea obosiţi ca să le mai pese. 

Frank Wild, secundul, îşi croi drum de‑a lungul punţii deformate, către cabina echipajului. Acolo, doi marinari, Walter How şi William Bakewell, stăteau întinşi pe paturile de jos. Amândoi erau în pragul extenuării, după ce munciseră la pompe aproape trei zile, dar nu puteau dormi din cauza zgomotelor pe care le producea nava muribundă.

În acele momente, nava era zdrobită. Nu dintr‑odată, ci încet, puţin câte puţin. Presiunea a zece milioane de tone de gheaţă apăsa asupra ei din toate părţile. Şi Endurance plângea cuprinsă de agonie. Osatura, bordajul, bârnele imense, multe dintre ele groase de aproape un picior1 , scârţâiau lugubru pe măsură ce presiunea ucigaşă se accentua. Când bârnele nu mai putură să reziste, se rupseră cu un răpăit ca de artilerie.

 Majoritatea bârnelor teugei se frânseseră deja ceva mai devreme, în aceeaşi zi, iar puntea se umflase, ridicându‑se și coborând pe măsură ce presiunea sporea sau scădea. 1 Unitate anglo‑saxonă de măsurare a lungimii, egală cu aproximativ 30 de centimetri.

Wild îşi strecură capul pe uşa cabinei echipajului şi zise, abia şoptit: 
— Nava se scufundă, băieţi. Cred că‑i timpul s‑o părăsim. 

How şi Bakewell se ridicară din paturi, luară două feţe de pernă în care‑şi înghesuiseră câteva lucruri şi‑l urmară pe Wild pe punte. 

Apoi, Wild coborî în minuscula sală a motoarelor. Kerr, mecanicul, stătea la baza scării şi aştepta. Alături de el era Richardson, mecanicul‑şef. Se aflau acolo de aproape 72 de ore, menţinând nivelul aburului în cazane, pentru ca pompele din sala motoarelor să poată funcţiona. În tot acest timp, deşi nu văzuseră deloc gheaţa deplasându‑se, ştiau prea bine ce efecte avea aceasta asupra vasului. Din când în când, sub presiune, laturile navei – chiar dacă în unele locuri aveau o grosime de două picioare – se încovoiau în interior chiar şi cu şase inchi. În acelaşi timp, plăcile de oţel ale podelei se împingeau unele în altele, scârţâind prelung când marginile lor se întâlneau, apoi se umflau şi brusc se încălecau pocnind. 

Wild adăugă imediat:

 — Lăsaţi focurile! zise el. Nava se scufundă.

 Kerr părea uşurat. Wild se întoarse spre pupă, către axul elicei. Acolo, McNeish, tâmplarul vasului, şi McLeod, un marinar, se trudeau să călăfătuiască un batardou construit de McNeish cu o zi în urmă. Acesta fusese ridicat în grabă, în încercarea de a stăvili şuvoiul de apă care pătrundea în navă prin locul unde cârma şi etamboul fuseseră smulse de gheţuri. Dar apa ajungea acum aproape de plăcile punţii şi câştiga teren mai rapid decât o putea ţine batardoul în frâu şi decât o puteau elimina pompele. Când presiunea înceta pentru o clipă, se auzea apa curgând și inundând nava.

Wild le făcu semn celor doi să renunţe, după care urcă scara spre puntea principală. 
Clark, Hussey, James şi Wordie dăduseră la pompe, dar renunţaseră din proprie iniţiativă, înţelegând inutilitatea strădaniilor. Acum stăteau pe lăzile cu provizii sau direct pe punte, sprijiniţi de parapeţi. Pe chipurile lor se citea povara de nedescris a celor trei zile de eforturi zadarnice la pompe. 

Mai departe, spre provă, conducătorii atelajelor de câini legaseră o bucată mare de pânză de parapetul de la babord şi făcuseră din ea un fel de jgheab ce cobora către gheaţa care înconjura vasul. Luară, rând pe rând, cei 49 de câini husky din cuştile lor, lăsându‑i să alunece în jos, către oamenii care aşteptau lângă navă. În mod normal, orice activitate de acest gen le‑ar fi agitat enorm pe patrupede, dar acestea păreau să fi simţit cumva că se petreceau lucruri extraordinare. Nu izbucni nicio luptă între câini şi niciunul nu încercă să fugă. 

Poate că oamenii, prin atitudinea lor, le dădeau de înţeles că ceva se schimbase. Lucrau cu ardoare, grăbiţi, abia adresându‑şi un cuvânt. Dar niciunul dintre ei nu părea alarmat. De fapt, în afară de mişcarea gheţurilor şi de zgomotele produse de navă, scena era relativ calmă. Temperatura atinsese –22°C şi un vânt uşor sufla dinspre sud. Deasupra, cerul amurgului era senin. 

Dar undeva, tare departe, spre sud, se stârni o hulă ale cărei vânturi băteau în direcţia lor. Deşi probabil că nu avea să‑i ajungă mai devreme de două zile, apropierea sa era sugerată de felul în care se deplasau gheţurile, ce se întindeau cât vedeai cu ochii. Pustietatea de gheaţă era atât de vastă şi de compactă, încât, deşi hula nu ajunsese încă la ei, presiunea îndepărtată a vânturilor sale deja zdrobea banchizele unele de altele. 

Întreaga suprafaţă îngheţată era un haos în permanentă mişcare. Arăta ca un mozaic enorm, ale cărui piese se întindeau la infinit, izbite unele de altele de o forţă nevăzută, dar irezistibilă. Încetineala parcă deliberată, chibzuită, a mişcării accentua impresia de putere titanică. Oriunde se izbeau două banchize, pentru o vreme, marginile lor se împingeau una în alta și scrâșneau. Apoi, cum niciuna nu dădea semne că ar ceda, se ridicau amândouă, lent şi adesea vibrând, mânate de forţa implacabilă. Uneori, se opreau brusc, ca şi cum puterea invizibilă ce domina gheţurile şi‑ar fi pierdut inexplicabil interesul de a le împinge. Dar adesea cele două banchize – de multe ori groase de zece picioare sau chiar mai mult – continuau să se ridice tot mai sus, până ce una dintre ele sau ambele se sfărâmau, prăvălindu‑se de-a valma şi formând o creastă de presiune. 

Se auzeau zgomotele gheţurilor care se deplasau – sunete surde, vaietul şi scrâşnetul banchizelor – şi, din când în când, bufniturile blocurilor grele prăbușindu‑se. Pe lângă asta, gheţurile împinse unele în altele aveau un repertoriu aproape nelimitat de sunete, însă multe dintre ele păreau să nu aibă nicio legătură cu zgomotul produs de banchizele sub presiune. Uneori se auzea un şuierat, ca şi cum un tren gigantic, ale cărui osii scrâşneau ascuţit, ar fi trecut prin apropiere, într‑un vacarm de bubuituri şi zdrăngăneli. În acelaşi timp, se auzea o sirenă uriaşă, al cărei urlet părea să se amestece cu cântecul cocoşilor, cu vuietul unui val îndepărtat, cu duduitul domol al unui motor şi cu gemetele unei bătrâne. În rarele perioade de calm, când deplasarea gheţurilor înceta pentru un moment, un răpăit înfundat de tobe străbătea văzduhul.

 În acest univers de gheaţă, nicăieri mişcarea nu era mai acerbă şi nici presiunea mai intensă decât în blocurile care loveau nava. Poziţia acesteia era cum nu se poate mai nefericită. Un sloi imens se înfipsese zdravăn în prova tribord, iar altul bloca nava pe aceeaşi parte, dar dinspre pupă. Un al treilea bloc exercita presiune asupra babordului. Astfel, gheaţa avea să sfărâme nava în două, drept la mijloc. În câteva rânduri, ambarcaţiunea se înclină cu totul spre tribord.

 În partea din faţă, unde atacul era cel mai violent, gheaţa acaparase vasul. Se acumula tot mai sus şi mai sus, lipindu‑se de provă, pe măsură ce nava respingea val după val, până ajunse la parapeţi. Apoi se revărsă pe punte, copleşind vasu sub o povară zdrobitoare, care afunda prova și mai tare. Astfel imobilizată, nava era şi mai vulnerabilă în faţa banchizelor ce o împresurau. 

Vasul reacţiona într‑un mod diferit la fiecare nou val de presiune. Uneori, parcă tremura scurt, ca un om cuprins de o durere sfâşietoare. Alteori, se opintea într‑o serie de spasme însoţite de ţipete chinuitoare. Atunci, cele trei catarge se clătinau violent, în spate şi în faţă, iar greementul se încorda precum corzile unei harpe. Dar pentru oamenii de la bord cele mai chinuitoare momente erau când nava părea o creatură uriaşă care, împresurată, se sufoca.

 În acele ore finale, membrii echipajului erau îngroziţi mai mult decât orice altceva de felul în care nava agoniza, asemenea unei fiare gigantice. 

Până la 19:00, toate echipamentele indispensabile fuseseră mutate pe gheaţă şi oamenii înjghebaseră un fel de tabără pe o banchiză solidă, la mică distanţă de tribord. Bărcile de salvare fuseseră coborâte cu o seară înainte. Odată ajunși pe gheaţă, majoritatea membrilor echipajului simţiseră o imensă uşurare la gândul că nu se mai aflau la bordul navei condamnate. Puţini s‑ar fi întors de bunăvoie la bord.

 Însă câţiva ghinioniști primiră ordinul de a urca acolo pentru a recupera diferite lucruri. Unul dintre ei era Alexander Macklin, un medic tânăr şi voinic, care se întâmpla să fie şi conducătorul unui atelaj de câini. Abia îşi priponise patrupedele în tabără, când i se ordonă să meargă împreună cu Wild să aducă nişte scânduri din magazia de la prova navei. 

Cei doi porniră la drum şi tocmai ajunseseră pe vas când un strigăt răsunător se auzi dinspre tabără. Banchiza pe care fuseseră ridicate corturile începea să se crape. Wild şi Macklin dădură fuga înapoi. Oamenii înhămară câinii şi mutară în grabă corturile, lăzile, săniile şi restul echipamentului pe o altă banchiză, la o sută de yarzi depărtare de navă. 

În momentul în care reuşiră să mute toate lucrurile, vasul părea a fi pe punctul de a se scufunda, aşa încât cei doi  se grăbiră să urce la bord. Îşi croiră drum printre bucăţile de gheaţă împrăștiate pe teugă, apoi ridicară trapa care dădea spre forpic1 . Scara fusese smulsă din suporturile ei şi alunecase într‑o parte. Pentru a ajunge jos, erau nevoiţi să coboare încet, prin beznă, ţinându‑se de cioturile de lemn.

 Zgomotul dinăuntru era de nedescris. Compartimentul pe jumătate gol amplifica, asemenea unei gigantice cutii de rezonanţă, fiecare pocnet al lemnelor care se despicau. Cei doi se găseau la doar câteva picioare de marginile navei şi auzeau cum gheaţa din exterior exercita presiune asupra bordajului, ca să‑l străpungă.

 Aşteptară câteva clipe, până când ochii li se mai obişnuiră cu întunericul, și priveliștea îi îngrozi. Stâlpii de susţinere se îndoiseră şi traversele de deasupra lor erau pe punctul de a ceda. Era ca şi cum nava ar fi fost cuprinsă într‑o menghină uriaşă, care se strângea lent, până când structura de lemn avea să cedeze în faţa presiunii. 

Bucăţile de scândură după care veniseră erau depozitate în nişele întunecate de pe lateralele provei. Ca să ajungă la ele, se târâră amândoi printr‑un batardou. Văzură că şi acesta se încovoia spre exterior, ca şi cum s‑ar fi putut rupe în orice moment, prăvălind întreaga teugă peste ei. 

Macklin ezită pentru o clipă, iar Wild, simţind teama celuilalt, îi strigă să rămână pe loc, acoperind vuietul navei. Apoi pătrunse în deschizătură şi câteva minute mai târziu începu să‑i întindă scândurile, rând pe rând, însoţitorului său.

Bărbaţii lucrau febril, dar chiar şi aşa treaba părea interminabilă. Macklin era sigur că nu aveau să scoată la timp toate scândurile. Dar în cele din urmă capul lui Wild apăru din nou prin deschizătură. Scoaseră scândurile pe punte, ieşiră şi ei şi rămaseră secunde bune în tăcere, savurând sentimentul preţios al siguranţei. Mai târziu, în intimitatea jurnalului său, Macklin avea să mărturisească: „Nu cred că m‑a încercat vreodată o senzaţie de spaimă atât de intensă precum cea pe care am simţit‑o în măruntaiele acelei nave pe cale să se facă bucăţi.“