Am stat de vorbă cu etologa Carmen Strungaru despre cartea ei recentă, în care adună note de călătorie dintr-o expediție antropologică în Papua Noua Guinee, și despre cât de important e să nu-ți neglijezi visurile.
Antropologul Nigel Barley scria în jurnalul său de călătorie, The Innocent Anthropologist. Notes from a Mud Hut: „Cercetarea academică, la fel ca viața monastică, este cu adevărat despre perfecționarea sufletului propriu. Este posibil să servească unui scop mai mare, dar nu trebuie judecată doar după acest criteriu”. În Agutoki. Impresii de călătorie în Papua Noua Guinee, de curând publicată la Editura Trei, etologa Carmen Strungaru invită cititorii într-o călătorie de (auto)descoperire, mijlocită de o expediție antropologică.
Povestea cărții este fascinantă în sine. Într-o Românie ieșită recent din communism, Carmen Strungaru ajunge să participe în 1995 la o cercetare antropologică organizată de Institutul Max Planck din Germania. Notele de călătorie au rămas însă uitate pentru mulți ani, până când, la propunerea editoarei Laura Câlțea de a le publica, autoarea le-a readus la lumină. Volumul îmbină note biografice cu minunate descrieri de natură și observații despre viața culturilor din zona Oceaniei. Pe parcurs, cititorii descoperă însă și frânturi din ce înseamnă munca de cercetare și cu ce provocări vine la pachet, dar și în ce condiții se făcea cercetare în România dinainte și după 1989.
Agutoki. Impresii de călătorie în Papua Noua Guinee
Carmen Strungaru este specialistă în etologie - știința care studiază comportamentului animal și uman plecând de la o perspectivă biologică. A fost cercetătoare la Laboratorul de Psihofarmacologie Experimentală al Institutului de Gerontologie și Geriatrie „Ana Aslan” (1980-1991) și apoi în cadrul Departamentul de Anatomie, Fiziologie animală și Biofizică al Facultății de Biologie, Universitatea București (1991-2018). A publicat articole de specialitate în țară și în străinătate, a editat volumul Ce putem afla despre om de la gâşte? 100 de ani de la naşterea lui Konrad Lorenz (Polirom, 2005), iar în ultimii ani a tradus numeroase lucrări de știință. Despre munca ei, Carmen Strungaru a mai povestit pentru Scena9 într-un dialog cu Vlad Odobescu.
Cititorii vă descoperă în prima parte a cărții ca pe un copil energic și foarte curios. Cât de importantă ați spune că este curiozitatea în viață? Contează să avem sprijinul celor din jur pentru cultivarea ei?
Toți copiii sunt curioși. Curiozitatea îi face să exploreze și prin explorare să transforme necunoscutul în familiar. Apare, la foarte mulți dintre ei, și o concentrare a curiozității către anumite aspecte ale ambianței (cum a fost în cazul meu interesul pentru tot ce mișcă).
Cred că este important ca cei din jurul copilului să încerce să-l ajute, cu informații, cu oportunități de a-și satisface curiozitatea. E stimulant să constați că ești luat „în serios“, că interesul tău nu este privit drept o toană, o prostie, o copilărie. Uite, de exemplu, nepotul meu: a devenit din ce în ce mai interesat de stele și planete. A pornit de la cărticele și desene animate și pentru că întrebările lui erau din ce în ce mai complexe, i s-a oferit și i se oferă, în continuare, tot ce-i trebuie pentru a se documenta: cărți mai serioase, filme documentare, telescop, vizite la observatoare astronomice și, mai nou, un curs de astronomie pentru copii. Nu-i garantează nimeni că va deveni astronaut, dar nici nu-l ia nimeni peste picior. Doar i s-a spus că astronomia are neapărat nevoie de matematică, de fizică și de multe alte cunoștințe. Nostim este că părinții lui, care au cu totul altă pregătire academică, s-au apucat să învețe serios câte ceva despre acest domeniu, în așa fel încât să-i poată răspunde la întrebări.
E important și să nu fii persiflat dacă se întâmplă ca la un moment să înceapă să te intereseze altceva. E firesc, e parte a dezvoltării intelectuale.
În același timp ai de-a face și cu copiii „încăpățânați“, care o țin una și bună, indiferent dacă sunt sprijiniți sau nu, indiferent dacă interesul lor se potrivește cu tiparul familial / social sau nu. Nu poți să „crești“ un melc? Aduci o sută de melci. Nu poți să ai o pisică? Aduci un șoarece, un șarpe sau te miri ce alte minuni mișunătoare.
În fața blocului unde locuiau bunicii se întindea „Raiul”. Mai precis, o bucățică de pământ lutos, nedestelenită, plină ochi cu buruieni, între care scaleții erau cei mai viguroşi şi cu mult mai înalți decât mine. […] După o ploaie zdravǎnă, care mă ținuse în casă două zile întregi, am scăpat în sfârşit afară şi m-am dus să-mi inspectez domeniul. [..] apăruseră nişte plante ciudate, pe care nu le mai văzusem până atunci. Semănau cu Traista ciobanului, dar aveau tulpinițele acoperite de buline albe, ca lipite cu pap. Când m-am apropiat foarte mult, m-am lămurit; nu erau plante îmbulinate, ci erau melci mici, mult mai mici decât Nenumitu' meu, cu sutele, cu miile, de jur împrejur. […] Am fugit în casă, m-am strecurat în cămară - acolo unde stăteau puse teanc, pe dimensiuni, pungi de hârtie groasă, în care se cumpărau rațiile de făină, de zahăr sau mălai şi am împrumutat o pungă. M-am întors în câmp și am început să culeg melci într-o veselie, umplând punga pe jumătate. […] Aș fi reuşit mai mult dacă nu mă chemau la masă. Bunică-mea se uita când la mine când la punga cu melcişori, în timp ce eu îi povesteam de Nenumitu'. Se pare ca am înduioșat-o, căci a adus două tăvi smălţuite, în care făcea de obicei plăcinte, și mi-a deşertat acolo cei aproximativ o sută de melci. A doua zi de dimineață m-am trezit în bodogǎnelile bunicilor care se foiau prin odaie. Am deschis ochii mai bine și am avut ce admira. În tăvi nu mai era niciun melc, toți erau pe pereți, pe geamuri, pe perdele, pe tablouri! Și, bineînţeles, fiecare dintre ei avusese grijă să lase câte o dâră din aia, alburiu strălucitoare!
(fragment din Agutoki)
Ce a însemnat Revoluția și schimbarea de regim pentru un cercetător român format înainte de 1989? Citind notele dumneavoastră de jurnal, m-am regăsit în ce scriați - când am reușit să plec în Vest, am realizat cât de multe lecturi și concepte am de recuperat. Sau cum lucruri banale pentru tinerii cercetători din Vest – participarea la o conferință internațională – pentru un cercetător din România este o mare reușită. Dumneavoastră simțiți că ați reușit să recuperați decalajul față de cercetătorii occidentali?
Pentru mine, Revoluția, în care am crezut, într-un mod probabil naiv, a însemnat libertatea de a vorbi, de a gândi, de a te mișca, de a afla cum este și ce se întâmplă pe lumea asta. Pe moment am gustat libertatea de a gândi și de a vorbi fără teama că orice cuvânt, orice grimasă orice inflexiune a vocii îți pot aduce necazuri. Ca cercetător, această libertate a fost resimțită mai târziu, când mi-am putut permite să ies din țară și să intru în contact cu cercetători din străinătate. A fost cu atât mai important, cu cât domeniul care mă interesa (etologia) nu avea niciun fel de tradiție în România.
Am fost pe cât de curioasă și dornică de astfel de contacte, pe atât de speriată și plină de complexe, mai ales când am văzut cum arată o bibliotecă cu sute de volume de etologie, eu având două, și m-am trezit înconjurată de cercetători cu mult mai tineri decât mine, care știau foarte precis ce lucrează și despre ce vorbesc. A urmat apoi șocul contactului cu un computer... Încet, încet am reușit să mă adaptez, să constat că nu bat câmpii și că ceilalți erau interesați de lucrurile pe care le spuneam. Au apărut noi și noi invitații la congrese, stagii de lucru etc. Da, în mare parte am reușit să recuperez. Și mai e ceva: au fost momente în care ideile sau interpretările mele de etolog mai puțin încorsetat în teoriile literaturii momentului să fie apreciate ca alternative interesante, acceptabile. Cred că pasiunea pentru animale și dorința mea de a le înțelege au făcut ca etologia să mi se dezvăluie într-un mod mai curând instinctiv și abia apoi să se consolideze pe baze teoretice solide.
Din câte înțeleg, ceea ce a pus în mișcare dorința dumneavoastră de a explora alte culturi este pasiunea pentru Africa. De unde și când a apărut ea? Și, paradoxal, la finalul cărții aflăm că nici nu ați mai ajuns acolo. Ce credeți că v-a reținut să nu mai ajungeți acolo?
Când aveam câțiva ani, am aflat că Africa este locul în care pleacă rândunelele, locul în care se află toate animalele nemaipomenite, de la struți la lei și mai ales la maimuțe. Puțin mai târziu s-a întâmplat să primesc un „rol“ de negresă într-un „dans de caracter“ (dans-mimă) ocazie cu care m-am pomenit vopsită, cu părul îmcrețit și cu o fustiță din fire de rafie multicolore. Nu m-am mulțumit cu explicația „așa sunt oamenii din Africa“, ci am început să citesc două cărți de căpetenie – jurnalele lui Livingstone și Stanley - și am ajuns la o deducție logică: dacă s-a putut să devin negresă, de ce nu aș putea să mă duc și în Africa, printre „ai mei“? Să-i văd cum sunt și cum trăiesc și ei și animalele din jungla lor... Pe măsură ce am crescut, mi-am îmbogățit cunoștințele am început să înțeleg din ce în ce mai multe lucruri, dar știi cum e cu ideea fixă – fandaxia e gata. Mi-a rămas ca cel mai scump vis, un tărâm de basm și totuși real, tangibil. Cred că într-un fel mi-a fost foarte drag copilul cu astfel de visuri și nu am vrut să-l trădez. Povestesc în Agutoki aceste lucruri, inclusiv popasul meu de trei sferturi de oră pe pământul african. Am tot sperat să pot merge acolo pentru o perioadă mai lungă. Fetele mele chiar au încercat să organizeze o excursie, dar întotdeauna au existat alte priorități, cât despre fonduri pentru așa ceva... Plus că pentru mine Africa nu a reprezentat niciodată un loc „de vizitat“. E complicat să explic ce și cum.
Urmărind Euronews, unde prognoza meteo este prezentată continent cu continent, mă surprind oftând când văd harta Africii, presărată cu valori între 25 și 33 de grade, în vreme ce noi suntem „amenințați“ cu doar 5-10 grade. Da, cred că un element important în clădirea obsesiei mele a fost și informația că Africa este locul „țărilor calde“ către care se îndreptau toamna rândunelele mele. Dintotdeauna mi-a fost frică de iarnă – nămețíi uriași din 1954 au rămas înfipțí în mintea mea de copil de doi ani, care tocmai atunci mă găsisem să intru cu mânuța printr-un geam și să-mi taie venele, în vârful unui deal pustiu din Medgidia. Ciorapii fleașcă, în galoșii mustind de apă, straturile de bluze și pulovere care, fără să-mi fie vreodată suficiente, îmi limitau orice mișcare și frigul permanent din casa cu tavane mult prea înalte.
Cum ați ajuns în Papua Noua Guinee și ce ați făcut acolo ca etologă?
În Papua Noua Guinee am ajuns grație invitației prof. Wulf Schiefenhovel de la Institutul Max Planck din Andechs – medic, etolog și antropolog cu care am avut ocazia să colaborez vreme îndelungată și care era conducătorul terenului de cercetare. Wulf demarase, în colaborare cu niște colegi americani, un proiect menit să aducă ceva informații suplimentare legate de originea locuitorilor din arhipelagul Trobriand. Pentru asta fusese anterior în Taiwan, unde recoltase probe de sânge de la populația locală, iar în Papua urma să facă același lucru, pentru ca probele să fie analizate din punct de vedere genetic. Cum Papua Noua Guinee este un teritoriu lipsit de mamifere autohtone (la fel ca și Australia), e clar că oamenii care au populat-o și-au dus cu ei ceva câini, care apoi s-au înmulțit între ei. Logic, gradul de rudenie genetică dintre câinii din Trobriand și cei de pe continentul asiatic poate să dea chiar mai multe informații decât studiile genetice umane, ținând cont că e practic imposibil ca acești câini să se fi reprodus cu câini din alte zone. Sarcina mea, ca biolog, a fost deci de a recolta sânge de la cât mai mulți câini (treabă grea, dat fiind numărul lor redus). În plus, am avut de făcut și măsurători antropometrice pe populația locală. În restul timpului, observam, filmam, discutam cu Wulf și cu cei doi psihologi din echipa noastră, mă acomodam cu tot ce înseamnă traiul într-o societate aparent complet diferită față de aceea din care venisem.
Agutoki se citește ca un minunat jurnal de călătorie, o călătorie în interiorul, dar și în afara dumneavoatră. Dacă ar fi să alegeți un mesaj cheie cu care sperați să rămână cititorul, care ar fi acesta?
Nu este chiar un jurnal de călătorie, nu are rigoarea unui adevărat jurnal cu date și ore în care s-a petrecut evenimentul x sau y. Din această cauză l-am și intitulat „impresii de călătorie“. Într-o lună de zile, cât am stat eu acolo, de-abia dacă te dezmeticești și de abia dacă se obișnuiesc cei din jurul tău să nu te mai privească tot timpul ca pe o arătare ciudată. Cât despre mesaj, ce să spun. Astăzi nu mai este decât strict o problemă de dorință și de bani ca să poți merge într-un loc sau altul. Acum 30 de ani era cu totul altfel, cel puțin pentru mine. Cred că cel mai onest mesaj ar fi acesta: Dați-vă voie să visați, întrebați-vă cât de puternic, de irezistibil este acest vis și pregătiți-vă pentru momentul în care s-ar putea să se împlinească. Iar dacă visul este al copiilor voștri, ajutați-i.
Nu renunţa! Scrie! Scrie mai departe! Pe zi ce trece vei mai uita câte ceva. Scrie! Ce să mai scriu? Pentru ce? Pentru cine? Pentru ai mei? Le-am umplut deja capul cu povestirile mele. Copiii îmi spun deja: „Mama, aici nu e Papua!" E un fel de a-mi spune: „Trezește-te!"
Au trecut doi ani de la călătorie, o grămadă de noi evenimente, inclusiv călătorii prin alte locuri, unde am luat contact cu alte culturi. Unde am rămas? Habar nu am, dar, cunoscându-mă, pot să jur că undeva pe malul oceanului, cu ochii scormonind după scoici, după copii, după linişte. Un soi aparte de linişte, pe care cred că nimeni n-o poate atinge.
(fragment din Agutoki)
Într-un interviu anterior pentru Scena9 ați povestit mai multe despre ce ați învățat din interacțiunile cu animalele în cadrul cercetărilor dumneavoastră, dar ați vorbit și despre natura umană. Experiențele din Agutoki sunt în principal despre contactul cu Ceilalți, oamenii altor culturi, cu viziuni foarte diferite față de omul alb european. Simțiți că întâlnirea cu locuitorii din Papua și mai târziu și cu alte populații din zona Pacificului v-au schimbat perspectiva despre ce înseamnă Omul și umanitatea? În ce fel?
Mi-au îmbogățit-o, categoric. Am reușit să acumulez mult mai multă informație decât aș fi putut să o fac citind zeci de cărți de antropologie. Nu înțelegi de la început ce se întâmplă, mereu te surprind cu câte ceva (așa cum și acțiunile tale îi surprind pe ei), dar când stai mai mult să te gândești la ce ai văzut și ai trăit și nu alegi răspunsurile cele mai simple mai superficiale, realizezi că principala deosebire dintre ei și noi se reduce la cantitatea și genul de haine cu care ne acoperim. Relații interumane identice. Cunoaștere cât cuprinde, perfect adaptată la cerințele mediului în care trăiesc. Emoții și sensibilitate cu nimic mai prejos de ale noastre. Dragostea de frumos și crearea frumosului, perfect comparabile. Cât despre umanitate... cred că sunt mai puternic ancorați în realitatea traiului de zi cu zi, mai puțin captivi ai unor noțiuni filozofice precum umanismul și umanitatea, care sună înălțător, dar care nu-și prea găsesc locul în viața reală, chiar dacă au și ei concepții proprii interesante despre lume.
Ce urmează pentru dumneavostră acum? La ce proiecte mai lucrați sau în ce călătorii mai plănuiți să mergeți?
Aaa... Perioada călătoriilor s-a închis, din păcate. Nu și a impresiilor pe care mi le-au lăsat fiecare dintre ele. Sunt averea mea imaterială persistentă (sper). Am lucrat în cursul anului care stă să se încheie la o carte de mai mari proporții, Etologia pe înțelesul tuturor. Cred că este esențial ca oamenii, indiferent de pregătirea lor, să încerce să înțeleagă ceva mai profund cum și de ce sunt așa cum sunt. În rest, o sumedenie de idei de care-mi pare rău că nu au venit mai devreme. Dar trebuie să mai rămână întrebări și iscodiri și pentru ceilalți. Îmi place ceea ce am făcut.
Cu aceste impresii de călătorie în Papua Noua Guinee măcar știu că le-am oferit cititorilor o scurtă lecție de kilivila (limba care se vorbește în Trobriand). Agutoki.
