Joi, 23 aprilie
Voiam să locuiesc în străinătate doar vreo 6 luni, un an. Mă simțeam prost că nu foloseam în niciun fel limbile străine studiate la facultate. Ca de obicei, mă stresam prea tare că perioada asta din viață ar fi ultima șansă să mă mut altundeva. Sunt din Țara Galilor, am studiat italiană și germană în Londra și de 11 luni locuiesc singur într-un studio din Milano și muncesc ca și copywriter la marca de modă Bally. Deși sunt în sfârșit în Italia, viața mea de aici începe să nu mai existe. Voiam să mă mut altundeva pentru a transforma părțile plictisitoare din viață - naveta, muncitul de la 9-17 - în ceva nou, special și palpitant, un fel de vacanță permanentă. Odată cu carantina, ambițiile astea au încetat și aș putea la fel de bine să fiu în casa unde locuiam în Londra în Finsbury Park sau în valea de acasă din Țara Galilor - poate ar fi mai bine.
Prima realizare pe ziua de azi - am reușit să ajung la Lidl! M-am gândit să-mi mișc într-un final corpul vlăguit. În loc de coada enormă de la Lidl, care de obicei șerpuiește prin parcare, așteptau în rând doar vreo 10 oameni. M-am alăturat micii cozi și după vreo 20 de minute, eram în magazin! A doua realizare pe zi de azi - Lidl vinde pământ! Am cumpărat 2 pungi plus o grămadă de alune, într-o încercare de mă feri de gustarea mea din zilele trecute, câte-o ciocolată întreagă. Am târât totul până acasă. În parcare, un bărbat cu privirea cam dementă urla din mașină despre sângele italienilor și cum guvernul ne controlează, sau cam așa ceva. Reacția tuturor celor din jur m-a liniștit, mă bucur că și în Milano oamenii ignoră incidentele astea privind în gol.
Nu am văzut niciun fel de întrerupere a carantinei stricte din ultimele 6 săptămâni. Toată lumea pare să fi respectat cu răbdare regulile, contestând astfel stereotipurile negative despre italieni: că vorbesc tare și sunt certăreți etc. Bravo lor! Dar pe omul ăsta mi-l voi aminti ca definitoriu pentru perioada asta din viața mea, la fel cum îmi amintesc de bărbatul care a trecut prin fața casei noastre în ziua de după votul Brexit, zicând Asta e cea mai proastă zi din viața mea. Noi eram în pijama în fața casei, mâncam în liniște un mic dejun continental, dar n-am reacționat deloc, probabil pentru că încercam cu toții să nu izbucnim în plâns.
M-am întors de la Lidl și am plantat semințe de ridichi în ghivecele de pe pervaz, flori sălbatice într-o conservă veche de fasole și mușcate de la Carrefour în celelalt ghiveci de pe pervaz. Am ascultat albumul Plantasia de la Mort Garson în timp ce plantam, acceptând că sunt un clișeu. A fost tare bine; o briză caldă se plimba prin ferestrele larg deschise. Pe la 4pm am băut o bere Weiss de la Lidl pe la 4pm, din acelea care se deschid ca o șampanie. Între timp, l-am ascultat pe Yanis Varoufakis vorbind despre posibilitatea unui venit de bază universal. Pe la 8, mi-am dat seama că sunt la bustul gol, într-un fel de performanță de masculinitate și de plăcere de a lâncezi în propria transpirație. Restul serii m-am legănat pe The Age of Love and Babylon Can’t Roll and Tame Impala.
Vineri, 24 aprilie
E ziua Rosei, ceea ce mă face trist, bineînțeles. I-am urat La mulți ani pe Whatsapp și mi-a răspuns că se bucură că lumea pare să-i transmită și mai multă iubire decât în mod normal, din cauza carantinei. Sper că e bine, știu că îi pasă de zile de naștere (mai ales ale altora) și că se străduiește să transforme o zi de naștere într-una specială. Sunt convins că Cariad, colega ei de apartament din Glasgow, îi pregătește o grămadă de surprize, pe care cândva i le-aș fi plănuit eu. Dar eu nu mai am acel rol.
La prânz m-am dus la patiserie și mi-am amintit cât de norocos sunt să locuiesc în Italia, deși nu cred că Italia se simte foarte norocoasă în momentul ăsta. Plimbându-mă pe stradă, în timp ce soarele măreț părea să atingă fiecare floare din ghivecele de pe toate pervazurile din oraș, am remarcat o biserică ce strălucea la capătul străzii. Fiind aici în perioada aceasta mi-a sporit și mai tare admirația față de țara asta - relația mea cu Italia va dura, inevitabil, toată viața.
Lucrul a fost plictisitor dar și plăcut, o rutină confortabilă.
Sâmbătă, 25 aprilie
Am visat că eram acasă la părinții mei în Țara Galilor și tot ce puteam face era să privesc fiecare suprafață pe care am atins-o, convins că am contaminat toată casa. Sunt foarte îngrijorat pentru amândoi.
Azi mi-am continuat hobby-ul din carantină și mi-am scos skateboardul la plimbare. Mă bucur că mi-am luat skateboard, pentru că deplasările din parcarea din fața apartamentului sunt aproape ca o plimbare în lumea largă - nu încalc nicio regulă, totuși. M-am prefăcut că sunt avansat, ascultând Crystal Castles skate-uind dintr-un capăt în celălalt. Mișcarea kickturn începe să-mi iasă, dar încă simt căzătura de săptămâna trecută.
Oana m-a inspirat să folosesc ceapă ca și colorant natural, așa cum și-a colorat ea ouăle de Paște. Așa că, în stil franțuzesc, o să mănânc o grămadă de supă săptămâna asta - am deja o plasă pregătită pentru toate cojile de ceapă.
Perioada aceasta m-a făcut să mă gândesc și mai mult la posibilitatea unei săptămâni de lucru de 4 zile și venit de bază universal și ce ar face oamenii cu astfel de program. E greu să știi exact, pentru că acum când lumea lucrează mai puțin, nu există posibilitatea de a sta la plajă, de a pleca în excursii sau de a bea prea mult la cluburi de joi până duminică. Dar mi se pare că 4 zile de muncă pe săptămână și un venit universal de bază ar trebui să fie aspirația unei țări civilizate, dezvoltate și juste. M-aș mai fi apucat de grădinărit, de colorat cu ceapă și skateboard după o săptămână lungă și obositoare la muncă sau dacă aș lucra în ture lungi în magazine sau baruri, străduindu-mă să plătesc chiria? O săptămână de 4 zile lucrătoare ar însemna că oamenii ar reinvesti în economie prin turism, industria ospitalității etc. Dar pe urmă îi vezi pe cei din America protestând pentru redeschiderea afacerilor cât mai repede, ca să continue să fie plătiți prea puțin, să muncească prea mult, fără concedii plătite și fără asigurare medicală. Protestați, dar de ce nu protestați că guvernul nu vă oferă destul suport în timpul pandemiei? Câteva state au permis saloanelor de păr, unghii, tatuaje să se redeschidă, ceea va însemna că nu vor mai primi sprijin guvernamental și nu vor avea nici mulți clienți, deci nici venit. Aiurea. Dar nu poți învinui oamenii prea mult, au fost îndopați atâția ani cu idealuri neoliberale catalogate ca fiind identitate națională, pentru a uni o țară cât nici nu mai știu câte Europe. Aiurea.
Duminică, 26 aprilie
Skateboarding-ul e intens! Nu pot să mă dau mai mult de 20 de minute, pentru că emoțiile și adrenalina mă copleșesc. Dar o să mă întorc eu. În sfârșit reușesc kickturn-urile, și destul de repede. Deși skateboarding-ul e o activitate foarte socială, dacă vrei să fie, cred că începutul e mereu solitar - cine vrea să fie văzut când cade din nou și din nou la viteză foarte mică? Determinarea și perseverența și faptul că poți învăța mișcări destul de repede îmi oferă mici momente de satisfacție într-o perioadă în care am mare nevoie de asta. Vedem cât timp continuă.
Am vorbit cu Nick, Zoe, care par în regulă și l-am sunat pe prietenul meu de acasă, Scott, care sorbea dintr-o sticlă de whisky. Dintr-odată a început să-mi arate toate sticlele de alcool pe care le avea prin casă. Mi-a trimis o poză și cred că erau vreo 40 de sticle, nu m-am putut opri din râs: avea 6 sticle de prosecco, sticle de litri de cidru Scrumpy, și tot felul de sticle de gin cu diferite arome dubioase. Foarte ciudat. Pare că trece prin vremuri cam întunecate în colțul lui din Ammanford, Țara Galilor, dar ne-am înveselit și încurajat unul pe altul.
Luni, 27 aprilie
O zi plictisitoare la serviciu. Evenimentul monumental al zilei e când mă ridic de pe scaun, liber să nu mă mai uit la niciun ecran, și pot să încep să toc, să feliez, să amestec. Am făcut o tocăniță de fenicul, cu multă lămâie și piper, în care am îmbibat pâine caldă cu unt. Am mâncat ascultând-o pe Greta Gerwig vorbind despre cum a scris Little Women și dintr-odată toată mâncarea a dispărut.
De pe scaun, am privit spre mobila de bucătărie, aliniată ca într-o pictură de natură moartă de Vermeer. Verdele și albul unui bulb de fenicul păreau fundalul perfect pentru lămâia foarte galbenă, tăiată în două. M-am întristat că nu împărtășesc cu nimeni momentul ăsta. Evenimentul de a pune masa și cele 20, 30 de minute de după, în care nu faci nimic, prăbușit pe scaun, simțindu-te relaxat, plin și bine. Nu mi-e dor de oameni în general în carantină, dar mi-e dor de oameni în fiecare zi când vine vremea cinei. Pe vremuri, era un moment zilnic pe care eu și Rosa îl prețuiam și celebram.
Scriind în jurnal, am simțit că încep să lăcrimez, dar am fost întrerupt de un apel video de la prietenii mei de acasă, Loti și Morf. Nu cred că au remarcat lacrimile mele și eu am uitat repede de ele, povestind cu ei, deși nu prea auzeam bine ce vorbesc, din cauza conexiunii proaste.
Joi, 30 aprilie
Tocmai am terminat filmul Why Does Herr R. Run Amok? (De ce fuge Dr Herr ca nebunul?) de Fassbinder. Was für ein Film! (Ce film!) Din păcate, mi-a distras atenția telefonul chiar în singurul moment în care Herr R. fuge ca nebunul. A fost cu adevărat șocant. Vezi de ce o ia razna pe parcursul filmului - presiunea din lume, rutina vieții adulte și banalitatea conversațiilor de zi cu zi. M-a inspirat, la fel ca Angst essen Seele auf și The Marriage of Maria Braun - trebuie să văd toate filmele lui Fassbinder.
Banalitatea vieții adulte e un subiect potrivit acum, având în vedere banalitatea apartamentului meu de zilele astea, deși tot ce se întâmplă acum în lume pare extraordinar. Viața mea adultă în ultimele zile de când nu am scris în jurnal a fost în regulă. Toate termenele limită, toate planurile și orarele au fost date peste cap la serviciu, dar măcar găsesc liniște în apartamentul meu, unde mai fac un ceai și nu sunt expus în permanență la panica celorlalți colegi.
Cam asta ar fi ce rămâne cu mine din carantină. Bineînțeles că îmi e dor de prieteni, mai ales de cei din Milano, pe care îi vedeam zilnic sau cu care mă întâlneam să savurăm un Aperol în serile lungi și calde. Totuși, vorbesc cu alți prieteni mai mult decât aș face-o în mod normal - cu Zoe, Nick, Oana și Scott. În plus, nu prea vreau să mă reîntorc la birou. Cutia Pandorei a fost deschisă și regulile vieții de zi cu zi nu par foarte atractive. Să mă reîntorc la libertate și interacțiune va fi deosebit și necesar, dar să fiu de la 9 la 18 la birou, 5 zile pe săptămână? Pentru ce? A însemnat foarte puțin înainte și parcă și mai puțin acum. Și eu sunt un om care își apreciază slujba și se simte recunoscător că a avut un job stimulant și satisfăcător în perioada asta. Nu prea cred că această criză va avea repercusiunile majore socio-politice pe care unii le prezic, dar o schimbare trebuie să existe.
Acum, din Milano
După o carantină strictă de două luni, regulile din Italia au început să se relaxeze la începutul lui mai. Prima zi când am avut voie să ieșim în parcuri va rămâne o amintire importantă pentru mine. Mi-am oprit laptopul la 6 pm fix și am plecat în parcul Lambro. Oamenii erau acolo, așa cum mi-i aminteam dinaintea pandemiei, dar nu la fel ca de obicei, grăbindu-se să ajungă acasă după serviciu, ci se plimbau fără țintă, bucurându-se de moment. În parc era cald, o lumină aurită și foarte, foarte plăcută. Lumea era încă precaută (e șocant să văd oameni fără mască în Marea Britanie), dar atmosfera nu era tensionată. Milanoul expiră și apoi inspiră lung on nouă gură de aer proaspăt.
Barurile și restaurantele vor începe să se deschidă cu bariere de plastic între oameni și lumea poate să se vadă cu affeti stabili, cei apropiați. Toate magazinele urmează să se deschidă, dar biroul nostru va rămâne închis până cel puțin la sfârșitul lui iunie. Nicio problemă - atâta vreme cât pot să-mi văd prietenii seara și să vizitez alte locuri la sfârșit de săptămână. Diseară mă voi întâlni cu câțiva prieteni pentru prima dată în 2 luni, pentru a-l surprinde pe Jackson de ziua lui. Nu va fi o sărbătorire normală, dar de-abia aștept să bem vin, să mâncăm șuncă și grisine cu toată lumea - chiar dacă de la distanță.
Într-o zi liberă de la serviciu, am mers cu bicicleta urmând cursul canalului Navigli spre nordul Milanoului, până am ajuns în orășelul Gorgonzola. A fost o mică ieșire însorită și extrem de plăcută, pedalând printre câmpurile largi și verzi. Gorgonzola e exact ce îmi doresc de la Italia; acoperișuri de terracotta, turnuri înalte de biserici, străduțe pietruite înguste. Dar totul era închis și tăcut. Locul părea obosit. Nicăieri nu a fost deschis ca să pot cumpăra brânza delicioasă din oraș. Dar m-a făcut să aștept cu nerăbdare momentul când o să pot să o fac.
