De curând, eutanasia voluntară și sinuciderea asistată au devenit legale în Spania. Un cercetător în etică aplicată pune în balanță argumentele pro și contra dreptului de a-ți sfârși viața cu demnitate.
În mai 2018 David Goodall, un om de știință australian specializat în botanică și ecologie, avea să revină pentru o ultimă vizită în Europa, continent pe care se născuse în 1914, cu câteva luni înainte de Primul Război Mondial. Goodall nu fusese mânat de dorința de a revedea Anglia natală, ci venise în Elveția cu scopul de a-și încheia socotelile cu o viață pe care, la vârsta de 104 ani, o vedea prea lungă, chinuitoare nu doar pentru el, ci și pentru cei din jur, care trebuiau constant să-i poarte de grijă, dar și, mai important, lipsită de demnitate. Pentru cunoscuți, decizia lui Goodall nu a venit deloc ca o surpriză. Cu câteva luni înainte avusese o tentativă eșuată de a-și pune capăt vieții, iar până în acel moment fusese un militant pentru recunoașterea, și în Australia, a dreptului de a avea acces la eutanasie voluntară și sinucidere asistată. Această ultimă vizită făcută la clinica din orașul elvețian Liestal fusese, de fapt, o ultimă încercare a omului de știință de a atrage atenția asupra unei cauze pe care el, alături de un număr considerabil de oameni care i-au finanțat drumul spre Europa printr-o campanie de crowdfunding, o considerau nu doar importantă și urgentă, cât mai ales întemeiată moral.
Deși la câteva luni după moartea sa statul australian Victoria avea să legalizeze eutanasia voluntară (doar în cazul pacienților care suferă de boli în stadii terminale însă, cu o speranță de viață de maxim șase luni), Goodall tot ar fi fost forțat să apeleze la ceea ce specialiștii denumesc „turismul suicidal”. Din cauza unei legislații locale rigide, din ce în ce mai multe persoane aleg să apeleze la serviciile medicale ce i-ar ajuta să-și pună capăt zilelor în clinicile din state cu o legislație mai prietenoasă privitoare la eutanasie și/sau sinucidere asistată. Ultima ajunsă pe harta acestui tip de „turism” este Spania, care, alături de Elveția, Olanda, Belgia și Luxemburg a devenit, în acest an, al cincilea stat de pe continentul european care le permite oamenilor, cel puțin celor care suferă de maladii incurabile în stadii terminale, să moară cu demnitate. Adică să le fie recunoscut statutul de ființe umane dotate cu autonomie, cărora ceilalți le respectă capacitatea de a lua orice decizie care vizează corpurile lor, cât timp aceasta nu-i vătămează pe ceilalți.
Decizia din Spania vine pe fondul unei aparente creșteri a acceptabilității sociale a acestei decizii și în alte zone de pe glob. De curând, Curtea Constituțională a Austriei a hotărât că interdicția privitoare la sinuciderea asistată este neconstituțională, însă până în acest moment nu au fost făcuți pașii necesari pentru reglementarea legală a unui asemenea drept. Tot în 2020, cetățenii din Noua Zeelandă au votat în proporție de 65% în sprijinul unei propuneri legislative menite să le ofere bolnavilor în stadiu terminal dreptul de a alege termenii în care își vor încheia viața.
Peste Atlantic, Columbia devenea, în 2015, prima țară din America de Sud care legaliza eutanasia voluntară. În SUA, primul stat care le-a oferit indivizilor dreptul de a muri cu demnitate a fost Oregon, la mijlocul anilor '90, urmat de Washington, în 2008. În deceniul trecut, alte opt state aveau să promulge așa zisele „legi ale demnității”, ultimul fiind New Mexico în 2020. Nu în ultimul rând, puțin mai la nord, legalizarea sinuciderii asistate în provincia Quebec în 2014 avea să fie urmată, la doar doi ani, de o extindere a acestui drept pe întreg teritoriul canadian.
În funcție de jurisdicție și de condițiile specifice în care pacienții pot apela fie la sinuciderea asistată, fie la eutanasia voluntară, ponderea acestora în numărul total al deceselor anuale variază, conform unui studiu recent publicat în prestigioasa revistă Journal of the American Medical Association, de la 0,3% la 4,6%. Dacă în state precum Oregon sau Washington vorbim despre puțin peste 100 de cazuri la mai bine de 35.000 de decese în 2015, Elveția a cunoscut o creștere rapidă a acestui indicator: de la 187 de cazuri în 2003, la 965 în același 2015. Un alt indiciu că în Europa această practică este mai răspândită vine din Olanda, unde în 2017 4,4% din totalul deceselor (6585 mai exact) au fost cazuri de eutanasie voluntară. Indiferent însă de ponderea acestora în numărul total al deceselor, datele disponibile indică două concluzii relevante. O majoritate covârșitoare a celor care apelează la aceste intervenții sunt bolnavi de cancer în stadii terminale. În plus, motivele principale invocate de pacienți sunt pierderea demnității și autonomiei, alături de durerea constantă.
Moartea asistată medical, fie că vorbim despre eutanasie voluntară (caz în care medicul este cel care administrează o injecție letală) ori sinucidere asistată (asemenea situației lui Goodall, unde doctorii au fost cei care i-au pus lui la dispoziție „uneltele” necesare pentru ca acesta să acționeze în direcția dorită) naște în cazul multora o puternică reacție intuitivă că o asemenea decizie ori un cadru instituțional care le permite doctorilor să faciliteze moartea pacienților, este profund imorală. Până să ajungem la palierul normativ al discuției, cel care ne spune ce este bine sau rău să facem, ar fi util să zăbovim puțin la cel descriptiv, la ce cred oamenii că este bine sau rău și de ce au respectivele credințe.
Cred că o potențială explicație care ne ajută să înțelegem această opoziție trebuie să plece de la ceea ce ne spun cercetători în psihologia morală, precum Jonathan Haidt. Filosofi ai moralei și politicii precum John Stuart Mill au încercat să reducă problema libertății la aplicarea unui principiu robust, acum ar fi cel al vătămării. După cum spunea Mill, celebrul filosof liberal britanic la mijlocul secolului al 19-lea, „unicul țel în care puterea se poate exercita, în mod legitim, asupra oricărui membru al societății civilizate, împotriva voinței sale, este acela de a împiedica vătămarea altora. Propriul bine, fizic sau moral, nu constituie o îndreptățire suficientă”. Mill mai punctează că asupra propriilor noastre corpuri și spirite noi suntem suverani, iar în cazul în care avem o anumită concepție despre bine sau fericire care nu vătămează pe nimeni altcineva în afara de propria persoană, putem fi doar implorați, mustrați sau descurajați, dar nu constrânși să nu acționăm într-un fel anume.
Aplicarea acestui principiu în cazul sinuciderii asistate ori al eutanasiei voluntare pare, cel puțin la prima vedere, neproblematică. O persoană aflată într-un stadiu terminal de cancer poate decide, în deplină cunoștință de cauză, că dorește să-și pună capăt zilelor sau lunilor rămase din cauza durerii sfâșietoare, a dependenței de alte persoane ori medicamente pentru a se îngriji ori a dormi. Exemplul nu este întâmplător, deoarece studiile indică faptul că o proporție covârșitoare a celor care apelează la aceste servicii medicale – 70% mai exact - sunt chiar bolnavii de cancer. Atât medicii, cât și familia sau prietenii sunt îndreptățiți să intervină și să încerce să o convingă că, în ciuda acestor lipsuri, viața este, totuși, preferabilă morții. Cu toate acestea, în măsura în care procedurile reușesc să determine că persoana este în deplinătatea funcțiilor mintale și că nu regretă decizia luată (deseori procedurile prevăd, explicit, o perioadă destul de lungă de la momentul unui prim interviu cu un pacient care dorește să apeleze la eutanasie ori sinucidere asistată până în punctul în care procedura este performată), atunci, în măsura în care există cel puțin un doctor dispus să-l asiste, această tranzacție ar trebuie să fie permisă.
Principiul millian al vătămării poate fi unul corect la un nivel normativ însă, așa cum subliniază Haidt, ne oferă prea puțin pentru a înțelege modul în care mulți se raportează la genul acesta de decizii și tranzacții. Contextul nostru evoluționist – atât biologic cât și cultural – ne-a șlefuit într-o asemenea măsură încât putem vorbi despre niște „papile gustative” ale moralității prin care percepem și intepretăm realitatea socială. Un exemplu e ceea ce el denumește fundamentul caracter sacru/degradare: unele lucruri, acum ar fi corpurile noastre, sunt intangibile și nu pot fi tratate pur utilitar sau degradate fie parțial (prin intermediul viciilor), fie total (prin decizia de a ne sinucide). Dezgustul sau repulsia pe care unele persoane le pot simți la citirea unei povești precum cea a lui Goodall sunt busola care ne ajută să identificăm declanșarea acestui fundament, dar și ce se întâmplă ulterior: încercarea de raționalizare a respectivelor intuiții prin formularea de argumente cu pretenții normative.
Pentru că tot vorbeam mai devreme despre hărți, să vedem cum arată cea a argumentelor etice împotriva legalizării unui asemenea drept la o moarte decentă și măsura în care acestea sunt întemeiate, indiferent de cum arată situația din punct de vedere descriptiv.
Un prim argument adus deseori în discuție ne spune că sinuciderea asistată ori eutanasia voluntară sunt greșite deoarece a ucide pe cineva ori a lăsa pe cineva să moară, este întotdeauna greșit într-un mod intrinsec. Totuși, chiar dacă într-o proporție covârșitoare de cazuri acest argument poate fi convingător, există unele situații în care pare că avem nevoie de niște nuanțe importante. În viitorul nu foarte îndepărtat, în care mașinile automate ne vor popula șoselele, cum ar trebui să decidă acestea atunci când se vor afla într-o situație în care, prin natura contextului, sacrificiul a cel puțin o persoană nu va putea fi evitat? Apoi, în cazul unui război, a ucide pe cineva în legitimă apărare ori a te sacrifica pentru binele camarazilor și camaradelor este, totuși, permisibil din punct de vedere moral. Nu în ultimul rând, tăria unui asemenea argument se rezumă mai degrabă la cazul eutanasiei voluntare, unde doctorul este cel care administrează o injecție letală, nu și în cazul sinuciderii asistate. De ce? Deoarece, la fel cum dreptul de a conduce o mașină nu pune bazele unei obligații de a o face (cu excepția situației în care există niște angajamente anterioare, precum cele pe care le are o persoană care lucrează ca șofer profestionist), nici dreptul la viață nu creează o obligație pe care noi am avea-o de a rămâne în viață (cu orice preț și în orice circumstanță).
O altă obiecție pe care o întâlnim – venită deseori chiar din partea doctorilor – vizează faptul că eutanasia voluntară ori sinuciderea asistată încalcă integritatea profesiei medicale. Majoritatea doctorilor, după cum bine știm, depun Jurământul lui Hipocrate, cel care îi obligă să trateze sănătatea pacienților ca pe o obligație sacră și să nu-i vătămeze pe aceștia. Cât de convingător poate fi însă un asemenea argument? În primul rând, Jurământul a trecut prin mai multe modificări, astfel încât nimeni nu mai are așteptarea de la doctori să aducă ofrande lui Apollo sau Asclepios ori ca aceștia să nu ceară să fie plătiți pentru orele predate în universitățile de medicină. Dacă forma sa originară a putut fi modificată pentru a ține cont de noul context social și cultural, iar angajamentul privitor la interdicția explicită de a prescrie substanțe cu efecte mortale a dispărut (cel puțin în versiunea românească), alte considerente care pot ține de bunăstarea sau autonomia pacientului ar putea fi integrate și ar putea permite, în situații clar delimitate, cel puțin sinuciderea asistată, dacă nu chiar și eutanasia voluntară.
O ultimă cale de atac – deseori destul de convingătoare pentru o parte a opiniei publice, mai ales pentru forța sa retorică – este așa-zisul argument al pantei alunecoase: dacă doctorii vor putea să-i asiste pe pacienți în a se sinucide, atunci cu siguranță că vor ajunge în situația de a ucide oameni chiar împotriva voinței acestora din urmă. În ciuda unui ipotetic grad de plauzibilitate, până acum ne lipsește evidența empirică pentru a spune că, în cazul statelor care au legalizat eutanasia voluntară și sinuciderea asistată, îngrijorare aceasta chiar este legitimă. Apoi, chiar presupunând că ar fi legitimă, o implicație ar fi aceea că ar trebui să acordăm o atenție sporită cadrului care reglementează accesul la aceste servicii medicale, dar nu să le interzicem întru totul.
Chiar prespunând că argumentele împotriva eutanasiei și a sinuciderii asistate ar fi mai puțin șubrede decât am arătat mai devreme, cred că, dacă ne uităm la cele care susțin un asemenea drept de a muri cu demnitate, acestea sunt semnificativ mai puternice și de aceea balanța ar trebui să încline în acea direcție.
În primul rând, dacă vorbim despre persoane aflate în stadiul terminal al unor boli pe care nu le putem trata, și pentru care nici măcar morfina nu-și mai joacă rolul de paleativ, ori despre persoane atât de în vârstă încât simpla existență este chinuitoare, a-i oferi unui pacient șansa de a-și curma suferința, în măsura în care acesta o cere în deplinătatea funcțiilor mintale, este un gest de milă venit atât din partea doctorilor, cât și din partea societății. Moartea decisă voluntar de cineva este, într-o asemenea situație, singura modalitate prin care suferința acestuia poate fi alinată și în care, de fapt, îi putem ameliora starea și provoca un bine.
Cred însă că cel mai important argument în sprijinul dreptului de a decide când și cum vei muri se bazează pe principiul demnității și al autonomiei individuale. O viață trăită în suferință și măcinată de boală este, așa cum a susținut și Goodall, o viață privată de demnitate. Iar aceasta nu doar prin prisma disconfortului constant cauzat de vârsta înaintată în conjuncție cu boala, ci și pentru că, ajuns într-un asemenea stadiu, ești privat de capacitatea de a avea grijă de tine și de a lua majoritatea deciziilor care țin bunăstarea ta. Dacă luăm în serios ideea conform căreia oamenii ar trebui să aibă dreptul suveran de a decide ce se întâmplă cu corpurile lor și să-și controleze viața, un corolar natural al unei asemenea poziții este că acest control ar trebui să se extindă și către modul în care aceștia vor decide să moară, în măsura în care sunt în continuare ființe raționale, capabile să înțeleagă situația în care se află, opțiunile pe care le au la îndemână și ireversibilitatea unei asemenea decizii. Respectul pentru autonomia unui individ nu ar trebui să se aplice doar la deciziile cu care noi suntem de acord, ci și cu privire la cele care pot avea un potențial distructiv la adresa acelei persoane, cât timp nimeni altcineva nu este vătămat ori în măsura în care autonomia altora (în cazul de față a doctorilor) nu este încălcată. În măsura în care suntem de acord că oamenii ar trebui să fie liberi să aibă opțiuni distructive pentru viața lor cât timp sunt în viață (să nu meargă la sală, să mănânce dulciuri, să-și petreacă toată ziua scrollând pe Facebook ori să încerce să se sinucidă fumând, cum făcea Kurt Vonnegut), atunci nu avem niciun temei să fim paternaliști și să decidem noi ce este mai bine pentru o persoană care se simte lipsită de demnitate.
Condamnat la moarte pe nedrept de atenieni, Socrate refuză ajutorul lui Criton, care îi aranjase o oportunitate de a scăpa. Nu înainte să-și încheie conturile cu Asclepios, căruia îi datora un cocoș, Socrate bea, împăcat, paharul de cucută. Înainte de acest deznodământ, în timpul procesului, filosoful ajunge la concluzia că „pentru om o viață neexaminată nu merită trăită”. Deși nimeni nu poate nega valoarea pe care căutarea virtuții, dreptății, cunoașterii sau frumosului o poate avea pentru viața noastră, poate că, mai degrabă, o viață fără demnitate nu (mai) merită trăită.
