Europavox, un festival născut în Franța, vrea să reamintească publicului european că există și altă muzică în afară de cea americană. Însă într-un context politic tot mai complicat, scena pe care an de an o mută în alt oraș din Europa devine și un spațiu de evadare.
„Mai avem 10 minute și-o să facem istorie, motherfuckers! Croația n-a mai văzut 10 minute ca astea!” strigă la microfon un englez la bustul gol, transpirat și cu vocea gâtuită de la țipat. Apoi se aruncă în mulțime. Clubul e atât de plin de fum colorat, că abia îl mai văd. Podeaua e lipicioasă și plină de cioburi de la berile sparte. Oriunde mă uit, oamenii dau din cap, sar, țipă și se împing unii în alții. Da, mă gândesc, suntem complet pregătiți să facem istorie în 10 minute.
Și apoi nu am spațiu în minte decât pentru muzică și încep să fredonez în timp ce de pe scenă se țipă You sold my life for me/ And I know, I know that it takes/ And what it doesn't birth is what it doesn't break.
Englezul transpirat care își dă afară plămânii în timp ce e purtat pe brațe de mulțime e Charlie Steen, solistul formației post punk shame. Cei care-l fac să plutească pe brațele lor sunt vreo 300 de oameni tineri, majoritatea croați pasionați de muzica alternativă, rock și punk. Suntem la Europavox, un festival făcut cu bani publici europenii de o echipă de francezi, care vrea să promoveze muzica europeană.
Dar să începem cu începutul.
La mijlocul lui noiembrie am ajuns la Zagreb, să particip la ediția a treia Europavox din această țară și să văd cum se simte un festival declarat european într-un prezent în care promisiunea unei Europe unite pare tot mai fragilă. Zagreb e un oraș încă în construcții, după cutremurul din 2020, cel mai mare mare din țară din ultimii 140 de ani. Pare liniștit și singurele mențiuni despre politica internațională complicată a momentului sunt câteva afișe în care se cere eliberarea ostaticilor răpiți de Hamas, și mai puțin de 5 oamenii care protestau pașnic împotriva deciziei Croației de a se opune propunerii ONU a unui armistițiu în războiul din Gaza. Dar toate astea păreau extrem de departe când am ajuns la Močvara Club, unde 8 formații din diferite țări europene au concertat în fața a peste 750 de oameni. S-a ascultat muzică rock, s-a băut și s-a dansat. Politica a fost și aici mai mult absentă, dar nimeni nu i-a simțit lipsa.
„Dacă melodia mă mișcă, poate fi orice, pop, electronic, hardcore”
Prima ediție a festivalului a avut loc în 2006, la Clermont-Ferrand un oraș francez cunoscut, printre altele, și pentru că aici s-au născut anvelopele Michelin. În continuare, în fiecare an, cea mai mare ediție a festivalului, la care participă în jur de 15.000 de oameni și cântă 15 formații, se ține acolo. De la început ideea a fost să promoveze diversitatea muzicală, culturală și lingvistică a Europei.
De-a lungul anilor, festivalul a tot crescut și cu ajutorul a 7 partenerii (cluburi și localuri în care se organizează evenimente cu muzică live), există acum ediții în șapte țări diferite: Franța, Lituania, Italia, Belgia, Austria, Croația și România, unde partener e clubul Control din București.
În paralel, Europavox a dezvoltat și o echipă de jurnaliști muzicali din mai toate țările europene, care ascultă și propun formații pentru festival.
„Pentru mine, e vorba de melodie. Dacă melodia mă mișcă, poate fi orice, pop, electronic, hardcore” îmi explică François Audigier, directorul artistic al festivalului.
Un bărbat de 54 de ani, care seamănă mai degrabă cu un unchi decât cu directorul unui festival internațional, Audigier nu ar vorbi decât despre muzică dacă s-ar putea. E o colecție de formații mai mult sau mai puțin obscure. „O știi pe Emilie Zoé ? Trebuie să-o știi.” „Îi știi pe Super Besse? Sunt o formație din Belarus, care aduc a Joy Division, dar s-au dezvoltat complet independenți”.
E bine că-i place muzica, pentru că are mult de ascultat. În fiecare lună, jurnaliștii care colaborează cu platforma Europavox propun un top al formațiilor care le-au atras atenția, apoi din acea listă se selectează o trupă a lunii, care primește șansa să cânte la cel puțin un festival Europavox.
Procesul de selecție depinde de multe, de la faima formației pe piața locală, la numărul de albume și capacitatea de a merge în turneu în altă țară. Nu există barieră de gen muzical. Dacă te uiți la festival în ansamblu, o să vezi că sunt prezente cam toate genurile de muzică, pop-ul și rock-ul mai ales, dar și electro, hip-hop sau reggage.
„Pentru mine, limba este foarte importantă. Prefer formații care cântă în propria limba, și e ciudat că mereu trebuie să le explic asta.” Să propună muzică și în altă limbă decât engleză e parte din ethosul festivalului. „Dacă cânți în engleză e ușor să fi comportat cu o formație americană sau britanică. Dacă cânți în limbă ta ai putea fi original și acum toată lumea caută acea formație originală.” Cu toate astea, nu e ușor să găsești trupe care să se abată de la acest obicei, iar la Zagreb majoritatea formațiilor au cântat în engleză.
„Poate că suntem un fel de voce a unei generații”
Prima formație care a urcat pe scena de la Zagreb, MNNQNS, a cântat în engleză, deși membrii sunt toți francezi. Un rock dreamy pentru o neințiată ca mine, sau un frenetic post-punk, pentru cei care știu ce înseamnă asta, muzica lor a umplut repede clubul și i-a făcut pe primii sosiți să se bălăngăne de pe un picior pe altul. Sunt înconjurată de tineri până în 30 de ani, dar sunt câțiva rătăciți și peste 40.
Fetele de la Dives, o formație austriacă cu trei membre, cântă tot în engleză. Au ales limba asta ca să se diferențieze de alte formații care cântă în germană și pentru că oricum au crescut ascultând mult british indie rock. „Și uneori poate fi mai ușor să pui niște distanță între tine și limba pe care o vorbești în fiecare zi”, mi-au spus fetele înainte de concert.
Muzica lor mă face să mă gândesc la o călătorie cu mașina pe o zi într-o zi de vară și pare foarte liniștită după freneticul post-punk de la MNNQNS. La începutul lor, și ele erau „mai punk”, dar între timp au migrat spre un sunet mai melodios, cu multe armonii, ritmuri alerte și vesele peste versuri triste. Cam așa: I told you not to break the room/As I open up my mind for you/ As I see your hands under the sun/ And I wonder if there is something wrong.
„Ne-am maturizat și acum furia noastră arată diferit. Ne referim la furia pe care o simți ca femeie.” Furie care vine și din experiențe grave și traumatice, dar și din acele întâmplări care, fără să fie dramatice, te seacă de energie și te lasă cu o senzație proastă, cu care nu știi ce să faci.
Cum e, de exemplu, și întâmplarea pe care o povestesc pe scenă, când o prietenă a lor a fost la o întâlnire cu un băiat plictisitor, care nu credea că fata ar putea vreodată să mănânce un burger întreg.
„E foarte sexist, dacă te gândești la asta. Ce, mâinile și stomacul ei erau prea mici și delicate pentru un burger? Așa că poți fi furioasă când auzi asta sau poți scrie un cântec, ceea ce am făcut noi.”
În același timp, ca formație, nu cred că trebuie să aibă o părere despre tot ce se întâmplă în lume. Când a început războiul în Gaza, și-au pus multe întrebări despre ce ar trebui să facă, dacă ar trebui să se poziționeze public în vreun fel, mai ales că fiecare dintre ele are opinii politice. Până la urmă, s-au hotărât să nu o facă. „Toată lumea se așteaptă să iei partea cuiva și noi credem că rolul nostru, ca muziciene, este să creăm un spațiu sigur unde să te refugiezi când realitatea devine prea greu de dus.”
Același lucru mi l-a spus și Aleksa Nedic, solistul de 27 de ani al formației sârbe Vizelj.
„Poate că suntem un fel de voce a unei generații, dar versurile noastre nu sunt politice. E o filosofie diferită, e filosofia distracției și a fi tu însuți.” Da, crede că doar cântând muzica pe care o cântă, un punk rock alternativ experimental, poate fi anti-sistem, dar nu ăsta e scopul lor. „Statutul social jos sau politicile proaste joacă un rol, în sensul în care oamenii vor să scape de toate astea. Nu poți pleca de tot din țara ta, așa că e mai ieftin să cumperi un bilet la un concert și să evadezi câteva ore.” Iar muzica lor chiar te face să evadezi din orice ai nevoie să evadezi în momentul când o asculți.
Îmbrăcați în costume albe, stropite cu vopsea roșie, fără cămăși, membrii trupei s-au urcat pe scenă în aplauzele mulțimii. Veniți din Serbia învecinată, Vizelj au mulți fani aici și se simt de parcă ar cânta acasă. La începutul anilor 2000, după prăbușirea sângeroasă a Iugoslaviei, să asculți în public muzică sârbă în Croația sau invers era de neimaginat. În ultimii ani însă, schimburile muzicale între cele două țări sunt tot mai frecvente. Faptul că au cântat în sârbă n-a fost o barieră decât pentru mine și ceilalți străini; publicul croat n-a avut nicio strângere să fredoneze fiecare melodie. Și aici s-a văzut că oamenii se simțeau acasă, fiindcă abia de la Vizelj încolo s-a pornit nebunia. Lumea dădea din cap, striga și făcea mosh pit-uri, în timp ce pe scenă, membrii formației dansau și săreau și îi încurajau. Cu o pereche de ochelarii rupți din nebunia anilor ‘90-’00, la pieptul gol Aleksa s-a urcat pe o boxă de lângă scenă și a început să scoată niște sunete guturale. Mulțimea era complet a lui. Presupun că trebuia să fii acolo, ca să înțelegi.
Aleksa se bucură să cânte la festival pentru că speră ca acesta să-i deschidă noi uși, dar nu se stresează atât de mult pentru succesul internațional. Scopul e să aibă succes local.
Să deschidă uși artiștilor e unul din scopurile declarate ale festivalului. Formațiile selectate de Europavox au ocazia să cânte în diferite țări, o echipă Arte le filmează un clip și să se întâlnească cu diferiți artiști și să-și creeze noi relații. E un mix care atrage formații promițătoare la început de drum. Aici au cântat înainte de a fi faimoși la nivel mondial artiști ca Stromae sau Aurora.
La ediția din Zagreb din acest an, acea trupă aflată chiar în buza faimei a fost shame. Cei cinci membri au început să cânte în adolescență, s-au învârtit pe lângă muzicieni din scena punk britanică, au lansat primul album în 2018, iar imediat după au fost numiți de The Guardian „cea mai interesantă trupă nouă”. Acum sunt la al treilea album și povestesc relaxat cum au fost la grătar în Los Angeles cu Phoebe Bridgers, sunt mai calmi și nu mai ies la pub chiar cinci zile din șapte.
„Uh, o dată mi-am sucit glezna pe scenă. Și Josh (chitaristul) și-a rupt piciorul pe scenă. Dar de obicei doar mă aleg cu vânătăi și tăieturi”, povestește solistul Charlie Steen, chiar înainte să ne spună ce cărți le-au influențat albumele (trilogia Wolf Hall de Hilary Mantel pentru Drunk Tank Pink, Lonesome Dove de Larry McMurtry și tragedii antice grecești la ultimul album food for worms). Sunt cunoscuți pentru modul foarte punk în care concentrează. Clasicele scheme, cu aruncat în mulțime, urcat pe decor sau dat din cap alături de fani. La Zagreb, Charlie a mers literal pe mulțime.
„Muzica transformă lucrurile obișnuite în lucruri memorabile”
„Pentru mine e surprinzător că shame vine la un eveniment ca ăsta. Îi consider o formație destul de cunoscută și a fost mișto să-i văd”, îmi povestește a doua zi un tânăr croat venit la festival.
E cu un grup de prieteni, unde aproape toți sunt într-o formație sau alta.
„Eu sunt chitarist într-o trupă numită Shell, cântăm un fel de post hardcore, post rock”, îmi spune Duje, unul dintre ei. Martin e chitarist în Kaleido („o formați indie rock. Urăsc s-o numesc așa, dar până la urmă e ce e”) și alături de Vid, cântă și în Bongorodica (în traducere liberă, un fel de „Bongul Fecioarei Maria”). În Kaleido și Shell se cântă în engleză, în Bongorodica se țipă în croată, râd ei.
Le place că nu e un festival clasic, cu multă lume, cozi la toaletă și formații pe care trebuie să le suporte ca să ajungă la ce vor să asculte cu adevărat. Mai e și sentimentul de relaxare și de „între prieteni”, pe care ți-l dă fapul că localul e mic. Când nu sunt pe scenă, mulți artiști sunt în public. În plus, biletul e ieftin. Pentru opt trupe în două zile, plătești în jur de 20 de euro.
Între glume despre diferențele culturale Vest - Est („Poți să te piși pe mai multe clădiri din centrul unui oraș estic și pe mai puține în centrul unui oraș vestic. În Zagreb putem să ne pișăm pe exact numărul potrivit de clădiri”), am vorbit și despre de ce le place atât de mult muzica.
„Aș spune că mă face fericit în unele momente. Când e un baraj de note și acorduri care îmi plac”, spune Martin, un băiat care zâmbește mai mereu. „Nu cred că m-am gândit vreodată așa, dar până și un gunoi depresiv ca mine e fericit când ascultă muzică”, adaugă Vid, care înalt și slab, aduce cel mai mult cu un artist dintre ei. „Oricum, nu e ceva rău dacă emoția pe care ți-o dă muzica e negativă. E rău doar dacă nu-ți dă nicio emoție”, încheie Duje, un băiat cu părul creț tuns un semi afro.
„Muzica transformă lucrurile obișnuite în lucruri memorabile”, îmi spune și Rita, studentă la istoria artei. La fel ca băieții muzicieni, și ea ar vrea să vadă mai multe evenimente de acest fel în Zagreb și se bucură să mai descopere formații noi. Vorbim puțin despre cum e viața în Croația și despre cum se simte ca o țară sigură, un acasă mereu confortabil, dar care mai are de lucru la ce înseamnă a fi mai tolerant. În 2019, de exemplu, a fost o creștere a numărului de incidente violente pe față de comunitate sârbă, discuțiile în media fiind și ele pline de scandaluri legate de cum se păstrează memoria războiului din anii ’90, iar cu un an înainte un raport al Comisiei Europene vorbea de perpetuarea unui discurs public tot mai plin de ură.
După čuvarkuća, formația locală, mai urcă pe scenă și belgieni care cântă în italiană de la Ada Oda, formația germană Lucy Kruger & The Lost Boys și norvegienii de la Pom Poko.
Lucy Kruger e surpriza festivalului. Îmbrăcată în negru, cu o privire intensă, artista, născută în Africa de Sud, dar stabilită în Germania, interpretează melodiile cum ar juca într-un spectacol de teatru. A fost dintotdeauna pasionată de muzică, dar de la 16 ani a început să o vadă ca pe un mijloc de expresie plin de potențial. Acum prin cântecele ei încearcă să exploreze o zonă de experiențe comune, fie că acele experiențe sunt unele ce țin de tandrețe sau stranietate. François Missonnier, CEO și fondatorul Europavox ne spune tuturor că în doi ani o să fie uriașă, și nimeni nu-l contrazice.
„E despre pasiune și despre a împărtășii lucruri,” mai spune Missonnier . „Trăim vieți separate, nu vorbim aceeași limbă, nu venim din aceeași cultură, dar când ne adunăm laolaltă vorbim despre muzică.”
„François și festivalul mi-au dovedit de multe ori că Europa poate fi și distractivă, de fapt,” completează râzând celălalt François, Audigier, directorul artistic al festivalului. „De cele mai multe ori când vorbim despre Europa, poate să fie foarte plictisitor sau chiar înfricoșător. E bine să mai vezi că poate fi și cool.”
Îi întreb și cum văd festivalul azi, când pare că vocile anti-europene și anti diversitate devin dacă nu tot mai puternice, măcar o parte tot mai constantă din conversație. (Nici o lună mai târziu, în Olanda, alegerile parlamentare au fost câștigate de partidul islamofob Libertate.)
La fel ca și artiștii cu care am vorbit la Europavox, și cei doi François văd rolul muzicii ca fiind politic fără să fie politic. „Cred că în contextul actual, festivalul e mai util ca niciodată”, spune Missonnier. Pentru el nu e vorba despre a vorbi în termeni politici sau partizani, ci de a promova un proiect global în care continuă să creadă. Că poate fi unitate în diversitate, că împreună avem o voce mai puternică decât separat. „În felul nostru încercăm și să apărăm și să arătăm asta prin muzică.”
Când ultimul concert s-a terminat și mai toată lumea a pornit-o spre casă, François Audigier a început să pună muzică la o boxă portabilă și să danseze cu cine a mai rămas în fața clubului. A pus niște rock hardcore feminist – o punkistă engleză care cântă : Dead men don't rape/ This is my body/ My body is mine don't belong to the government – și a început să dea din cap.
Fotografiile au fost realizate de Josip Bolonić, fotograf Močvara Club.
