Cine e românul perfect? Ești un astfel de român? Sigur că răspunsurile variază în funcție de persoană și de moment istoric, dar știm cu toții că mult timp acest român perfect a fost considerat un bărbat ortodox cu valori tradiționale. Și mai ales alb și etnic român.
În căutarea românului perfect, cartea profesorului Marius Turda apărută în 2024 la editura Polirom îți arată cât de departe am mers în încercarea de a găsi acest român perfect și câți „imperfecți” am fost dispuși să sacrificăm în proces. De la discursuri despre „rasa săracilor degenerați”, la necesitatea sterilizării „anomalilor liberi (psihopați debili mentali, alcolici)”, a persoanelor cu cazier sau a orbilor și surdomuților, sau la argumente „sanitare” pentru uciderea evreilor și romilor, volumul se uită la modul în care am construit un discurs eugenic specific românesc și rolul pe care acesta l-a avut în construcția statului național român.
Eugenia este disciplina care studiază cum poate fi îmbunătățită genetica umană, de cele mai multe ori prin metode ce au legătură cu ereditatea. De-a lungul istoriei asta a însemnat în mare încurajarea fertilității populației care avea calități dezirabile și descurajarea fertilității celor cu defecte. Pare ceva simplu și ușor, poate chiar benefic, dar în practică asta a însemnat politici discriminatorii care afectau populații deja vulnerabile pentru că sărăcia, handicapurile sau pur și simplu a nu fi alb erau considerate defecte ereditare care trebuiau descurajate pentru a avea o populație sănătoasă.
Știința eugeniei și-a trăit perioada de glorie în secolul XIX-XX, dar rădăcinile ei există încă din Antichitate (poți să te gândești la legenda spartanilor care și-ar fi abandonat copii cu handicap sau la scrierile lui Platon care considera că înmulțirea oamenilor, precum a animalelor ar trebui supravegheată).
Știința, așa cum o înțelegem azi, s-a dezvoltat în secolul XIX, în parte influențată de teoria evoluționistă și de pozitivism. De altfel, termenul „eugenie” a fost popularizat în lumea științifică a vremii de englezul Francis Galton, verișor pe jumătate cu Charles Darwin. Darwin, care, trebuie spus nu era de acord cu scrierile lui Galton despre aplicarea teoriilor lui în relațiile umane.
Popularizându-se prima dată în Marea Britanie și apoi în mare parte din lume, eugenia a jucat un rol important în politicile diferitelor țări. Încă din 1907, statele americane puteau steriliza forțat orice persoană considerau inaptă pentru reproducere. 70.000 de persoane au fost sterilizate astfel pe parcursul secolului XX. Riscai asta dacă erai surd, orb, sărac, persoană de culoare sau „o femeie promiscuă”. Argumente eugeniste au fost folosite și în justificarea Holocaustului, iar după înfrângerea naziștilor eugenia a scăzut masiv ca popularitate. Chiar și așa politici eugenice discriminatorii, fie pe baze rasiste, fie ableiste sau sociale continuă să existe până în prezent: în Suedia femei (dar nu numai) slabe de minte, rebele sau de „rasă mixtă” erau sterilizate forțat până în 1976, în anii ’80 Singapore încuraja printr-o serie de politici fertilitatea femeilor educate și o descuraja pe a celor needucate, femei rome au fost sterilizate forțat în Cehia până în 2012 iar sterlizarea forțată a persoanelor cu dizabilități se întâmplă și în prezent în unele state europene.
Născut în Maramureș, Marius Turda a plecat în Marea Britanie în 2002, unde este profesor de istoria biomedicinei la Universitatea Oxford Brookes şi membru al Societăţii Regale Britanice a Istoricilor. Domeniile lui de cercetare sunt istoria eugenismului, rasismului şi ideologiile naţionaliste din Europa Centrală şi de Sud-Est. Printre lucrările sale se numără Eugenics and Nation in Early Twentieth Century Hungary (2014), tradusă în limba română în 2020 cu titlul „Războiul sfânt” al rasei: eugenia și protecția națiunii în Ungaria. 1900-1919, Latin Eugenics in Comparative Perspective (2014), scrisă alături de istoricul Aaron Gillette sau, în limba română, Eugenism și modernitate. Națiune, rasă și biopolitică în Europa (1870-1950) (2014). De asemenea a scris alături de Maria Sophia Quine Istorie și rasism. Ideea de rasă de la Iluminism la Donald Trump și tradusă de Marius-Adrian Hazaparu la editura Polirom în 2019. Anul acesta la Polirom urmează să se publice ediția a doua a volumului În căutarea românului perfect: Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă, care va avea și imagini din arhivă, iar o ediție în limba engleză va fi publicată de CEU Press.
Pornind de la ultima sa carte: În căutarea românului perfect l-am întrebat mai multe despre prezentul și trecutul eugeniei în România, de ce continuăm să avem un discurs eugenic, chiar și când nu ne dăm seama de asta și de ce eugenia nu e soluția simplă care se prezintă.
Scena9: În carte este acest citat: „statul român nu putea să lase la întâmplare dezvoltarea biologică a nației”. De ce trebuia statul român să fie implicat în această dezvoltare? Și cum arăta această implicare?
Marius Turda: Un stat modern nu poate să lase la întâmplare dezvoltarea biologică a populației. Acesta este una dintre caracteristicile lui esențiale. Statul se ocupă atât de progresul social, economic și politic al populației, cât și dezvoltarea biologică, ceea ce înseamnă lucruri precum: încurajarea fertilității, politici medicale de însănătoșire, de asistență socială, de igienă publică și așa mai departe. Până la crearea statelor moderne, dezvoltarea biologică a populației era lăsată la întâmplare. Într-o oarecare măsură, Biserica făcea acest lucru, dar nu putea să controleze prea mult calitatea nașterilor, să prevină mortalitatea infantilă și așa mai departe. Toate aceste lucruri care azi ni se par firești ca făcând parte din politica națională de sănătate a unui stat, au devenit, de la începutul creării statelor moderne, parte integrantă din politicile de guvernare.
Când vorbim de eugenie, trebuie să am control asupra ta și să selecționez pe cei care sunt considerați tipici pentru definiția normativă a cetățeanului, a femeii, a bărbatului, a românului.
În această privință trebuie înțeleasă și atitudinea statului român modern. Ca și celelalte state, și statul român, în momentul în care s-a fondat în secolul XIX, a început, în paralel cu crearea de structuri politice administrative care să omogenizeze politic țara, să introducă politici de sănătate a populației, care să ajute la însănătoșirea și prevenirea de boli și să protejeze capitalul biologic al populației majoritare, cum se numea atunci. Este important să ne gândim la construcția statului modern român ca un proces care funcționa pe mai multe nivele de intervenție: intervenea social pentru a crea o structură socială omogenă, intervenea educațional, pentru a crea o structură de învățământ care să ducă la nu doar educație, dar și la o anumită pedagogie care să creeze un sentiment de coeziune etnică. Statul intervenea medical, de la vaccinări până la proiecte de îmbunătățire a condițiilor de viață, intervenea politic pentru a crea o conștiință politică, partide politice, intervenea economic, pentru a crea o monedă națională. Toate aceste lucruri trebuie gândite împreună. Era o discuție foarte practică, mai ales într-o țară ca România, unde situația socială și medicală a populației era absolut dezastruoasă. Condițiile de igienă erau minime, mortalitatea infantilă era printre cele mai ridicate din Europa. Toate aceste probleme erau stringente, trebuiau rezolvate imediat, dacă doream să avem un stat funcțional, o societate care să aibă un viitor.
Cum au apărut ideile eugeniste în acest proiect de construcție a statului?
Ideile eugeniste au fost tot timpul prezente, sub diferite forme, pentru că mereu a fost nevoie de o populație sănătoasă. Dacă aveai o populație sănătoasă, ea putea să muncească mai mult, să producă mai mult. Ceea ce se întâmplă la sfârșitul secolului XIX este că, pe fondul dezvoltării dezbaterilor despre evoluție și despre știința eredității, se oferă anumite teorii care sugerează, pe de-o parte, că această îmbunătățire biologică a populației se poate accelera într-un fel și, pe de alta, că se pot preveni anumite boli endemice și ereditare, care contribuie la declinul biologic al populației. Să dăm un exemplu: aveai alcoolismul, iar bolile venerice și criminalitatea erau răspândite. S-au încercat anumite soluții pentru a rezolva aceste probleme. Eugeniștii au spus: putem rezolva aceste probleme mult mai ușor. Putem să-i împiedicăm pe acești oameni să se căsătorească și, prin urmare, să aibă copii, putem să-i punem în spitale, clinici sau închisori. Și, pentru că toate aceste lucruri ar fi costat bani, s-a sugerat că poate și mai ușor ar fi să-i sterilizăm și în felul acesta să-i împiedicăm să aibă urmași. Și când aceste idei au început să circule, mulți dintre politicieni au devenit foarte interesați de aceste soluții pentru că li se păreau mult mai eficiente.
Asta este treaba cu eugenia – oferă o soluție biologică la o problemă socială. Și este foarte atrăgătoare. A fost atrăgătoare în secolul XIX, este foarte atrăgătoare acum. În loc să oferim unei populații dezavantajate condiții de viață mai bune – să aducem apă potabilă, să construim străzi, locuințe, școli, lucruri care costă foarte mulți bani – , mai bine sterilizăm acea populație, pentru că o considerăm inferioară. Și atunci se crede că problema dispare. Așa a devenit populară eugenia, nu doar pe un fond științific al unei dezbateri despre ereditatea umană, ci și prin faptul că a sedus ideologic oamenii: oferă soluții simple la probleme complexe și face promisiuni false. Atunci, ca și acum, se credea că se poate rezolva o problemă prin această intervenție a statului de a controla o anumită populație sau grupuri de populații care nu se conformau normelor civice, de cetățenie, de gen, etnice și așa mai departe.
Cât de departe au ajuns în legislația românească și în practică aceste idei eugeniste?
Un prim exemplu: Avem legea sanitară din 1930 care a fost gândită de Iuliu Moldovan, mentorul Școlii de Eugenie de la Cluj: avortul se putea efectua pe motive sociale, pe motive medicale dar și pe motive eugenice. Se argumenta că, dacă acel copil se va naște, va aduce un un aport negativ la calitatea biologică a populației. Este o direcție legislativă ce ține de eugenismul medical. N-avea nicio legătură cu rasismul sau cu antisemitismul.
Un alt exemplu: Codul penal al lui Carol al II-lea, din 1936, care codifică legal discuția despre „degenerarea rasei”: este acceptat politic că trebuie intervenit pentru a preveni declinul biologic al populației. A fost astfel introdus în Codul penal un articol (nr. 446) care penaliza „delictul de degenerare a rasei”, și anume acei tineri care se căsătoreau prea devreme înainte de 18 ani. Se considera că la acea vârstă nu erai copt la minte și nici corpul tău nu era complet dezvoltat ca să ai copii și, dacă aveai copii la 14 sau la 13 ani, cum era destul de popular în acea perioadă, copiii tăi ar fi avut serioase deficiențe ereditare. Acest articol fost aplicat mai ales în Banat, unde mulți tineri se căsătoreau mai devreme, și atunci erau pedepsiți părinții sau tutorii lor.
Certificatul prenupțial este un document medical care atestă starea de sănătate a viitorilor soți. În România ambii parteneri trebuie să se testeze de sifilis, HIV și TBC cu maximum 14 zile înainte de nuntă.
În 1936 avem această direcție biopolitică rasială de protejare a populației românești. Vedem cum eugenia medicală, exemplificată de legea sanitară din 1930, ajunge să fie completată de o lege biopolitică în 1936. Iar în 1940 deja se fac presiuni pentru a se introduce pur și simplu legi de sterilizare [n.r. a celor considerați inapți pentru reproducere precum persoane cu handicap]. Ce s-a reușit a fost introducerea unui certificat prenupțial în 1943, odată cu o nouă lege a bolilor venerice.
Au existat măsuri sau idei eugeniste și înainte de secolul XIX?
Nu. Abia după anii 1860 vedem cum argumente etno-rasiale de protejare a unui grup de populație se împletesc cu argumentele medicale și de control social. Avem două tipuri de argumente. Unul este cel care protejează grupul pe motive etnice: te protejăm pentru că ești etnic român, vorbești românește ș.a.m.d.. Și pe de altă parte, protejăm o populație pentru că avem nevoie de oameni sănătoși. Nu contează ce fel de origine etnică ai.
Aceste două tradiții continuă până în ziua de azi. Au început distinct și după aceea au început să se întrepătrundă, să devină un fel de țesut ontologic care începea să cuprindă din ce în ce mai mulți oameni, până a înconjurat întreaga țară. Când spunem că vrem să folosim un argument eugenic pentru a proteja populația românească, deja vorbim într-un fel și rasist și antisemit: automat excludem nu doar pe persoanele cu dizabilități ci și pe evrei, pe romi etc. În secolul XIX apare această împletire, după crearea statului modern, când au fost mari dezbateri despre ce se întâmplă cu evreii din România. Apoi, după 1918, au fost dezbateri despre ce se întâmplă cu celelalte minorități care existau în România. Abia atunci vedem această întrepătrundere între argumentul rasial și etnic și cel eugenic-medical, care nu exista înainte de 1850-1860.
Împletirea asta era inevitabilă?
Într-un fel, pentru că a fost inevitabilă în toate țările. Nu avem un exemplu de o țară din lume în care această împletire nu s-a efectuat. România nu este un caz atipic, dacă ne uităm la discursurile medicale de începutul secolului XX în Brazilia, Franța, Spania, Germania sau Anglia. Chiar dacă unele state erau mult mai dezvoltate sau aveau problemele lor specifice, la nivelul ideilor diferențele erau minime, pentru că toți „își trăgeau apa” din aceeași fântână a teoriilor evoluționiste și darwiniste. Într-un alt fel, era inevitabil, pentru că este logica statului național: atâta timp cât îți dorești să ai un stat omogen etnic, atunci mergi pe făgașul creării unei comunități naționale perfecte. Și în momentul în care îți dorești să creezi o comunitate națională bazată pe etnicitate, construiești un mit al națiunii bazat pe aceste idei, iar întrepătrunderea dintre argumentul etnic, cel social și cel medical devine inevitabilă.
Vedem asta chiar și în țări unde acest lucru nu a fost neapărat necesar: dacă ne uităm la America, unde ideea de națiune este foarte diferită de ceea ce se dezvoltă în spațiul est-european, s-a petrecut această întrepătrundere pentru că exista un grup considerat cel creator de stat, cel mai important, care trebuia protejat: albii. Orice protejare a sănătății populației presupunea, de fapt, protejarea sănătății populației albe.
Mi se pare dificil să trasezi o linie foarte clară între eugenia progresistă sau nediscriminatorie, și cea rasistă și discriminatorie, pentru că, chiar și în cele mai bune situații în care eugenia nu intervine pentru a selecta un anumit grup etnic, ea presupune o selecție. Eugenie fără selecție nu se poate. Chiar și în sânul acelei comunități care nu este discriminată, există totuși o selecție. Există o selecție între bărbați și femei, considerându-se că bărbații sunt mult mai inteligenți decât femeile, o selecție între copiii mai bine dotați și cei mai puțin dotați etc. Poți să fii considerat mai puțin dotat la 7 ani, în urma unui test de inteligență, care să nu fie însă o reflecție corectă a capacității tale mentale. Dar peste 30 de ani, când viața ta a fost complet determinată de acel test, este prea târziu. Aici e problema. Atâta timp cât selecționăm indivizi pe criterii de valoare (socială, economică, intelectuală), orice formă de eugenie este discriminare.
În trecut nu s-a știut acest lucru atât de bine sau cei care l-au știut au crezut că pot să evite o cădere în rasism sau antisemitism. Și vedem cum această eugenie progresistă era foarte populară nu doar în România, ci și în Europa. Ai eugeniști de stânga, care promovează politici de îmbunătățire a sănătății populației, idei de igienă sexuală, certificatul marital (pentru că, dacă ai sifilis, tuberculoză, dizabilități mintale, e bine să nu ai copii). Și nu o fac pe motive rasiale, ci din motive care țin de un fel de umanitarism biomedical, gândindu-se la sănătatea populației în sensul general. Au fost multe feministe progresiste care au îmbrățișat eugenia, pentru că știau că, dacă ai 12 copii, este dificil pentru tine să ai o viață normală. Aceste încercări de a nu cădea într-un rasism deschis sau declarat au existat tot timpul și unele politici au reușit.
S-a și vorbit de multe ori de eugenie pozitivă și eugenie negativă. Eugenia negativă ar fi cea care încerca să oprească oameni de la reproducere, cea pozitivă, care-i încuraja pe oameni să adopte un mod de a gândi lumea prin prisma responsabilității eugenice față de generațiile viitoare. Ce este interesant este că, atât eugenia negativă și cea pozitivă s-au introdus la început în același grup de populație. Primele femei sterilizate în America nu au fost de culoare, ci au fost albe. Și în Germania, când s-a introdus programul de eutanasie, au fost uciși copii germani, nu copii evrei. Lumea are senzația că, dacă vorbim de eugenie negativă, este automat o eugenie rasistă. Dar eugenia negativă poate să fie aplicată în acel spirit progresist, non-rasist, pentru că vorbim de o selecție socială. Asta sunt cuvintele cheie ale oricărui program eugenic: selecție și control. Când vorbim de eugenie, trebuie să am control asupra ta și să selecționez pe cei care sunt considerați tipici pentru definiția normativă a cetățeanului, a femeii, a bărbatului, a românului.
(...) Eugenia a funcționat foarte bine și în democrațiile liberale, dacă ne gândim la statele scandinave, unde au existat programe de sterilizare prin anii 70, introduse de social-democrați.
Anarhiștii care au promovat chiar forme de eutanasie [n.r: în anii 1930], au gândit eugenia ca o formă de selecție socială necesară în procesul de destrămare completă a capitalismului și a distrugerii vechii orânduiri. Aveai nevoie de o societate liberă, complet neîngrădită, dar nu cu bolnavi. Pentru că, dacă aveai bolnavi, atunci trebuia să inventezi un spital, o instituție. Au fost mari anarhiști din perioada interbelică, români, francezi, spanioli mai ales, care au promovat eugenia. Acești oameni au fost împotriva rasismului și a nazismului, iar unii dintre ei au fost evrei. Dar asta nu îi face mai puțin eugeniști.
Exemplul grădinii e cel mai bun. Dacă nu ai grijă de grădină, crește și iarba bună, dar cresc și buruieni și, la un moment dat, buruienile vor deveni mai numeroase decât iarba bună. Această metaforă a prins foarte bine și este cea mai folositoare ca să înțelegem cum este posibil ca o feministă sau un gânditor de stânga sau anarhist să accepte un program eugenic de îmbunătățire a populației.
Ce rol avea clasa în modul în care erau gândite politicile eugenice și de îmbunătățire a neamului? Ca să mă întorc la exemplul cu căsătoriile între minori, ai fi ajuns la închisoare pentru căsătorie între minori, dacă erai bogat?
Foarte important. În unele societăți, cum e cea britanică, unde ai un sistem al claselor sociale bine articulat, eugenia a fost de la început o reacție împotriva oamenilor din popor, a muncitorilor, a săracilor, etc. Condiția socială era foarte importantă și în cazul românesc. Ar fi fost puțin probabil ca un om bogat să fi avut aceeași problemă ca și un om sărac când venea vorba de aplicarea articolului din Codul Penal al lui Carol al II-lea. Asta s-ar fi întâmplat și în situația unei familii cu care avea copii cu dizabilități mintale. Dacă aveai posibilități financiare, puteai să protejezi acel copil: îl țineai acasă, aveai o persoană care să aibă grijă de el, nu era în ochii lumii. Toate cazurile extreme de indivizi așa-ziși degenerați pe care eugeniștii le foloseau drept propagandă veneau din pătura oamenilor săraci. Acest element al clasei este tot timpul prezent, pentru că eugenia, pe lângă această idee a selecției și controlului pe care am menționat-o, patologizează sărăcia, problema socială. În loc să spun că un om sărac bea pentru că e necăjit sau că nu are altă variantă de a-și de a-și găsi un rost, spun că el este alcoolic din tată în fiu și că are o ereditate negativă, problematică. Astfel îl patologizezi și îl dezumanizezi. În carte e acel exemplu extraordinar cu rasa săracilor, un termen folosit de Eugen Relgis, un om de stânga, anarhist și evreu, pentru a descrie oamenii săraci. El spunea că ei aparțin unei complet alte rase, pentru că sărăcia i-a deformat nu doar fizic, ci și psihologic; generații de săraci au dus la apariția unei forme hibride de umanitate. Când citești aceste lucruri venind din partea unui om de stânga, este absolut șocant, nu? Dar este important să le discutăm.
Mă bucur că ai menționat clasa sau, în cazul românesc, mai degrabă condiția socială. Argumentul etno-rasial pentru cazul românesc a fost atât de puternic, că dacă îl foloseai, puteai să-i salvezi pe toți cei nevoiași de tăvălugul eugenic care în altă țară i-ar fi măturat. Astfel, erai tu sărac și alcoolic, dar dacă erai român, ieșeai din acel vortex al eliminării prin selecție: calitatea ta etnică prevala asupra calității tale sociale.
În Anglia nu conta că erai englez dacă erai sărac și alcoolic, pentru că membrii claselor superioare, precum Francis Galton, era speriați de numărul mare de indivizi din clasele inferioare. Aceștia erau considerați deficienți, și trebuiau eliminați. În România, acest lucru nu a funcționat, pentru că toți poeții, toți filozofii români se uitau la țăranul român ca la un izvor al națiunii și acest tip de gândire era dominant. Credeți că Mihai Eminescu sau Lucian Blaga nu știau că țăranii erau toți alcoolici sifilitici în satele românești? Normal că știau, dar nu conta dacă erau români. Pe fundalul dezbaterii despre caracterul național, despre cum se putea crea un stat național și despre cine să aparțină comunității naționale, s-a oferit această posibilitate de a-i salva pe acești oameni și de a-i reintegra în comunitate. În felul acesta, calitatea de român era cea care predomina și se păstra o anumită aspirație către puritatea grupului dacă scăpai de cei care nu erau români, și atunci toate spaimele eugenice erau proiectate pe ceilalți. Avem acest discurs medical patologic despre evrei, care era antisemit și nu era bazat pe nicio dovadă științifică: Românul este bețiv pentru că evreul îi dă să bea. Nu era vina românului că merge la curve, pentru că evreul îl duce la bordel. Și după aceea țăranul se întoarce acasă și îmbolnăvește întreaga familie. Toate aceste lucruri erau construite prin a proiecta extern ceea ce era de fapt o problemă internă. Celălalt, străinul, era nociv. La început acest celălalt toxic a fost evreul, apoi a devenit romul. În contextul românesc, eugenia funcționa foarte bine, pentru că vina s-a dat tot timpul pe alții.
Când a început să apară și populația romă ca nouă țintă pe care să ne proiectăm problemele?
Populația romă, cel puțin în Regat, a fost tot o țintă, mai ales după eliberarea din sclavie (1856). După 1918 s-a adăugat populația romă care exista în Ardeal, în Banat, în Maramureș. Avem studii etnografice, în care toată literatura este plină de această reprezentare a romilor, de la lăutar până la frumoasa femeie romă ca simbol al unei anumite sexualități. Toate aceste lucruri există în secolul XIX. În secolul XX, mai ales după 1918, discuția medicală atrage atenția că, datorită stilului de viață, și a unei anumite mentalități, romii constituie un pericol sanitaro-igienic și eugenic mult mai ridicat decât alte grupuri de populație.
Pe fondul acestei discuții eugenice despre calitatea populației, romii apar din ce în ce mai frecvent. Și din nou, discursului medicalo-sanitar eugenic se întrepătrunde cu xenofobie și rasism, pentru că romii nu sunt priviți doar ca vectori ai bolilor pentru că nu respectă legile sanitare sau sunt nomazi, dar sunt și un focar de infecție rasială, pentru că dacă se amestecă cu românii contribuie la declinul calității biologice a populației românești.
Cea mai mare problemă a naționalismului românesc era faptul că era rasist și a degenerat în legionarism.
Au fost mai multe paliere ale discursului. Odată s-a încercat să se demonstreze, prin diferite studii eugenice și antropologice, că romii au o inteligență mult mai scăzută decât românii. Apoi că au o constituție fizică mult mai slabă. Și, în al treilea rând, că ei sunt încă pe treptele de jos ale evoluției. Eugeniștii din perioada interbelică considerau că romii sunt la nivelul copiilor de 12-13 ani, încă nu au devenit adulți, asemenea popoarelor viguroase, sănătoase, care au creat istorie.
În anii ’30, când toate aceste studii încep să devină mult mai frecvente, vedem că romii apar din ce în ce mai des în literatura de specialitate eugenică. În rapoartele poliției apar argumente rasiste și eugenice. Ai această contaminare dublă. Pe de-o parte, oamenii de știință, antropologi, demografi, sociologi scriu din ce în ce mai des despre romi într-un fel care îi dezumanizează. Pe de altă parte, instituțiile statului încep să absoarbă din ce în ce mai mult argumentele eugenice și rasiste produse de acești oameni. În anii ’40 contaminarea este absolută: vedem acest lucru în deportarea lor în Transnistria și argumentele folosite atunci de către mareșalul Ion Antonescu și de către instituțiile statului. Această populație devenise nu doar nedorită, dar văzută ca un pericol la adresa populației românești.
Cât de mult ajunseseră ideile eugenice în conștiința românilor obișnuiți?
Depinde foarte mult. La oraș cu siguranță vedem o răspândire mult mai largă a acestor idei în sânul populației. În carte am dat exemplul acestei doamne, Zina Pascal , care și-a ucis copilul și apoi s-a sinucis. [n.r. Zina Pascal a fost o mamă văduvă care și-a ucis fiul ce suferea de „cretinism” și apoi s-a sinucis. Ea și-a motivat gestul dând vina pe soțul său care suferea de sifilis și care a infectat-o cu această boală care i-a afectat apoi și copilul. În scrisoarea prin care își explica gestul ea cerea „o lege care să oprească persoanelor bolnave să fondeze o familie”.] Ea, ca femeie din mediul urban, cu o anumită cultură, deja adoptase și interiorizase o anumită explicație eugenică pentru ceea ce i se întâmplă ei și a propus o soluție eugenică la problema copilului ei. În anii ’40, după ce legile rasiale antisemite au fost introduse, avem exemple de diseminare a ideilor rasiale în scrisori trimise de mame românce cu copii din căsătorii mixte, care încercau să demonstreze că copiii lor sunt, de fapt, români. Sau Andrei Benedect, arhitect din Ploiești care scria scrisori în care să demonstreze că era arian român pursânge.
La nivelul satelor, situația este mai complicată pentru că nu știm cum gândeau țăranii: mulți dintre ei erau analfabeți și nu se exprimau în scris. Avem exemplul unui sat maghiar din Satu Mare în care toți sătenii s-au căsătorit între ei, ca să păstreze puritatea rasei. Avem istorii orale, și știm povești de la bunicii noștri, mai ales în Ardeal, unde comunitățile maghiare, germane și românești nu se amestecau.
Ultimul exemplu ne duce la felul în care s-a comportat populația majoritară românească în timpul Holocaustului. Poți să vezi cum aceste argumente rasiste au prins la populație în momentul în care erai de acord sau indiferent față de deportarea romilor și evreilor sau dacă participai la pogromuri.
Asta am încercat să explic foarte clar în carte într-un limbaj accesibil: cum s-au putut întâmpla astfel de orori în România ? Pentru că dacă erau doar câțiva intelectuali și oameni politici care au fost eugeniști si rasiști, asta nu are nicio legătură cu marea masă a populației. Istoriografia română nu s-a ocupat de aceste lucruri și elita și clasa politică actuală nu și-a asumat responsabilități care trebuia să și le asume în anii 1990 tocmai pentru că au marșat pe această idee, complet falsă, că ce s-a întâmplat în anii 1940 au fost accidente și nu atitudini adânc înrădăcinate în naționalismul românesc. Că era vorba de niște „declasați”, tineri exaltați care au devenit legionari, și de un criminal de război, Ion Antonescu, iar românii au fost forțați de Germania să deporteze evrei. După cum vedem astăzi această decontextualizare completă a rasismului și antisemitismului românesc de realitățile timpului a dus la scopuri nefaste și ne-a permis să spunem că noi nu am fost rasiști și eugeniști, când de fapt la începutul anilor 1940 sunt foarte puțini printre elitele politice și intelectuale care nu sunt antisemiți, rasiști și eugeniști.
De ce nu vorbim despre trecutul nostru eugenist?
Schimbările politice din anii 1950 au dus la o ștergere a naționalismului biopolitic românesc, considerat contrar noii societăți care se dorea a fi creată sub socialism. Rasismul, antisemitismul și eugenia au fost respinse, fiind catalogate drept burgheze, capitaliste, imperialiste. S-a încercat curățarea memoriei în acest fel, chiar dacă singura epurare s-a făcut la nivel politic. Antonescu și alții au fost declarați criminali de război, dar nu s-a făcut o curățare completă a structurilor educaționale sau culturale ale României. Arestările au determinat să nu se mai vorbească despre aceste lucruri, ca și cum ele n-ar fi existat. S-a făcut asocierea constantă și foarte insistentă a eugeniei doar cu rasismul german și cu nazismul. Noi nu mai eram parte din această conversație despre responsabilitate istorică și memorie.
În anii 1990, când apar noi scrieri istoriografice, scrise la „liber”, ele continuă să neglijeze rasismul și eugenia. Asta a adus un mare neajuns dezbaterii publice, pentru că s-a continuat în aceeași direcție ca și înainte de 1989. Pe de o parte, lumea nu știa despre aceste lucruri. Nu este vina tinerilor sau a elevilor de atunci că nu au știu aceste lucruri – nu avut cum să le învețe. Pe de altă parte, unii dintre autorii care au început să scrie despre perioada respectivă nu au făcut distincțiile necesare dintre ce o discuție medicală eugenică, și una rasistă etc. Și, dacă nu au înțeles aceste teme, mai bine le-au ignorat.
S-a încercat și această teorie a specificului național: românii sunt toleranți, îngăduitori, noi am fost tot timpul invadați. Avem această teorie a victimei, în care ne bălăcim cu plăcere, pentru că altfel evităm să ne asumăm anumite responsabilități istorice.
În ultimii 20 de ani, au început să apară cărți și articole de demistificare a perioadei interbelice. Maria Bucur a scris o carte importantă despre eugenie și modernizare în perioada interbelică, dar din păcate, nu a fost suficient să spargă monopolul care atunci, ca și acum, determina discuția istoriografică din România. Lucian Boia, care era cel mai popular istoric al momentului, nu a discutat rasismul românesc. Cum să vrei să demistifici o istorie și să nu scrii despre elefantul din cameră? Cea mai mare problemă a naționalismului românesc era faptul că era rasist și a degenerat în legionarism.
Clasa politică de după 1989 nu și-a asumat o responsabilitate sinceră față de greșelile trecutului. A condamnat Holocaustul, că nu aveau de ales, dar nu l-au făcut înțeles la nivelul populației. Foarte recent s-a introdus studierea Holocaustului în manualele și în școlile din România. La liceu nici acum nu se face istoria eugeniei sau a rasismului românesc. Foarte recent s-a introdus studierea sclaviei în manuale, ca subiect facultativ însă. Această responsabilitate politică nu a fost asumată, pentru că s-a văzut clar la ultimele alegeri prezidențiale: am fost complet surprinși de faptul că populația gândea în termeni rasiști și eugenice și glorifica (mulți fără să știe!) o terminologie naționalistă tipică pentru mișcarea legionară interbelică.
Responsabilitatea o poartă și mari producători de cultură, edituri ș.a.m.d., care, după 1990, au republicat fără simț critic marile nume ale perioadei interbelice: Petre Țuțea, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, alții. Chiar și eu, când am citit prima dată Nae Ionescu, în 1990, l-am citit fără o înțelegere critică. De altfel, el a rămas tipic pentru dezbaterea despre specificul național. Întrebarea lui Nae Ionescu pentru catolici: Buni români puteți fi și, desigur sunteți. Sunteți însă și români? rămâne până în ziua de azi întrebarea cheie a dezbateri despre identitate națională din România. Da, s-a încercat o ștergere cu buretele a unor momente majore din istorie care ni se păreau dificile. Dar adevărul tot te ajunge din urmă. Și acum plătim destul de scump toate aceste eșecuri educaționale, politice și culturale.
Aici se văd moștenirile eugeniei de care vorbesc eu în carte. Pentru că obsesia cu specificul național a codificat toate aceste simboluri ale apartenenței naționale (țăranul, familia, identitatea de gen, etc.) începând cu secolul XIX și ele au rămas foarte bine înfipte la nivelul mentalului colectiv. S-a crezut că comunismul a rescris narațiunea despre națiune și a eliminat toate aceste rădăcini etnice care țineau de perioada interbelică. Ceea ce am încercat să arăt în carte este că perioada de după 1950 doar a acoperit aceste rădăcini, treptat le-a udat cu apă ca să crească și apoi le-a cultivat. Și ele au devenit puternice în anii 1990 și-au continuat să crească până în ziua de azi când acoperă aproape toată „grădina” țării, ca să mă întorc la metafora eugenică de la început.
S-a crezut că bunăstarea economică, mobilitatea socială și posibilitatea de a călători țin loc de educație. S-a presupus simplu că, dacă românii circulă, vor învăța valori democratice din alte țări. Diaspora a demonstrat foarte clar că toate aceste idei nu dispar prin plasarea ta într-o zonă culturală care promovează aceste idei. Poți să fii tu în Paris sau în Londra, care este foarte diversă, dar poți deveni și mai anti LGBTQ acolo decât dacă ai fi fost în România, în satul tău. Toate acestea sunt greșeli ale politicilor din ultimii 30 de ani, în care pur și simplu nu s-a încercat niciodată sincer să se cutaneze aceste rănile trecutului. Le-am lăsat tot timpul deschise și acum ele produc puroi. Rana sângerează din nou dacă nu suntem în stare să ne uităm la noi înșine și să fim sinceri și să ne asumăm aceste lucruri.
Dacă stau să mă gândesc la toate chestiile astea și le pun împreună, nu era surprinzător că a apărut la un moment dat cineva asemenea lui Călin Georgescu. El, dacă mi-ar fi deschis cartea și s-ar fi uitat la perioadă la acele citate din perioada interbelică, ar fi avut niște mesaje extraordinare să le spună alegătorilor lui. Îl ai pe Liviu Stan, marele teolog ortodox al secolului XX, care spune În măsura în care ești rasist, ești și rămâi român și când ai încetat de a fi rasist, ai început să dispari ca român... Dacă Georgescu spunea acest lucru astăzi, îți dai seama câți alegători nu ar fi spus același lucru?
În secolul XIX și XX, căutarea românului perfect era racordată la trenduri internațioanle de preocupare față de puritatea rasei. Și acum, accentuarea discursului naționalist și xenofob la noi se întâmplă în tandem cu astfel de teorii și preocupări globale. În special de teoria „Marii Înlocuiri”, conform căreia populația albă va fi înlocuită, care are niște substraturi eugenice puternice. Cum arată această îmbinare în România azi?
Trebuie subliniat de la început că această discuție despre „Marea Înlocuire” a fost creată de eugeniștii americani încă de la sfârșitul secolului XIX, când a început această panică. Erau foarte mulți imigranți din Europa de Est și de Sud, care erau considerați un pericol la adresa anglo-saxonilor protestanți albi. Populația de culoare din America și imigrația din America de Sud era din ce în ce mai numeroasă. Istoria Americii din 1880 până în ziua de azi stă sub semnul acestei mari panici identitare, că oamenii albi vor fi într-un fel înlăturați de către cei nealbi. În România, această discuție nu are aceeași conotație istorică, pentru că pericolul nu a fost că populația majoritară românească va fi îndepărtată de minorități, ci mai degrabă că minoritățile nu vor să devină români și nu se românizează într-un fel dorit de statul român.
În România, pericolul reprezentat de „Marea Înlocuire” poate fi rezumat astfel: suntem înlocuiți de o elită coruptă politică și de oameni de la Bruxelles, de globaliști și de indivizi LGTBQ+. Panica pe care o simt o parte dintre români este „Marea Înlocuire” a românilor neaoși, ortodocși cu românii LGBTQ+, globaliști.
S-a văzut clar la alegerile recente, că discursul politic așa-zis „suveranist” a avut această tentă: trebuie să facem ceva să-i oprim pe acești oameni care devin din ce în ce mai numeroși. Diana Șoșoacă are și ea acest tip de argument, în care reafirmă constant un anumit tip de românitate autentică, pe care ea crede că o reprezintă: nu vrea să fie înlocuită. Spaima în România este că diferența va prevala: o să mă duc pe stradă și nu o să mai văd niciunul ca mine. Și atunci intru în panică. În România, identitatea încă este aproape exclusiv filtrată prin acest această sevă nativistă. Am auzit multe comentarii pe tema asta când am fost în România: sunt la masă într-un restaurant românesc și mă servește un nepalez.
În documentarea cărții ați citit multe texte extrem de violente în limbaj. Cum a fost această muncă, mai ales știind că n-a fost doar o dezbatere intelectuală, ci aceste discursuri au avut consecințe extrem de reale?
Ajungi la un punct în care ai nevoie de o perioadă de detoxificare. Mai ales când am început să scriu despre România și despre regiunile pe care le știam, despre oameni pe care credeam că îi cunoșteam, despre satele de unde se trage familia mea. Am avut nevoie de un fel de autoterapie și terapie din partea unui profesionist, în care să scap puțin de unele imagini terifiante care îmi perturbau noaptea, expresii eugenice care reveneau obsesiv în minte pentru că le-am întâlnit atât de des pe stradă și acum le înțelegeam și construcția. Termeni eugenici pe care îi folosim cu nonșalanță, care de fapt sunt foarte ofensatori. Și acest fapt a durat mult și va mai continua din păcate.
Puteți să-mi dați niște exemple de cuvinte pe care le folosim poate fără să înțelegem construcția din spatele lor?
De exemplu: „idiot”, „cretin”, „subnormal”. De obicei limbajul folosit față de persoanele cu dizabilități. Toți termenii de specialitate și aceste expresii care au fost create în secolul XIX pentru a-i categorizarea pe acești oameni și care s-au încetățenit. Câtor oameni nu le spui că sunt cretin, când în perioada interbelică, dacă erai considerat cretin (cum a fost numit și fiul Zinei Pascal), înseamnă că aveai o inteligență redusă sau o dizabilitate mintală și puteai fi închis și sterilizat, cum s-a întâmplat în Germania nazistă. Închipuie-ți cum te simți dacă tu ai o anumită problemă mintală, dar știi istoria asta și auzi pe stradă lumea vorbind în felul ăsta.
Nerecuperabil. Este un cuvânt eugenic prin definiție. El a fost creat exact ca să se demonstreze că unii dintre noi nu avem o viață demnă de trăit. Vezi ce s-a întâmplat în orfelinate cu copiii nerecuperabili din perioada lui Ceaușescu. Vezi ce au făcut naziștii.
Iar acești termeni s-au încetățenit și sunt folosiți și nu doar de oamenii de rând, ci și folosite de clasa politică, de intelectualii. Și acest lucru nu se întâmplă doar la nivel de limbaj, ci și la nivel de comportament social.
Ce alte metafore eugenice au supraviețuit în societatea de azi, pe care noi poate nu le percepem așa?
Mamele minore, de exemplu: dacă nu ești căsătorită, nu ar trebui să ai copii. Există un fel de sexism patriarhal, încă aplicat femeilor care trebuie să existe atât reproductiv, cât și social, într-un anumit tipar și orice femeie sau orice persoană de sex feminin care nu se conformă acestui tiparului este catalogată că având o moralitate dubioasă, că provine dintr-un mediu nesănătos ș.a.m.d. Alte exemple: mediu nesănătos, familie problemă. Ideea că unii indivizi oricât de mult îi ajuți, nu sunt de fapt decât o pierdere de bani și de resurse. Legat de acest aspect este ideea fertilității diferențiate: unele femei, mai ales cele rome, au fertilitatea foarte ridicată pentru că vor să profite de asistență socială, nu vor să muncească; nu sunt mame ca celelalte mame, românești.
Mai există și moșteniri eugenice care sunt problematice. Orientalismul intern, de exemplu. Cu cât ești mai la sud, cu atât ești mai balcanic, ești mai corupt, ești mai amestecat cu populații „inferioare”, romii, tătarii, găgăuzii ș.a.m.d. și cu cât ești mai la vest, mai spre nord, cu atât ai acest sentiment al unei veșnicii autentice românești. Vezi cum sunt priviți unii regățenii în Ardeal sau oltenii în Timișoara. Deja în perioada interbelică ai eugeniști din Banat, care spun lucruri destul de negative despre de olteni.
Putem să ne uităm la comportamente sociale, discuții politice, sentimente, reflecții identitare. Sunt atâtea nivele unde putem găsi aceste metafore eugenice. În ultimul timp am lucrat mult pe relația dintre psihiatrie și eugenie și contribuția pe care psihiatria a adus-o eugeniei și invers. Toate numele mari din psihiatria mondială între 1880 și 1940 au promovat eugenia.
Vedem moșteniri eugenice în modul în care statul și medicina acționează la noi?
Cu siguranță. După 1990 politicile discriminatorii au continuat față anumite grupuri de populație, nu doar populația romă. Față de mamele minore, femeile sărace. Chiar dacă sistemul de asistență socială și sistemul de sănătate publică s-a îmbunătățit foarte mult, au rămas unele lucruri nerezolvate, pentru că altfel nu am auzi de cazuri de discriminare. Pe de altă parte, auzi tot timpul această idee eugenică că la un moment dat trebuie intervenit pentru că suntem prea mulți și că unii dintre noi oricum o să moară (din diferite motive). Am văzut asta în cazul de la Spitalul Pantelimon, unde am putut observa un comportament clar, neconștientizat, dar totuși eugenic: trebuie să scăpăm de acești bolnavi, pentru că oricum o să moară.
În carte e citat doctorul Nicolae Minovici, care spune: „Trebuie să tratăm pe bolnavi ca pe niște elemente fără identitate precisă în marea masă a colectivității”. Ce pierdem când tratăm societatea și nu individul?
Pierdem ceva din umanitatea noastră. În momentul în care dezumanizăm un individ și îl considerăm doar un obiect care trebuie tratat, devine un număr într-o statistică. Putem să îi și scriem numărul pe mână cum au făcut naziștii. El își pierde complet individualitatea și nu mai este o persoană, iar tu pierzi orice responsabilitate pentru soarta lui. Nimeni nu acuză ce i-ai făcut numărului X, ci ce i-ai făcut lui Marius Turda. În momentul în care atașezi o anumită individualitate și o anumită realitate unei persoane, o accepți ca atare. Responsabilitatea pe care o am față de acea persoană este alta decât dacă îl dezumanizez și îl transform într-un obiect din care nu contează dacă pierzi zece sau omori două milioane. Sunt doar numere.
Minovici este un nume foarte important în cultura română, un mare medic legist, fondatorul școlii medico-legale, și în momentul în care specialiști ca el ajung să propună o astfel de înțelegere a pacientului, trebuie să ne gândim la etica medicală și moralitatea practicilor medicale și să fim atenți, pentru că acest tip de gândire nu au dispărut. Am văzut și în timpul epidemiei de coronavirus, în care grupuri de oameni au fost reduși la numere, la anumite statistice. Este foarte periculos când se ajunge la acel tip de gândire.
Fotografia arată măsurătorile antropologice ale lui Francisc Rainer și a fost publicată prima dată pe site-ul Scena9 aici.
