Discret și fără emfază – dar cu o deschidere uimitoare față de tot ceea ce, pe ecran, nu „dă bine” –, cineastul Eugene Buică semnează, cu Mrs. Buică, unul dintre cele mai tulburătoare documentare românești ale ultimilor ani.
Întâmplarea face să fi recuperat abia acum Mrs. Buică. Vorba vine: nimic întâmplător în această omisiune cvasi-totală a filmului în rândurile industriei de film românești. În loc de autocritici ipocrite, merită să ne punem, măcar acum, o întrebare sinceră: cum de un asemenea gest creator a rămas pe lângă? Pur și simplu pentru că filmul nu a fost văzut. Nu prea s-a știut de el. A fost și este îngropat, în bula „luminată” a Facebook-ului, de filme inferioare, sprijinite însă de mașini de PR rodate, care monopolizează atenția. Chiar și critica – această instituție de care un film fragil precum Mrs. Buică are nevoie pentru a spera ca ceva din el să persiste – a înregistrat aici o demisie (vezi topul pe 2023 al Revistei Films in Frame, la care am participat și eu, de unde filmul lui Buică este absent). Cu mici excepții: grație unor mărturii favorabile semnate de Ștefan Ristea sau Andrei Gorzo (printre alții, nu foarte mulți), el a putut exista, pentru o clipă, în discursuri. E ceva de învățat de aici (ceva ce se știa oricum): nu ideea că așa ceva trebuie să fie irepetabil (dat fiind afluxul de filme, se va întâmpla din ce în ce mai des), ci faptul că, în general, rețelele sociale sunt doar zgomot.
Dar cazul filmului e simptomatic și la un nivel mai local, mai aplicat. Căci regizorul său Eugene Buică este, văzut de aici, un necunoscut. A avut (ne)norocul să plece din România în SUA, cu familia, la vârsta de zece ani, în plin ceaușism. Ca atare, deși și-a consolidat o carieră de fotograf și profesor de actorie, nu a frecventat party-urile industriei de aici și nu s-a bătut pe spate cu principalii săi jucători – iar asta nu se iartă. De altfel, e pur și simplu amuzant cum, în fața oricărei persoane care nu se poate recomanda, micul nostru establishment devine dintr-odată suspicios. Factor agravant: Buică a dat un documentar (gen minor), nu o ficțiune. Bilanț: nici 350 de spectatori, iar din partea oamenilor de film – o indiferență grea de sens.
Există, totuși, o virtute în a veni din altă parte. Adesea, ajungi să vezi lucruri insesizabile pentru oamenii locului. Farmecul filmului de față constă tocmai în această deplasare: pe axa improbabilă Los Angeles-New York-Râmnicu Vâlcea, Buică trasează parcursul scindat al unor destine prinse între țări, între năzuințe, între doruri. Această stranietate e remarcabilă: filmul privește totul cu curiozitate. E o curiozitate, dacă vreți, „american-liberală” – adică bonomă, cosmopolită, relaxată, capabilă să se amuze deopotrivă de spectacolul unei „basculante românești” (mirarea lui Eugene când, în 1998, filmează un DAC) și de circul familiei. Familia lui Buică e, desigur, ca toate familiile – doar că la puterea a doua. Nici histrionici, nici intimidați, acești doi soți par cu adevărat să uite de camera de filmat, ba chiar să uite și de ei înșiși, continuând firesc o ceartă străveche, care nu ține seama de film. Ei nu se pun în scenă: indiferenți și fără scrupule de „imagine”, merg direct „la contact”, fără fasoane – prin injurii dintre cele mai spurcate –, cu o implicare care nu se gândește la potențialii spectatori, la aparență, la ziua de mâine. Încărcat de prezența lor, filmul joacă totul – cel puțin în prima sa parte – pe cartea imediatului, dacă nu chiar a expunerii.
E vorba că Buică nu vine doar din afară – el vine și dinainte. Compusă din momente video strânse între 1998 și 2015, imaginea filmului are un avans considerabil în fața noului trend de generalizare mai mult sau mai puțin oportunistă a arhivelor în cinema. (Tocmai titlul un pic ciudat al filmului m-a făcut să nu mă grăbesc să îl caut: anticipam, complet greșit, o nouă fabulă sensibilos-nombrilistă, făcută în siajul modei.) Or, marele avantaj al lui Mrs. Buică e că nu pare conștient de miza sa artistică, de „conversația” culturală din care, vrând-nevrând, face parte. Deși implică persoanele cele mai apropiate, filmul păstrează un fel de distanță aproape obiectivă: Buică are suficientă stăpânire de sine încât să filmeze lucrurile detașat, de parcă i s-ar întâmpla altcuiva, înfrânându-și propriul afect în favoarea unor cadre brute, chiar brutale, pe care le lasă să curgă. Marea generozitate a cineastului, aici, ține de lipsa lui de intervenționism și dirijare a celor văzute – chiar până în zone potențial „problematice”. Așa se face că, mai interesat de document decât de „terapie”, filmul devine adesea agresiv, neașteptat de frontal, mereu proaspăt. Universalitatea lui e de găsit tocmai în lipsa lui de morgă, de auto-importanță – în refuzul de a ne vârî în ochi ideea că, inevitabil, „ne privește și pe noi”.
Drama aceasta, trebuie spus, nu ne privește în absolut: este pur și simplu prea delirantă, prea patologică – și, astfel, deloc generică. În specificitatea ei, merge mult dincolo de banalul palier al identificării, găsind sens într-o serie plăceri superioare ale cinemaului: accesul la o altă realitate, la un celălalt aproape fantasmat, construirea unui mister, confruntarea cu un destin liminal, mărturia testamentară. Detaliile, aici, chiar fac diferența: vezi bruschețea amară cu care doamna Buică începe să-și acuze soțul de adulter, vezi violența verbală a domnului Buică, sau paranoia instalată între cei doi. Filmul e tot timpul imprevizibil: începe molcom și fals-naiv, degenerează într-o șaradă forțoasă, continuă ca o investigație aproape satirică, se încheie sfâșietor. Pe parcurs, vom afla câte ceva despre acești oameni, vom înțelege de unde vin, îi vom vedea cu bune și cu rele: de la reziliența de a-și abandona viața românească confortabilă, trudită din greu, și de a-și construi una nouă, tot cu sudoare, în America, până la devianțele bărbatului toxic. Bașca, vom descoperi în ei o ocheadă la o întreagă fâșie socială românească bramburită de diversele regimuri politice, racordată din mers la visul american, eșuată în ortodoxie și entuziasm copilăresc la gândul că posedă autoturism propriu.
Dar esențialul nici măcar nu e aici – deși toate aceste lecturi sunt valoroase. Esențialul e în capacitatea filmului de a fi complet ne-consensual. Paradox: e nevoie de o mână foarte fină, la limită umoristică, pentru a vorbi despre cele mai grave aspecte. „Traumă”, „agresiune”, „psihanaliză” etc. sunt teme care plutesc deasupra filmului, fără a-i îngreuna vreodată arcul narativ prin redundanța explicațiilor inutile. Forul interior al acestor oameni rămâne abia ghicit în ciuda exhibiționismului, în continuare perfect opac. Mrs. Buică cultivă această plutire – cu Eugene care râde nervos la sudălmile pe care și le transmit părinții săi – tocmai pentru ca, în final, să se prăbușească cu totul, atunci când în față nu mai e niciun viitor alternativ posibil.
Anticipându-și moartea, o bătrână neputincioasă, care parcă nu mai are nimic din flamboaianța acelei femei curajoase și de-a dreptul ațâțătoare de odinioară, privește dezastrul propriului trecut. I-au mai rămas doar regretele că, în locul acestei vieți trăite în bășcălie și tensiune, s-ar fi putut clădi altceva în loc – plus un câine de porțelan plimbat între România și America. Apoi, direct crucea. În această concizie tristă, dar necesară a gestului, Buică găsește puterea de a nu-și plânge de milă, refuzând orice prilej de compasiune facilă din partea spectatorului. Luându-ne pe sus, aceste două personaje ne împiedică să cădem în clișeele mental health-ului rapsodic, obligându-ne, în schimb, să gândim cinematografic. Terapia a fost, cu siguranță, una de șoc. Gândurile încep abia ulterior, lăsând aceste imagini eliberate de vreo sentință placată din exterior, reflexii bruiate, autonome ale unui hău emoțional, ale unei suferințe căreia abia dacă îi putem intui conturul.
Mrs. Buică a rulat în cinematografe.
