Acum zece zile am publicat o cronică în apărarea filmului Mrs. Buică, trecut aproape neobservat prin sălile de cinema românești la finalul lui 2023 (un total provizoriu de 343 de spectatori conform site-ului Cinemagia.ro). Devotat în bună măsură unei discuții aplicate asupra acestui documentar, articolul respectiv se deschidea cu o observație succintă și poate pe alocuri prea generală: cum de un asemenea gest creator a rămas pe lângă? Prin asta urmăream să notez tocmai uimirea provocată de acest dezinteres ambiental față de un gest creator viguros, „problematic” și deloc consensual, un gest care ar fi meritat dezbătut în cunoștință de cauză, din moment ce făcea notă distinctivă în cadrul recoltei de documentare românești recente.
Acea observație introductivă a stârnit o amplă discuție (dacă „discuție” este termenul potrivit pentru subsolul de comentarii al unui post de pe Facebook). În ea s-au implicat diverși membri ai industriei locale – de la distribuitori de film de autor la critici. Dintre reacțiile primite, le-am reținut pe acelea care au încercat să împingă înainte dezbaterea de pe poziții de bună-credință. Grație lor, se poate întrevedea un început de conversație constructivă pe marginea distribuției filmelor ceva mai radicale în țara noastră.
Nu e momentul să o pornim aici – dar nici nu trebuie amânată prea mult: a reieșit cât se poate de clar nevoia legitimă a multora de a se exprima pe subiect. În ce mă privește, țin să subliniez că acel text nu își propunea vreun bilanț edificator; el se mulțumea să constate en passant un simptom general, care de câțiva ani atinge multiple sectoare ale industriei autohtone, și pe care îl localiza – printr-un verdict cu siguranță incomplet – în diminuarea accelerată a „capacității sănătoase a criticii de a îmbrățișa (rightly or wrongly) filmul unui necunoscut total, eventual în defavoarea filmului premiat al unor oameni cu care ne întâlnim și la Londohome”, după cum a rezumat criticul Andrei Gorzo, inițiatorul postării de pe Facebook.
La rândul său, acest nou articol nu este un răspuns. Dar este, probabil, o încercare de a ancora discuția în jurul filmului în cauză, Mrs. Buică. Am crezut de cuviință să repornim de aici, printr-o invitație adresată regizorului filmului, Eugene Buică, de a lua cuvântul și de a detalia mai coerent mizele regizorale ale proiectului său. Buică – fondator și fost director artistic, la Los Angeles, al facultății de actorie The Acting Corps, precum și interpret în numeroase producții teatrale și cinematografice – se achită prin acest film (un documentar despre familia sa, cu bune și cu rele) de o sarcină firească a artei contemporane: să provoace și să divizeze. Iar dacă, în urma acestui mic iureș, vom fi mai mulți care îl vom fi vizionat și, eventual, discutat – fie și în contradictoriu, ba chiar mai ales în contradictoriu –, atunci poate că o dorință reflexivă ceva mai durabilă va putea în sfârșit să se afirme.
Pentru moment, Cinemateca Union a programat o nouă proiecție a documentarului Mrs. Buică pe 1 februarie.
Cum a apărut impulsul de a vă filma părinții? De unde această nevoie de a strânge imagini cu ei?
În 1998, fratele meu se mutase înapoi în România și era gata să se însoare. Așa că ne-a invitat pe toți să venim la nunta lui din București. Părinții noștri locuiau la New York, eu veneam din Los Angeles. Și știam că, de câte ori ne strângem, nu prea iese bine – experiențele recente de tipul ăsta nu fuseseră deloc plăcute: începeau rapid atacurile, insinuările de ambele părți etc. Totuși, am zis: cum ar fi dacă aș avea o cameră video la mine? Poate așa oamenii s-ar purta mai frumos. Deci ideea, la început, a fost pur și simplu să mă apăr de proiectilele verbale care veneau de-obicei în direcția mea. Numai că, imediat cum am început să filmez, am realizat că ăsta avea să fie, simultan, și un document al familiei mele, al lucrurilor care se întâmplau în între membrii ei. Nu știam dacă și la ce îmi va folosi – dar simțeam că va păstra niște date brute pentru mai târziu. Ca să înțelegi: pentru mine, tot ce se întâmpla în familia mea era ca o realitate neconfirmată. Dacă eu spuneam că ceva e albastru, ei veneau și spuneau: „nu, e roșu!” Iar camera aducea dintr-odată un aer de obiectivitate. „OK, m-am gândit, atunci hai să vedem cum e de fapt!”
Cum ați trecut de la ideea inițială de document la cea de documentar?
Ideea de documentar a venit după ce, odată revenit în America, am văzut materialul pe care l-am captat atunci, la București. Și mi-am dat seama că, într-un mod foarte ciudat, era ca și cum i-aș fi împins, cu camera mea, să se poarte urât unul cu celălalt. Fix contrariul a ceea ce îmi propusesem. Era de parcă aș fi căutat probe. Doar-doar se vor arăta așa cum sunt, ca eu să vin pe urmă și să constat: „uite ce urât se pot purta niște oameni!” Traversam atunci în viața mea o schimbare spirituală, dacă pot folosi un asemenea cuvânt. M-am schimbat radical. Și am înțeles că aș vrea să fac un efort sincer să îi cunosc pe oamenii ăștia, în loc să plasez răspunderea în brațele lor. Să dai vina pe cineva e un impuls foarte copilăresc. Să încerci să dai de adevăr poate că e, deja, un impuls ceva mai matur – și mai apropiat de dragoste decât de frică.
Într-adevăr, dispozitivul filmului se schimbă după acel prim schimb de replici contondente. Începeți să îi vizitați pe părinții dumneavoastră rând pe rând (între timp, ei se separaseră) și să filmați mult mai așezat, mai aproape de formatul unui reportaj televizat, într-o căutare explicită a perspectivei fiecăruia asupra poveștii. Începeți, altfel spus, să puneți lucrurile în balanță. Dar știați, deja, că la finalul acestui proces veți realiza un film de sine stătător?
Da, știam. Zburasem la New York cu echipament, în compania unui prieten care avea să filmeze, fiindcă el era profesionist. Chiar și abordarea părinților mei se schimbase pe parcurs. Există un moment în film când mama spune ceva de genul: „asta vreau să rămână pentru totdeauna, pentru toți cei care vor vedea filmul ăsta.” Și tata avea replici în direcția asta: „după ce mă duc eu...”, care însă au căzut la montaj. Cert e că amândoi vorbeau deja cu publicul din viitor. Nu numai eu știam că va fi un film – și ei știau.
Și pentru ei, în felul lor, imaginile acestea serveau drept probe, drept adevăr personal.
De fapt, ei erau mai cu seamă încântați de ideea că nu vor rămâne anonimi. Că, deși nu erau neapărat oameni super educați, nu inventaseră nimic care să salveze planeta și așa mai departe, au avut pe cineva care să le imprime viața, să ateste faptul că au existat. Și că, după ce vor muri, va rămâne o urmă. It was a big deal for them.
A trebuit să ajungem în 2023 ca să vedem aceste imagini sub forma unui film finit. Cum au trecut toți acești ani până în prezent?
În primul rând, din 2002, atunci când a murit tata, n-am mai putut să mă uit la footage timp de opt ani. Era prea dureros. El a murit cu mine, eu l-am trimis pe partea cealaltă, cu morfină și restul. Oricât aș fi încercat, n-am putut să pun ochii pe material – era too much. Între timp, am început să fiu invitat în România de câteva ori, la UNATC, să lucrez cu actorii de aici. În călătoriile astea o regăseam pe mama tot mai schimbată. Am înțeles că trebuie să îmi adun curajul să continui filmul, fiindcă încă mai erau lucruri de adăugat la povestea asta. Încă nu se terminase. Așa că am început să o filmez din nou pe mama.
Bănuiesc că au existat negocieri aprige – în primul rând cu propria conștiință – în vederea păstrării acelui material „impertinent” (pentru a prelua un calificativ de pe afișul filmului), despre care intuiați, cu siguranță, că va naște controverse.
Da, știam că va diviza publicul. A fost o alegere conștientă. Am avut douăzeci și ceva de versiuni de montaj până să ajungem la cea finală. N-a fost o decizie ușoară. Ba chiar am și scos anumite pasaje care sunt mult mai dure decât ceea ce a rămas. Am simțit să las acele secvențe pe ecran pentru că, dacă aș fi „sanitizat” eu însumi chestia asta și aș fi cenzurat-o pe cont propriu, înaintea publicului, însemna că mi-e rușine de părinții mei și mi-e rușine de mine. N-ar mai fi fost nimic autentic acolo – ar fi rămas doar o minciună curată. Aș fi arătat niște oameni „interesanți”, care mai spun câte o glumiță și vorbesc puțin mai colorat, în fine, nimic care să supere. Dar, dacă nu supăr pe nimeni, sincer nu știu dacă pot spune că mi-am făcut treaba.
Există o direcție actuală de filme „intimiste”, cu regizorul/regizoarea care își filmează propriii părinți – dar filmul acesta o precede în bună măsură, fiindcă imaginile sale sunt înregistrate înainte ca ele să se coaguleze într-un gest artistic coerent. Cum vă raportați la ideea tot mai răspândită de terapie prin film?
Filmul ăsta a fost cu siguranță terapie pentru mine – dar doar ca un by-product, ca o chestie secundară. Principalul a fost să fac un film bun, dacă pot spune așa. Să spun o poveste, să-i găsesc firul. Să uit un pic de categoriile astea artificiale: „documentar”, „ficțiune”... Și să țin oamenii în fața filmului, să îi fac să stea acolo până la capăt. Eu am fost actor la origini. Treizeci și ceva de ani de actorie m-au învățat să lucrez eficient. Mi-e frică să plictisesc oamenii. Scuză-mă, dar am văzut atâtea documentare care m-au plictisit teribil... Nu duceau nicăieri. Aveau o teză, o tot discutau și răs-discutau – și nu se întâmpla nimic. Eu, din contra, am vrut să creez ceva entertaining. Știu că e un cuvânt „urât”, dar mi se aplică, cred. Entertainment, pentru mine, nu înseamnă hăhăială – ci să simți ceva. De asta nu am putut să scot lucrurile alea din film – chiar dacă unii oameni le percep negativ, măcar au simțit ceva. Pentru mine, dacă te-ai „supărat” fiindcă e poate prea dură povestea, asta înseamnă că banii dați pe bilet nu au fost dați degeaba.
Dar să revin la ideea de terapie. Gândește-te: trăiești cu footage-ul ăsta pentru câțiva ani buni, îl vezi de atâtea ori, asculți cuvintele alea, lucrurile alea nasoale, cu care ai trăit din copilărie. Și dintr-odată realizezi că nu mai au aceeași putere, le tocești privindu-le de o sută de ori. Forța durerii nu mai e acolo – memoria sa este, dar durerea e îngropată. Și-apoi, până și faptul că vorbesc cu tine, care ai văzut filmul și astfel mă poți vedea ca un om întreg, fără secrete... Eu mi-am arătat secretele. Gata! Nu mai are nimeni putere asupra mea, ca atunci când ai povara unor secrete pe care le porți cu tine și ești vulnerabil. Încă o dată: nu am făcut filmul cu gândul ăsta, dar e drept că acum sunt mai liber decât eram înainte – mai liber să mă arăt așa cum sunt. Cui îi place de mine, bine; cine vrea să mă evite de-acum, după ce mi-a întâlnit familia – aia e. Încă n-am pățit asta, totuși... (râde)
Echidistanța pe care o mențineți față de personaje – balansată in extremis prin titlu – împiedică filmul să cadă în auto-complezență.
Am scos de acolo tot ce semăna cu Eugen-care-voia-să-impună-punctul-lui-de-vedere. Au dispărut toate pasajele în care părea că vreau să învăț pe cineva ceva. Și toate cele în care mă opream asupra traumelor explicite și mă văitam de cât am suferit... Practic, am scos ceea ce se numește self-pity. Autocompătimirea: afară! La un moment dat adăugasem mult material despre ce-am făcut cu viața mea, voiam să dovedesc ceva în opoziție cu parcursul alor mei, să mă scot pe mine în față. Dar am renunțat de urgență la ideea asta: nu era nevoie de subiectivitatea mea. Doar așa, prin distanță, îi puteam servi pe ei și pe filmul însuși – și, nu în ultimul rând, așa puteam servi publicul. Toată ideea asta despre ce cred eu, ce mă frământă pe mine... OK, puteam să ies cu un prieten la o bere să vorbim pe subiectul ăsta, dar să includ părerile mele într-un film?! Cui îi pasă?
Filmul în sine, ca și personajele sale, ca și viața dumneavoastră, e prins între aceste două țări: România și America. Cum v-ați folosit de acest raport dintre două existențe?
Mă gândesc mult la asta. Am trăit în România până la zece ani, apoi am ajuns în America. Am fost mereu român acolo, cu toate că nu vorbeam cu accent, lumea nu și-ar fi dat seama. Dar nu aveam aceleași referințe culturale, nici aceeași memorie a familiei. Nu eram legat deloc. Iar acum, în România – am lipsit! Zeci de ani am fost absent! Atâția oameni mă întreabă: „de unde ești?” Și-apoi, imediat: „de ce ai venit înapoi?” Eu sunt OK cu asta. N-am făcut niciodată mare caz despre această diferență culturală, fiindcă altceva nu cunosc. Eu nu pot decât să trăiesc între culturi – iar asta mă forțează să adopt punctul de vedere al outsider-ului. Eu văd asta ca pe un avantaj.
Mrs. Buică se înscrie, totuși, în peisajul filmului românesc. Cum ați resimțit acest contact cu industria locală?
Mi-aș fi dorit să fiu primit puțin mai cald de establishment (dacă există așa ceva). Am și scris despre asta. Am crezut că m-am întors acasă – dar nu e chiar așa. Am buletin, plătesc impozite aici, dar sunt văzut ca fiind din afară. Nu prea am simțit deschidere. Am fost luat deoparte și apostrofat glumeț de câțiva oameni: „la ce te aștepți? Crezi că se bucură cineva că ai venit tu să le iei punctele?”
Care e, în ochii dumneavoastră, diferența dintre lumea filmului românesc și o industrie colosală precum Hollywoodul?
Și în America lucrurile sunt oarecum similare. Diferența e că, dacă cineva miroase banii dincolo de proiectul tău preliminar, atunci nu contează – poți să vii și de pe Lună, că tot te primesc cu brațele deschise, ca pe un prieten. Asta dictează acolo. America mi-a ascuțit instinctul de supraviețuire, m-a îndemnat să pun mâna și să fac, fiindcă altfel nu aș fi putut să trăiesc. Ea nu lasă nimic oamenilor pasivi. Dar asta e altă discuție. Acum, e clar că filmul meu nu face bani – nu ăsta e scopul său. Dar, pe de altă parte, și dacă ar face, ușile din România tot ar rămâne mai mult închise. Există într-adevăr o anumită suspiciune față de cei ce vin din alte părți – ba poate chiar și un aer de xenofobie. Cred că ai avut dreptate cu ideea găștilor care dictează aici – dar eu sunt prea bătrân ca să mai intru în vreo gașcă.
