Eugen Jebeleanu și-a început cariera de actor la 15 ani și, nu după mult timp, s-a hotărât să se mute în Franța și să se apuce de regie și dramaturgie. A plecat la Paris în 2010, chiar în luna în care-a absolvit UNATC-ul; nu-i prea place să amâne lucrurile. Nu s-a rupt însă de România și bine-a făcut. Până să intre la actorie, avea deja experiență în televiziune, făcuse dans și jucase la Teatrul Național din Timișoara, în spectacole de Radu Afrim, Radu Apostol, Ada Lupu și Alexander Hausvater.
Tot la Timișoara a cunoscut-o și pe Velica Panduru: lucrau amândoi la spectacolul Boala Familiei M, regizat de Afrim. El juca, ea semna scenografia - pentru care Velica a primit premiul Uniter și care era, într-adevăr, extraordinară. Ăsta a fost începutul unei stânse prietenii, dar și al unei lungi colaborări profesionale. „Eu m-am atașat foarte tare de el, a fost un instinct matern, de-a avea grijă de el”, mi-a spus Velica zilele trecute, la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS). „Iar după aia, când eram deja la Paris, Eugen a venit și mi-a zis: Știi, mă tot gândesc că nu mă simt atât de împlinit făcând doar actorie, m-ar interesa mai mult să fac regie.”
După ce-a ajuns în Franța, Eugen a făcut un masterat în regie-dramaturgie și-a înființat Compagne 28 împreună cu Yann Verburgh. De-atunci încolo, el și Velica au făcut multe spectacole împreună, unele în Franța și Germania, altele în România: Ficțiuni mici de România, Hotel, Retox, Don’t cry baby ș.a. Sunt spectacole despre vieți obișnuite și căutări identitare – destinele unor femei, persoane transgender sau adolescenți etc. –, povești care reflectă (i)realități sociale și politice și care sunt construite, de regulă, prin suprapunerea unor planuri narative diferite.
Pe scenografa Velica Panduru am cunoscut-o acum câțiva ani, tot la Sibiu, și m-au cucerit pe loc căldura și farmecul ei. A colaborat cu cele mai importante teatre din România și-a lucrat cu câțiva regizori importanți la Avignon, dar nu e nici pe departe genul de om care să se bată cu pumnii-n piept c-a făcut asta. Ceva atipic în lumea teatrului, la fel ca relația de lucru pe orizontală pe care-o are cu Eugen, o colaborare non-ierarhică în care intuiția reciprocă și empatia au un rol esențial.
La FITS, care tocmai s-a încheiat, Jebeleanu (28 de ani) a primit premiul „Iulian Vişa” pentru vocea unică de artist al tinerei generaţii. A fost prezent în festival cu spectacolul Familii, o coproducție a Teatrului Național din Sibiu și-a Universității „Lucian Blaga” din același oraș, după un text scris de el: sunt trei situații de familie care se desfășoară pe trei ani și care, la un moment dat, se întrepătrund. Multe dintre schimburile de replici au loc în fața televizorului: acolo se dezbat temele zilei, acolo se vorbește despre familie - inclusiv despre „familia tradițională” -, despre cine iubește pe cine și despre străinii „care vin peste noi”. M-am întâlnit cu Eugen și cu Velica la Sibiu, în ultima zi de festival, și-am vorbit despre spectacolele și colaborarea lor, înainte să ne luăm fiecare zborul în alte direcții.
În ce fel se leagă Familii de actuala dezbatere din jurul „familiei tradiționale”?
Eugen Jebeleanu: Atunci când am făcut noi spectacolul, în toamna lui 2016, discuția nu era atât de aprinsă în spațiul public. Am plecat de la acel proiect de lege, acea propunere de-a schimba în Constituție felul în care definim familia. Dar eu nu vreau ca spectacolul să se centreze doar pe problema homosexualității, e mai amplu de-atât. E un spectacol și despre ceilalți, într-un sens mai larg, și aici mă refer și la refugiați. Căutarea identitară e un punct comun în toate spectacolele mele. Mă interesează să urmăresc parcursul de viață al unui om, cu fricile și angoasele lui.
Cât de mult s-a lucrat pe improvizații?
Eugen: Când am început repetițiile, am venit cu câteva scene scrise de mine, dar nu era un scenariu final. Am avut doar ideea de-a urmări câteva situații, poveștile unor familii, care să se intersecteze. A fost o scriitură de platou. Asta înseamnă că spectacolul și textul s-au scris în același timp, plecând de la ce se întâmpla în repetiții. Dar nu s-a stat foarte mult pe improvizații. Felul în care lucram era așa: de exemplu, aveam un schimb de 10 replici scrise de mine, după care ziceam „bun, acum continuă dialogul”. Și actorii veneau cu o propunere și eu ziceam „nu, vino cu alta”. Și tot așa, până în momentul în care se găsea una care mi se părea mie justă.
Cum a fost colaborarea cu școala și teatrul din Sibiu?
Eugen: Se întâmplă lucruri bune aici, la Sibiu. Particularitatea școlii ăsteia e faptul că se aduc regizori tineri care să lucreze cu studenții. Cred că asta e unic în România, în școlile de teatru. Pe lângă cursurile de la clasă, se fac și spectacolele astea care-i duc spre profesionalizare directă, mai ales că vorbim de niște producții ale Teatrului. Am lucrat bine aici și cred că e o școală care va crește din ce în ce mai mult.
Am observat că există un punct comun între personajele din Familii: visul la o nouă viață. Mama care vrea să se lase de băut, adolescentul care vrea să plece în State și să facă muzică și tot așa. Dacă ne uităm la discursul Coaliției pentru Familie, observăm că ei vorbesc mai mult despre constrângeri și îngrădiri, în timp ce aici e vorba despre libertate, inclusiv liberatea de a-ți schimba viața și de-a alege pe cine să iubești.
Eugen: Așa e, cumva pe ideea asta am construit și scenariul. Am vrut să urmăresc poveștile unor oameni care au un vis, un ideal, dar care eșuează. Oamenii care încearcă, dar nu reușesc. Construcția dramaturgică e legată de problema constângerii/lor.
Ce înseamnă constrângerea în teatru?
Eugen: Constrângerile pot fi condiționate de tema spectacolului, de estetica lui sau pot fi impuse de un context social. De exemplu, de fiecare dată când m-am întors în România, în ultimii ani, și am făcut spectacole independente, lipsa fondurilor m-a împins să caut soluții în altă parte, atât în formă, cât și pe fond. Noi am făcut și spectacole cu buget zero. Hotel l-am repetat în apartamentul Velicăi, care era minuscul. Acolo dormeam, acolo am repetat timp de o lună. După aia, când a venit o directoare de teatru din Paris să vadă spectacolele noaste din București, a zis că-i place foarte mult că lucrez pe un teatru al constrângerii. Atunci am înțeles și eu ce fac, pentru că nu mă gândisem la asta. Nu vreau să devină un statement, dar m-a ajutat să înțeleg în ce direcție mă duc.
Cum a fost să lucrați de la distanță la Familii?
Velica Panduru: Inițial nu eram implicată în spectacol, eram în Franța, prinsă într-un alt proiect și nu puteam să vin. Dar pentru că noi am lucrat împreună de când s-a apucat Eugen de regie, am ajuns într-un punct în care nici nu e nevoie să vorbim prea mult. Sunt lucruri evidente, care vin organic și pe care le simțim amândoi fără să le verbalizăm neapărat. E o relație specială. Așa că nu a fost complicat să lucrăm de la distanță. Evident, am lucrat pe mail, au fost schimburi de schițe, de fotografii, tot felul de probe, Eugen îmi trimitea și filmări de la repetiții. De aia a fost foarte emoționant să văd aici un spectacol pe care-l aveam foarte bine în cap, dar la care lucrasem de la distanță.
Cum v-ați cunoscut?
Velica: Noi ne-am cunoscut la Timișoara, când lucram cu Radu Afrim la Boala familiei M. Eugen juca în spectacol și avea 18 ani. M-am atașat foarte tare de el, a fost un instinct matern, de-a avea grijă de el. Iar după aia, când eu trăiam deja la Paris, Eugen a venit aici și mi-a zis: „Știi, mă tot gândesc că nu mă simt atât de împlinit făcând doar actorie, m-ar interesa mai mult să fac regie. Ce părere ai?”. M-am blocat puțin și m-am speriat, pentru că mi se pare un actor extrem de talentat, cu un adevăr pe care îl întâlnești foarte rar. Dar am văzut că era o necesitate foarte puternică la el. Și am zis „da, sunt alături de tine”.
Eugen: De-atunci am lucrat împreună la toate spectacolele.
Velica: I-am zis la un moment dat că poate ar fi bine să încerce să lucreze și cu alți artiști, nu doar cu mine. Să aibă un dialog și cu alți scenografi.
Și care a fost reacția lui?
Velica: Atunci n-a vrut să audă, a zis „ah, mă părăsești”. Și i-am zis „nu, nu te părăsesc, dar poate ar fi interesant pentru tine ca parcurs.” Se va întâmpla probabil la un moment dat.
Eugen: Se va întâmpla inevitabil din cauza timpului, se adună prea multe proiecte pentru amândoi. Dar e foarte bine să se întâmple așa, să avem și alte întâlniri. E necesar.
De unde vine refuzul vostru de-a face decoruri?
Velica: Eu demult nu mă mai consider un scenograf care face decoruri. Am avut situații la unele spectacole în care făceam tot posibilul să scap de unele obiecte din scenă. Ziceam „hai să scoatem”. La Ea e băiat bun aveam doar un sac de box. Nu mă mai interesează să lucrez cu regizori care vor doar să creez decoruri de teatru. E o altă epocă pentru mine. Evident că și perioada petrecută în Franța ne-a influențat pe amândoi, contactul cu arta de-acolo, contactul cu Avignon a schimbat multe. Eu îmi fac documentarea în alte direcții, în arhitectură și în zona expozițiilor de artă contemporană. Pe vremuri îmi cumpăram tot felul albume cu istoria costumului și din astea (râde).
Cum diferă experiența de lucru cu actori din generații diferite?
Eugen: Chiar mă întreba cineva dacă există vreo diferență între generația nouă de actori din România și cei din „garda veche”, în sensul colaborării efective. Și am zis că diferența e în felul în care se duc discuțiile pe un text. Cum e Familii, de exemplu. Un actor tânăr care joacă aici n-o să-ți zică niciodată că joacă un homosexual. În schimb, unul din altă generație o să zică că joacă un gay, pentru că e privit în continuare ca un personaj de compoziție. Ca și cum asta definește identitatea personajului respectiv. Dar lucrurile s-au mai schimbat, iar discuțiile pe care le avem la repetiții în România nu diferă prea mult de cele pe care le am în Franța. În situații din astea, noi nu vorbim la repetiții despre cum e să joci un homosexual. Ce înseamnă asta? Omul ăla poate fi un jurnalist, poate fi un un profesor. Poate fi un om pur și simplu. Homosexualitatea nu e o meserie.
De ce te-ai apucat de regie?
Eugen: Voiam să-mi găsesc o voce a mea, simțeam că nu-mi ajungea ce mi se întâmpla. Un al doilea motiv, care ține și de experiența mea, e că voiam să învăț să lucrez cu actorii. Mai ales că-i vedeam pe unii regizori din România care nu știau să lucreze cu actorii, dar absolut deloc. Adică ajungeau să-i facă cârpă.
Ce înseamnă cârpă?
Velica: Să lucrezi prin violență.
Eugen: Și prin presiune. Metoda asta, chiar dacă dă roade, dă roade pe termen scurt. Adică după ce trece de momentul premierei, un actor se întreabă: „Și eu ce fac? N-am bază, eu nu știu ce joc aici.”
Ați montat recent la Stuttugart un text de Fassbinder, Katzelmacher. Cum a fost experiența?
Eugen: Am ajuns să lucrez acolo la invitația lui Armin Petras, pe care l-am cunoscut acum doi ani, tot la Sibiu, la un workshop. Era o coproducție între Academia de Teatru de acolo și Teatrul Național. A fost foarte bine, era o ehipă tânără cu oameni foarte dedicați, totul a curs foarte simplu și n-am simțit niciun fel de limită.
Velica: Asta nu înseamnă că am avut un buget de producție nelimitat. Dar totul era foarte bine organizat în teatru. Erau acolo toate atelierele pe care ți le poți imagina, n-am văzut nicăieri o structură ca asta. Noi ne-am speriat la prima întâlnire: era o masă ca la nuntă, cu vreo 30 de oameni, tot felul de asistenți, de la departamentul de dramaturgie și tot așa. Eu cu Eugen ne-am zis „doamne, ce facem cu toată armata asta de de oameni?”(râde). A durat puțin să ne obișnuim, dar a fost OK.
Și în Katzelmacher, și în Familii, se vorbește despre străin/i. În textul lui Fassbinder e vorba despre un imigrant grec care se mută în Munchen și ajunge la final să fie agresat de cei din cartierul în care locuiește.
Eugen: Katzelmacher e un text care are ecou și azi. Pentru mine, referința cea mai importantă era Teorema lui Pasolini. Mă interesa tema asta a străinului care vine și modifică tot în viața celorlalți. Atunci când am făcut nota de intenție la Katzelmacher, am scris-o în franceză – și vorbeam acolo de étrange și étranger, ca un joc de cuvinte, dar e mai mult decât atât: ciudat și străin. Cum se leagă cei doi termeni? De ce străinul e ciudat și care e ciudățenia diferenței? În Katzelmacher despre asta e vorba: apare tipul ăsta și toată lumea e modificată, dar omul ăsta n-a făcut nimic.
Velica îmi spunea că actorii din Stuttgart te-au plăcut foarte mult. Cum ai descrie metoda ta de lucru cu ei?
Eugen: E bazată pe foarte mult adevăr, pleacă de la actori și de la mijloacele pe care le au ei. Eu vorbesc mult despre personaje, dar de fapt nu știu cât de mult cred în personaj. În Familii nu sunt personaje, dar nici nu vreau să le zic tipologii. Sunt niște oameni care se află într-o anumită situație. Sinceritatea și adevărul, astea contează.
Foto main: Radu Nechit, din specacolul „Familii”.
Familii
Un spectacol de Eugen Jebeleanu
Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu & Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu
Scenografia: Velica Panduru
Sound design: Claudiu Urse
Video: Andrei Cozlac
Asistent regie: Ștefan Tunsoiu
Manager proiect: Luminița Bîrsan
Asistenţi proiect: Eliza Ceprăzaru, Maria Popovici
Distribuţie: Marian Bureață, Ioana Cosma, Oana Marin, Vladimir Petre, Gabriela Pîrlițeanu, Ștefan Tunsoiu, Iustinian Turcu, Claudiu Urse
