După zile în șir de proteste la Botoșani, câteva sute de oameni au ieșit în stradă și la București, ca să ceară o schimbare în sistemul medical după moartea Alexandrei Ivanov și ca să vorbească despre violența obstetrică.
„Acum câteva luni am văzut cum naștem pe stradă, am văzut cum cerem ajutor și murim pe patul de spital. Ca femeie și ca mamă simt că nu am aer.”
De asta a ieșit în stradă Claudia, o femeie de peste 40 de ani și mamă. E 27 august, duminică după-amiaza, și ne aflăm la București, în Piața Victoriei, la protestul organizat în memoria Alexandrei Ivanov, femeia care și-a pierdut viața după ce medicii de la Maternitatea Botoșani au refuzat timp de 7 ore să-i acorde îngrijiri. Este primul protest la București, după o săptămână de manifestații la Botoșani. E o zi cu cod portocaliu de caniculă, cu aproape 40 de grade, și piața Victoriei, cu asfaltul ei omniprezent, nu e cel mai plăcut loc în care să te afli.
Chiar și așa, sute de persoane, femei tinere sau în vârstă, bărbați, adolescenți veniți cu grupul de prieteni, familii cu copii mici, au ieșit în stradă din revoltă. După ce femeia din Botoșani a ajuns la maternitate în stare critică, din cauza unei sarcini oprite din evoluție, doctorii de gardă i-au ignorat rugămințile disperate de ajutor.
În Piața Victoriei a fost și fratele Alexandrei. Într-un tricou alb imprimat cu fața surorii lui, Vlad n-a putut să spună mult mai mult decât „mulțumesc”, după ce mulțimea a ținut un moment de reculegere. La protest nu s-a strigat mult, dar când s-a strigat, oamenii au spus, printre altele, „Nu am aer”, ultimul mesaj trimis de Alexandra mamei ei.
„Aș fi preferat să nu fie cazul sa vin aici”, mi-a spus Vlad la începutul manifestației. Părea trist și obosit, ca după multe zile petrecute în durere și nesomn. Alexandra era singura lui soră.
„Aș vrea să nu mai fie tratați pacienții cu scârbă. Medicii trebuie să gândească în primul rând că și ei sunt oameni și să vorbească de la om la om, nu de la doctor la om.”
Simte că ce i s-a întâmplat surorii lui a fost „prea pe față” ca să nu stârnească furie. Așa că acum e în stradă.
„Am avut ghinion și am fost noi tura asta, dar mâine poimâine poate să fie oricare. De asta ar fi foarte bine dacă oamenii ar fi alături de mine și ar încerca să lupte – în primul rând pentru ei. Eu de acum nu mai am ce să pierd. Pe sora mea oricum am pierdut-o.”
„Niciuna nu am fost surprinse”
Experiența de naștere pe care mi-o povestește Claudia la protest n-a avut un final tragic ca al Alexandrei, dar nici n-a fost ce trebuie.
Prima naștere a fost în România, următoarele în străinătate, așa că are termen de comparație. Acum realizează că, la prima naștere, doctorii au luat decizii medicale fără să-i ceară consimțământul sau să-i explice procedurile. A trebuit să dea șpagă, ceea ce știa de dinainte de merge la spital, dar nu știa că trebuia să dea și doctorului și asistentelor. A fost o experiență grea pentru ea, proaspătă mamă la 20 de ani, cu un copil în brațe să i se ceară plicul cu bani. „M-am gândit: asta e România în care vreau să-mi cresc copilul?”.
Am ajuns aici, spune ea, pentru că nu ascultăm și nu respectăm femeile.
„Cred că niciuna dintre noi de aici de la protest nu este surprinsă de modul în care a fost tratată Alexandra. Aici este durerea cea mai mare. Fiecare dintre noi care am născut într-un spital din România n-am avut aer în momentul care am citit această știre, pentru că pe pielea noastră am simțit neglijența.”
Am auzit multe astfel de povești la protest. Despre nașteri care n-au mers cum trebuie, despre medici și asistente care n-au știut cum să se comporte. În grupuri, ascunse după pălării sau înarmate cu sticle de apă, femeile vorbesc despre toate astea. Dintr-o parte sau alta auzi lucruri ca: „Și am țipat, să mă bage în seamă, că altfel nu puteam.” „Tocmai, pentru că eu nu m-am dus la stat, am zis să nasc în privat, credeam că o să am o experiență mai bună.” „Da, trebuie să țipi, că altfel nu se poate.” O femeie povestește unui grup cum, ca adolescentă, a chemat o ambulanță acuzand dureri abdominale puternice. Doctorii i-au spus că suferă un avort spontan și că trebuie făcut un chiuretaj, în timp ce ea le explica disperată că nu are cum, pentru că e virgină. Ema Ene, una dintre organizatoare, povestește că, la fel ca Alexandra, a așteptat medicul o noapte întreagă. „Aveam hemoragie internă. La ora 16 m-au internat și abia la ora 7 m-au operat.” O adolescentă mi-a spus că ea și mama ei au căutat un an un medic dispus să-i ia în serios problemele de sănătate asociate cu menstruația. Toți îi spuneau că e virgină și că toate o să treacă – odată ce își viața sexuală menstruația se va regla de la sine. Unele femei povestesc cu lacrimi în ochii, dar, cel mai adesea, cu revoltă în glas.
Ralucăi (41 ani), de exemplu, asistentele nu i-au dat voie să-și țină fetița în brațe după naștere, deși nu exista niciun motiv medical pentru o astfel de interdicție.
„Sigur că medicii și asistentele se gândesc că nu știu câte femei nasc pe zi și nu-i nimic interesant în asta. Dar, pentru o femeie și pentru familia ei experiența e unică și ar trebui să se petreacă altfel. Nu-i de ajuns că ieși cu viață din spital. Nașterea e o chestie fiziologică firească și tu nu ai parte de un respect minim.”
Din astfel de experiențe revoltătoare s-a născut protestul, spune Ana Măiță, fondatoarea Asociației Mame pentru Mame și una dintre organizatoarele manifestației.
„Este o realitate tristă. Violența obstetrică există în România de foarte mult timp. Speram ca rămas în cărțile de istorie, dar nu s-a întâmplat asta. (...) Ne-am obișnuit cu acest rău. Ne-am obișnuit să sperăm că ieșim măcar vii dintr-o naștere, noi și bebelușii noștrii. Spre deosebire de alte femei din locuri mai fericite ale lumii, care își doresc să aibă o experiență a nașterii bună, memorabilă și fericită, româncele nu își doresc decât să scape cu viață. Este un orizont de așteptare de lumea a treia, nu de țară membră a Uniunii Europene.”
Violența obstetrică de care vorbește Ana înseamnă o încălcare a drepturilor femeilor și poate lua mai multe forme: de la refuzul acordării ajutorului în timpul sarcinii, cum i s-a întâmplat Alexandrei, la îngrijiri medicale neadecvate sau incomplete, la umilirea în timpului actului medical – cum li s-a întâmplat multora dintre femeile prezente la protest și, dar nu doar lor.
În România nu trebuie să cauți mult după povești despre nașteri neconforme, consulturi ginecologice umilitoare și interacțiuni abuzive. Dacă ești o femeie romă, săracă sau nu vorbești limba locului, ca refugiatele ucrainene, riscul să te lovești de acest tip de violență e și mai mare.
Daria și Shiraz, două adolescente de 17 și 16, spun că au venit la protest tocmai pentru că s-au săturat să audă astfel de povești. „Nu se face nimic, în ciuda faptului că femeile continuă să își ceară dreptul de a fi în viață și de a naște în condiții sigure. Într-o țară în care dreptul la avort începe să fie ușor-ușor restrâns, nu dăm nici dreptul la viață femeilor care aleg să-și păstreze copilul”, spune furioasă Daria.
Ambele fac parte din Girl-Up, o asociație feministă de adolescente, unde postează și scriu despre drepturile femeilor. Știu, însă, că politicienii „n-o să stea să le citească postările”, așa că ies în stradă când este nevoie. Sunt încă o asociație tânără, dar vor să fie prezente pentru că cred că lupta nu poate fi dusă decât împreună. „Efectele patriarhiatului se resimt în orice situație din viața noastră. Nu putem să scăpăm de ea, oricât de mult am încerca să soluționăm problema de unele singure.”
„Am o totală lipsa de încredere în spitale”
ONGista Ana Maiță crede că unul dintre lucrurile care trebuie să se schimbe e ca femeile să cunoască mai multe despre violența obstetrică și să poată avea unde cere ajutorul. Pe lista de revendicări a protestului se numără și introducerea unei linii telefonice verzi 24/7 pentru sesizarea abuzurilor asupra femeilor în maternități, dar și garantarea dreptului legal la însoțitor pentru gravide. (Dreptul există în lege, la fel ca pentru toți pacienții, dar în practică este rar aplicat.) În plus, spune Măiță, personalul medical ar putea beneficia de cursuri despre relaționarea și comunicarea cu pacienții. Cu aceste revendicări a mers luni la guvern.
„Această profesie medicală nu poate fi făcută pentru bani, nu poate fi făcută pentru glorie, nu poate fi făcută decât din dragoste de oameni.”
Din dragoste pentru oameni vrea și Irina să se facă medic. Are 16 ani și a venit la protest alături de doi prieteni de aceeași vârstă. O revoltă gândul că ar putea lucra cu medici ca cei de la Botoșani sau Urziceni, mai ales că a avut și ea un caz de neglijență medicală în familie. Spune că cineva apropiat i-a murit pentru că medicii nu i-au administrat potrivit medicamentele, ba la un moment dat chiar au uitat să-i pună o perfuzie. De altfel, și unul dintre prieteni ei, Vlad, povestește cum tatăl său a descoperit la privat că are apă la plămâni, după ce la stat a fost trimis acasă.
„Sincer, de aici am pornit cu dorința de a merge la medicină”, explică Irina. „Mă uitam în jurul meu câtă lipsă de responsabilitate și empatie era. Chiar dacă n-o să fac eu neapărat singură o schimbare, dar vreau măcar un pacient din cei 1.000 care ajunge la mine să plece sănătos. Sau dacă a murit să știu că am făcut tot ce-mi stătea în puteri să-i ameliorez durerea.”
Cazurile de acum n-au făcut-o să se răzgândească – din contră. Înainte se gândea că poate va pleca din țară, acum vrea să rămână. „Cât de greu o să fie, rămân măcar pentru o persoană, sau pentru Alexandra, să fie munca mea în memoria ei, să se uite fericită la noi din cer.”
Dar până va fi doctor, Irina, ca și prietenii ei, ajunge la spital ca pacientă, deși face tot ce poate să nu fie nevoie.
„Am evitat. M-am mai dus la analize, dar altfel nu prea, pentru că am ajuns să văd că eu, acasă mă descurc mai bine să mă tratez.”
O consecință a violenței obstetrice, dar și a unui sistem de sănătate firav, este că oamenii evită să meargă la spital și să ceară ajutor, pentru că nu au încredere că-l vor primi sau se tem de cum vor fi tratați acolo.
„De groaza experienței nașterii în spital am născut doi copii acasă”, spune Ana Măiță. „A fost un risc asumat. Nu încurajez nașterea acasă, dar dacă este oricum să te supui unui risc de moarte, prefer să mor la mine acasă decât în grija unei doctorițe ca cea de la Botoșani, care dă o dovadă de lipsă de omenie.” (În România nașterea acasă este într-o zonă gri, deși nu e ilegală, medicii şi asistenţii medicali nu au voie să asiste o naştere la domiciliu.)
„Suntem tratate ca animale care urmează să nască”
Banii sunt alt subiect care apare rapid în conversațiile despre nașteri de la protest. De la cât se dă șpagă la doctor la cât costă să naști în privat. Femeile și bărbații cu care am vorbit nu glorificau sistemul privat și se plângeau de faptul că e nedrept să-și permită o îngrijire medicală mai bună, în defavoarea celor care nu și-o permit, dar și fără garanția unui serviciu neapărat mai bun. Dar simțeau și că nu au mereu de ales.
„Prima naștere a fost la stat. A doua a fost la privat. Diferență de la cer la pământ.” povestește Alexandra Lopotaru, care are și un blog de parenting, Povești din Bebelonia. Femeia îmi spune că a trebuit să dea șpagă în timp ce se afla în durerile travaliului, așteptând anestezia epidurală. A născut la maternitatea Giulești în 2017 și spune că doar doctorul nu i-a cerut bani. Avea 25 de ani faci și a făcut și ea cum le-a văzut pe colegele de salon. „Dacă nu dădeai un 5, 10 lei asistentei, nu te băga în seamă.” În total, pentru șpăgi a scos din buzunar pe la 1.500 de lei. „Te duceai să înveți cum să alăptezi copilul și te mulgea așa cum se mulg vitele. Nu era nimic magic, nimic frumos, era numa durere. Nu suntem tratate ca femei, ca oameni, suntem tratate ca animale care urmează să nască pe bandă rulantă.”
Următoarea naștere a avut-o în sistemul privat și a costat în jur de 6.000 de lei, cu decontare de la stat. O naștere în privat, fără decontări, poate ajunge la 18.000 de lei.
Carmen însă, o altă protestatară, vrea să nască la stat. „Asta pentru că mi se pare că trebuie și noi să spunem niște lucruri, trebuie și noi să arătăm că se poate altfel.” Ține în mână o pancartă prin care cere demisia Ministrului Sănătății Alexandru Rafila. E angajată la o corporație, așa că ultimele ei contacte cu medicina au fost mai degrabă în sistemul privat. Acum i se pare ciudată trecerea de la un loc unde toți aveau istoricul ei medical online la unul unde trebuie să vină mereu cu dosarul după ea.
N-a ajutat-o nici să vadă cazurile Urziceni și Botoșani în primele săptămâni de sarcină. „A fost crunt, absolut crunt. Mi-am făcut tot felul de filme. Ok, și ajung în situația asta. Ce fac? Îmi ascund telefonul să pot să-mi sun partenerul de acolo, să pot să sun la urgențe de acolo, să mă ia ambulanța din spital?”
„Am văzut un milion de oameni”
Și Carmen și partenerul ei, la fel ca și alte protestatare cu care am stat de vorbă, s-au plâns că nu sunt mai mulți oameni în piață. Oamenii păreau că oscilează: punctau că e bine că s-a ieșit, chiar și cât în număr mic, și lădau faptul că se întâmplă proteste la Botoșani. Dar se întrebau amar de ce pare că ieșim din casă doar la cauze mai degrabă politice și nu reușim să ne solidarizăm și în fața altor tipuri de abuz. Organizatorii spun că numărul maxim de protestatari prezenți concomitent în piață a fost până în 400. O parte în perimetrul asigurat de jandarmi, o parte încercând să se protejeze de soare, sub copacii din zona Muzeului de Geologie.
Căldura, nepăsarea și oboseală au fost găsite ca vinovați pentru lipsa de oameni. Doi bărbați veniți după ora 19 mi-au spus că au venit după ce au aflat de protest de pe live-ul artistului Tudor Chirilă, care s-a numărat și el printre protestatari. Cei doi le-au scris și altor prieteni, dar n-a vrut să li se alăture nimeni.
„Am venit când a plecat lumea. ”
„Nu mamă, lumea nici nu prea a fost.”
„Așa e. Am văzut milioane de oameni plecând.”
„N-au fost milioane, Clara.”
„Bine, atunci o sută.”
Am prins schimbul ăsta de replici la sfârșitul protestului, între Clara, o fetiță în clasa zero și Andra, mama ei. Andra stă pe jos în timp ce Clara desenează cu cretă alături de sora ei și o altă fetiță. E trecut de ora 20, s-a lăsat noaptea și aerul e în sfârșit ceva mai respirabil. Mai sunt câteva persoane, majoritatea stau pe bordură și discută în grupuri mici. Unele participante se îmbrățișează, plâng și își iau la revedere. Lista de revendicări va fi dusă luni la guvern și speranța organizatorilor e că vom vedea o serie de schimbări.
Jandarmii încep să strângă gardurile. Pe unul dintre ele a fost lăsată în urmă o pancartă pe care scrie NU AM AER, deasupra unei poze alb-negru cu Alexandra zâmbind. E aceeași poză de pe tricoul purtat azi de fratele ei. Aceeași poză așezată în căruciorul împins de cumnata ei, prezentă și ea în Piața Victoriei cu copilul în brațe.
Pancarta a fost făcută de copiii voluntarilor de la Asociația Voluntari fără Frontiere. Maria și Edi, doi dintre creatori, au 11 și 9 ani. Știu povestea de la părinții și de la televizor. Edi îmi spune că se uită mult la știri și a înțeles că Alexandra a murit pentru că „a fost ignorată 7 ore, și s-a sufocat, și ultimele ei cuvinte au fost nu am aer.”
Li se pare trist ce s-a întâmplat și cred că e bine să fie și ei ca și copii prezenți pentru că „Alexandra are trei copii acasă. De ce să nu fim și noi aici?” Pe pancartă n-a mai încăput, dar Maria mai are un mesaj pentru cititori: „Aveți grijă de oamenii din spitale.”
Clara n-a făcut o pancartă, dar a desenat cu cretă pe asfalt flori și figurine și a scris „Alexandra” pentru cea care a murit. Și pe ea a întristat-o foarte tare când mama ei i-a povestit ce s-a întâmplat și nici n-a vrut să vină la protest. Părinții n-au vrut să insiste, dar s-au bucurat când s-a răzgândit. Nu cred în ideea de a protesta pentru orice – Andra n-a ieșit, de exemplu, la protestele contra OUG 13, pentru că nu-i era clar ce se întâmplă. „Dar vreau să le învăț pe fetele mele să fie empatice și să creadă în puterea lor de a schimba ceva.”
La ora 22, desenul Clarei e cel mai colorat lucru din Piața Victoriei aproape goală. Un pas mai încolo, ard mai multe candele lângă o coroană de garoafe roșii. Mesajul de pe panglică: „Pentru toți cei morți din nepăsare.”
