O scriitoare și mamă a doi copii își examinează relația cu oboseala cea de toate zilele, printre șosete, acte ale casei, prânzuri și drumuri la grădiniță. Oare creierul o să-și dea shutdown?
2001
Se poate ca într-o zi să te uiți la cifrele roșii de pe afișajul ceasului electronic și ele să arate 13:00. Să te întorci cu ochii în documentul din laptop, să mai scrii ceva, și să te uiți din nou la ceas, pentru că ești în criză de timp, și cifrele să fie 12:58. Să te freci la ochi și să te apuce frica. Ești la master și lucrezi la dizertație. Normal că ai lăsat totul pe ultima sută de metri, n-ai mai dormit cam de 48 de ore și acum ești foarte aproape de finish. Și trebuie să iasă bine, trebuie să ieși basma curată din treaba asta, ești la un master la o universitate internațională, cu bursă. N-are a face dacă ți se prăjește creierul, trebuie să mai reziste puțin, pe urmă n-are decât să-și dea shutdown. Dar ce, ție nu-ți pasă de creierul tău? Îți pasă numai să fie treaba făcută și livrată la timp, să ieși curat din situație, dând ce ți s-a cerut și ce te-ai angajat să dai? Îți pasă mai mult de statut, corectitudine, notă/calificativ decât de propriul creier? Nu. Dar ești convinsă că el n-o să te lase. N-o să crape, n-o să colapseze. Îți este foarte greu să crezi și să imaginezi pulverizarea ființei tale, nu ai acest scenariu integrat. Când vine vorba de tine, nu ți-e teamă să apeși accelerația până la capăt. 12:57. Timpul merge tot invers.
CUT TO: 2012
Se poate ca într-o dimineață să te trezești și să constați că într-un picior ai o șosetă, iar în celălalt nu. Și atunci să îți dai seama că efectiv ai adormit în seara precedentă în plin proces de scoatere a șosetelor. Nu-ți vine să crezi, dar așa e. Te uiți în stânga, unde doarme fiică-ta de 8 luni, și paralel cu perna ta, unde doarme, în patul așezat transversal pe latura scurtă a canapelei, fiu-tău de 2 ani și 7 luni. Îi culci în fiecare seară cu cântat, trăncăneli, povești și/sau legănat, și te gândești că după ce adorm te ridici și te duci să-ți mai faci din treburi: să mai speli vase, să mai citești ceva pentru doctorat. Și te ridici, doar că e trei dimineața. Îți pui pijamalele, te speli pe dinți, te dai cu cremă pe față și te culci la loc ca un trandafir, de parcă abia ai încheiat o zi completată de o seară mai lungă cu teatru, film sau operă, sau măcar un ieșit în oraș. Ei, se pare că aseară ceva n-a mers cum trebuie, s-a dat shutdown fără drept de apel între șoseta unu și șoseta doi. Acum nu se mai pune problema că nu-ți mai pasă de creier (lasă că nu crapă el). Acum ești mult mai matură și înțelegi mai multe: lasă că își dă shutdown, știe el când. Și nu-ți mai bați capul (că nici nu poți, că, în general, te doare), creierul cu treaba lui, tu cu a ta: ai de crescut doi copii și de făcut un doctorat care chiar trebuie terminat la timp, fiindcă e cu bursă POSDRU și altfel trebuie să dai banii înapoi. Ceea ce nu poți face, că i-ai cheltuit.
E o perioadă lungă, e nesfârșită, de aproape trei ani am bebeluși, și de când am doi trebuie să gândesc, să mă mișc și să fac totul x2. Am început să scriu la teza de doctorat, dimineața stau cu Eric în brațe și-i pun în față o tastatură veche pe care poate să bată, în timp ce eu bat la tastatura reală, mutată mai sus pe birou. Îmi lungesc mâinile și tastez. Mut cărțile și fișele dintr-o parte în alta, pentru că Eric vrea să le apuce cu mâinile. Pe urmă e noapte și eu legăn un bebeluș, fixând peretele roșu cu pete albe al sufrageriei. A, stai, asta a fost acum un an. Nu, a fost noaptea trecută. Într-una din zile mă duc să depun ceva acte pentru doctorat. E coadă pe coridor. Mă așez la rând. Țin în mână dosarul cu șină. Mă sprijin puțin cu spatele de perete și mă gândesc să închid ochii pentru câteva secunde. Mă trezesc brusc, îmi dau seama că am ațipit, probabil creierul m-a trezit ca să nu cad. Nu știam că se poate adormi în picioare.
Nu sunt obosită. Doar că uneori lumina zilei îmi face rău. Fiecare dimineață mă smulge dintr-un somn abia închegat și mă umple de o lumină albă care mă irită. Pelicula aceea subțire de odihnă e spartă ca o bătătură. Rămân cu senzația de ceva crud, scos prematur în aerul dur al zilei. Cumva, înghit senzația. Nu mă mai gândesc la nimic. Mâinile mele schimbă scutece, adună jucării, șterg praful, pun la spălat, dau mâncare prin blender, spală biberoane, bavețici. Gura alină, alintă, sărută obrăjori, mânuțe, degetele gâdilă. Sufletul se bucură. Doar că toate astea nu sunt integrate într-un tot. Fiecare parte din mine își desfășoară programul ei, separată de celelalte. Sunt un device electronic cu multe programe. Cu toate programele activate simultan. Creierul îmi transmite că sunt în pragul unei boli terminale. Sunt doar obosită, îl contrazic. Și asta nu se termină. Nu, nu. Aș vreau eu să fie terminală.
Nu cred, și nu mă poate nimeni convinge, că o să mă simt vreodată și altfel. Nu cred, și nu mă poate nimeni convinge, că m-am simțit vreodată și altfel. Nu-mi amintesc nimic. Nu proiectez nimic. Abia acum trăiesc numai în prezent. Aflu că nu e ușor să trăiești numai în prezent. De asta nici nu reușim, noi, oamenii. E nevoie de o concentrare care doare. Sau poate e doar oboseala. Ciudat cum mereu se adaugă acest modulator „doar” când vorbim de oboseală. E doar oboseală. Sunt doar obosită. Nimic grav, vreodată, în legătură cu oboseala. Ea e doar. Trece. Îți alterează numai puțin starea de moment.
Dar burnout-ul? Dar epuizarea? La fel, se remediază cu odihnă. De parcă odihna e ceva ce ai mereu la îndemână. De ca și cum corpul tău ar începe să se odihnească la comandă, după o perioadă de trei-patru ani de somn întrerupt de două ori pe noapte. Câte feluri de oboseală. Dar oboseala de lăuzie? Pe aia a etichetat-o cineva? Sau chiar mai înainte, oboseala post-partum? După prima cezariană, pregătită să zac nemișcată cel puțin o lună, cu supă adusă la pat și tot tacâmul. Când, ce să vezi, au venit și m-au dat jos din pat, deși simțeam că partea de sus a corpului e ruptă de partea de jos, nimeni nu părea îngrijorat de chestia asta, ba chiar m-au trimis pe niște scări spre secția de neonatologie, (unde am ajuns ținându-mă de pereți) pentru că eu eram supa. Mă rog, laptele. Și eram neîntârziat. În regim de urgență. Și așa avea să fie. Nu există timp să-ți revii. Și nu ai din ce să-ți revii, pentru că nu a mai fost nimic înainte. Șters cu buretele. Și oboseală și tot. Oboseală nu este un cuvânt în dicționarul lăuzei. Nici în cel al mamei de mai târziu și de totdeauna.
CUT TO: 2020
Gata, am bătut din palme, au crescut copiii. Ai copii mari, nu mai ai de ce să te simți obosită. Nu mai ai nicio scuză. Ce-a fost mai greu a trecut. Dimineața trezirea la 7, le alegi hainele, întrebi cine are sport ca să pui separat haine pentru sport, te duci în bucătărie, dai drumul la sandwich maker, scoți două boluri, pui lapte la încălzit, pui cereale în boluri, laptele peste, le duci la masă, îi zorești să termine cu spălatul pe dinți și îmbrăcatul, te întorci în bucătărie, faci sandvișuri, scoți cutiile pentru sandvișuri din ghiozdan, pui sandvișurile, scoți sticlele de apă, le clătești puțin, pui apă proaspătă, pui totul la loc în ghizodane, piepteni copila împotriva voinței ei, îi scoți pe ușă afară, noroc că îi duce tatăl la școală, noroc că tot el plimbă și câinele. Au ieșit, cureți litiera pisicilor, aduni căni și farfurii rămase prin casă de cu seară, dai un mop prin bucătărie și la ușa de la intrare, speli espressorul, îi dai drumul. E 7:50. Ziua poate începe, ai o grămadă de chestii de făcut.
Scrii, traduci, s-a făcut 11, trebuie să pleci să iei copiii de la școală, dacă nu poate tatăl, de acolo mergeți în parc, măcar o jumătate de oră, căldură (sau frig), zgâlțâieli în tramvai, ghiozdane de cărat (uneori). Masa de prânz (credit tatălui aici, în cea mai mare parte). Scrii, traduci, partea a doua. Simultan teme. Aduni prin casă.
Obiectele au o viață proprie. Se adună în teancuri, stau pe jos, poți oricând să calci pe ele, nimic nu este dus la locul lui. 60% sau chiar mai mult din viața acasă e o luptă cu obiectele și cu praful care, oricât, l-ai șterge, se depune imediat înapoi. Această luptă sisifică de a anula o prezență. Sau de a ține totul curat. Tendința lucrurilor este de a se murdări, de a se degrada, iar tu trebuie mereu să restabilești ordinea ab initio. Pentru că numai după aceea viața poate să curgă. A ta și a lor. A familiei. Momentele de siestă ale celorlalți, în care tu încă mai strângi și mai cureți. La revenirea din vacanțe când bagajele trebuie desfăcute și totul trebuie pus la loc. Sâmbăta la curățenia generală. Mereu rămâne ceva în plus de făcut pentru tine și numai pentru tine. Și o forță din tine, poate vocea moștenită din cap de la toate generațiile de femei dinaintea ta, care nu te lasă să nu-l faci. Trebuie să ridici și ultimul fir de praf de pe jos. Și ultima firimitură peste care toată lumea a trecut fără s-o bage în seamă. Și când nu mai poți, mai poți puțin.
Și când mai scrii pentru tine? O întrebare care ți s-a tot pus. Să scrii e delicios. Atunci poți să te odihnești puțin. Scrisul din momente, ca fulgii de nucă de cocos pe o bomboană Raffaello. Atât de fin, atât de de delicat. Ești în punctul de maxim al vieții. Și scriitoare, și mamă cu familie regulamentară. Deschizi și închizi ziua. Citești undeva că fericirea familiei depinde de fericirea femeii, mamă și soție. Nu în situația să fii exploatată, nici pe departe - totuși simți că prin tine trece esența vitală a casei. Partea aceea a vieții făcută din cele mai mici detalii. De la „unde sunt actele casei” până la „mă doare burta” și „dar cum adică eu sunt eu”, toate trec pe la tine. Tot ceea ce face angrenajul să meargă, în timp ce nimeni nu își pune problema de ce merge. Pentru că e normal să meargă. În spatele acelui normal ești tu. Când nu mai poți, mai poți puțin.
Dar, vești bune, de curând ai descoperit că există și „când nu mai poți, nu mai poți”. Când ceva se repetă prea mult, când te trezești în buclă, în ziua cârtiței, când cineva îți scoate ochii cu viața lui, cu scopurile lui, cu realizările lui, cu starea lui de bine, fake sau nu. Când ți se spune că vârsta e doar un număr, când ești îndemnat să fii în formă până la 105 ani. Când „sufletul nu îmbătrânește”. Când piața îți dă ficat nou, articulații noi, vene noi. Ești obligat să tragi de viață, ești obligat să tragi de corp. Mai mult ca niciodată, mai mult și mai mult, la primele semne de rezistență trebuie să începi să biciui ceea ce vrea să se lase pe tânjală.
Dacă pierd o noapte, mă resimt trei zile după. Dacă fac unul sau două drumuri pe zi, să iau copiii sau să îi duc undeva, sau să mai rezolv alte chestiuni administrative, cu siguranță nu mai pot ieși seara. Dacă am petrecut o zi la iarbă verde sau o după-amiază de weekend prelungită spre seară cu prieteni, am nevoie de măcar două zile fără prea mult contact și comunicare cu exteriorul. Ce mai vine? Ce mai urmează? Să zic: nu mă mai atrag ieșirile, nu mai am nervi/energie/putere pentru cutare și cutare chestie, mergeți voi, eu n-am chef, nu mai am 20 de ani, nu mai am nici 30, să spun toate astea la momentul potrivit, ce bine va fi. Unul dintre momentele mele all-time favourite: să mă întind seara în pat, lângă cel cu care trăiesc de o viață, care nu doar că îmi știe oboseala, dar a și trăit-o cu mine, în timp ce vârsta a trecut și ea, nu peste, ci prin amândoi, să mă schimb în pijamale după o zi plină și grea, și să mă lungesc în lumina veiozei, simțind cum mi se întind oasele, să mă simt corp, corp recunoscător pentru oboseală, siguranță și intimitate. O fantezie pe care o aveam și la 20 de ani.
Ce s-a schimbat? „Nu-mi pasă de creier, știu că el n-o să mă lase.” Ba da, îmi pasă. S-ar putea să mă și lase. „Îți este foarte greu să crezi și să imaginezi pulverizarea ființei tale, nu ai acest scenariu integrat.” De-o vreme încoace, nu-mi mai e chiar așa de greu. „Creierul cu treaba lui, tu cu a ta”. Nu. Eu vreau să lucrez cu creierul meu. În interesul lui, dacă s-ar putea. Vreau să ne bucurăm împreună de tot ce urmează. Așa că zic: bonjour, oboseală.
