Pe fiecare bilet de drum apar punctul de pornire și destinația. Poate apărea Chișinău-Iași, Iași-Chișinău, dar nimic despre ce se află între, înainte sau după. Necunoscutul se poate transforma în acasă, cunoscutul se poate transforma în dor, iar toate acestea pot fi transportate cu o singură rutieră: rutiera lui ghea Mișa.
În ziua în care am ieșit prima dată din Moldova aveam 15 ani. Atât aveam și când am ieșit prima dată singură din Moldova. Tot atât aveam și când a apărut, ca un laitmotiv în viața mea, traseul Chișinău-Iași, sub forma unui microbuz, care în toate amintirile mele are numele de rutieră. O rutieră uneori albă, uneori verde, dar de cele mai multe ori roșie. Nu era un roșu regal sau tăios, era un roșu spălăcit. Un fel de roșu spălăcit ca cel care stă falnic pe tricolorul agățat în fața primăriei din satul meu. Un fel de roșu spălăcit ce vorbea despre Moldova mai mult decât o făcea pe atunci fostul președinte al Parlamentului, Marian Lupu sau cei trei trandafiri democrați ai săi de la toate sediile partidului său și mai democrat. Un roșu spălăcit, care într-un catalog Pantone sigur ar purta numele de Moldova.
Era roșul meu și a lui ghea Mișa. Amândoi, de câteva ori pe lună, puteam fi zăriți prin parbrizul rutierei roșii. Ghea Mișa la volan, iar eu pe scaunul de lângă. El la 11 pornea de la Chișinău, la 14:30 ajungea la Iași, la 15:20 pornea de la Iași înapoi la Chișinău, iar seara dormea în patul lui. A doua zi o lua de la capăt. Chișinău-Iașul lui pornea mereu de la Chișinău și se termina mereu la Chișinău. Chișinău-Iașul meu n-avea un reper așa stabil. Eu luam rutiera lui de la 11:00 la 12:00, din orașul moldovenesc Călărași, ajungeam la 14:30 la Iași și dormeam în patul meu și al altor zeci de fete. Dimineața mă trezeam într-un spațiu temporar, în care rutiera roșie nu mă aștepta în fața căminului, într-un spațiu în care viața mea se împărțea între două nuanțe de crem, crem de tencuială de cămin și crem de tencuială de liceu. Fără pic de roșu spălăcit. Nici autobuzul 19, pe care-l luam în fiecare dimineață la 07:40, asigurându-mi întârzierea cea de toate zilele la școală și somnul de patru ore complet, nu era roșu. Nici sala de clasă nu era roșie; de fapt era, dar nu acea nuanță de roșu.
Regăseam acea nuanță de roșu vineri la 15:20 la autogară, stând în colț și așteptându-mă: „Hai, hai, repejor urcă, pornim acum!”. Urcam rușinată lângă ghea Mișa, că iar am întârziat, și porneam la drum. El stătea relaxat, de parcă niciun drum nu i-ar putea schimba mimica feței. Vorbea și gesticula în același timp, dar mereu cu o singură mână, pentru că volanul nu trebuia lăsat de capul lui. Așa cum nici vitezele nu se schimbau singure, ci cu aceleași mâini muncite de vreme, care îl puteau face pe orice copil din satul meu să pună la îndoială că ghea Mișa trăiește la oraș. În schimb, cămășile sale în carouri, cu mânecă scurtă, le puteau schimba părerea, chiar dacă unii nasturi păreau că se pregătesc să sară. Uneori, mă gândeam că dacă l-am scoate pe ghea Mișa din rutieră, ar putea fi domnul Mihail, așa cum îi mai ziceau unii și lui nu-i displăcea. Totuși, odată scos din rutieră, ghea Mișa ar fi fost un alt bătrân, care sigur ar fi vrut să stea pe locul tău în autobuz.
La scurt timp după ce mă urcam în rutieră, el mă ruga, ca de fiecare dată, să-l ajut să scrie biletele. Încercam să scriu cât mai citeț, fiecare nume pe rând, de la Cojocaru la Fiodorov, fără nicio greșeală, pentru că știam cum e să fii mereu Țurcan, în loc de Țurcanu, și Liudmila în loc de Ludmila. Când terminam să scriu câte un bilet pentru fiecare persoană de pe fiecare scaun al rutierei, ghea Mișa-mi mulțumea și începeam să stăm de vorbă. Râdeam, eu îi povesteam ce se mai întâmpla pe la școală, el mă ținea la curent cu tot ce se mai aude pe la Chișinău sau îmi arăta tot ce vedea în fața ochilor și i se părea interesant. Odată a oprit o rutieră întreagă pe dreapta ca să arate tuturor un avion care era așa de aproape de pământ, încât părea că imediat îl va atinge. Ghea Mișa era bunicul meu de drum, până ajungeam la bunicul meu adevărat de acasă.
Când ajungeam la vamă și așteptam să primim actele înapoi, ghea Mișa întotdeauna mă servea cu plăcinte cu brânză făcute de soția lui. Era un fel de încălzire pentru bunătățile ce mă așteptau acasă. Ghea Mișa era zona de tranziție. El și rutiera sa roșie erau zilnic zona de tranziție pentru zeci de elevi și studenți basarabeni. Nu cred că își dădea seama, noi eram doar partenerii lui de drum, cu care-și împărțea plăcintele, merele, biletele, și, uneori, ranchiuna. Dacă-l deranjai pe ghea Mișa o dată, el te deranja pe tine de cel puțin două ori. Dar îți trecea până vinerea viitoare, doar era ghea Mișa, cum să te superi pe el?
Când rutiera roșie ajungea la destinație, totul părea schimbat: drumurile de acasă, supermarketul Fidesco și aerul păreau cu iz exotic. Dar despre ce fel de iz exotic poate fi vorba când sari dintr-o Moldovă-n alta? Când ajungeam acasă, simțeam de fiecare dată că acest cuvânt, Moldova, devenea tot mai transparent, rămânea fără granițe și parcă cineva îl mărea și-l plasa pe hartă fix pe traseul rutierei roșii. În primii ani am trăit dintr-un pol în altul și niciodată în mijlocul magnetului. Mi-era frică să cobor, ca să nu pic pradă unui magnet mai mare, care să mă folosească drept materie de desenat mustăți, barbă și sprâncene unui spân de pe tabla de joc din mâna unui copil. Am jonglat cu frica aceasta mulți ani. Țineam legătura cu oameni de acasă cu care nu mai aveam ce vorbi, doar de dragul magnetului. Ieșeam la bere cu oameni noi cu care nu aveam niciodată nimic de împărțit, doar de dragul magnetului. Nu eram nici ca cei de acasă, dar nici ca cei cu care împărțeam o bere ca să ne iasă mai ieftin.
Izul exotic din Moldova reușea să dispară încet de vineri până duminică, când în fața autogării de la Călărași așteptam să se oprească rutiera lui ghea Mișa, să urc și să mă uit la ai mei de pe geam. Ne făceam cu mâna de o mie de ori, ne dădeam pupici prin aer și ne țineam să nu pufnim în plâns, ca să ne arătăm că e ok și că va fi bine, că totul e pentru binele nostru și că așa e viața. Când rutiera ieșea din autogara de la Călărași simțeam cum pe obrajii mei curg lacrimi una după alta. Ghea Mișa era mereu mai tăcut pe drumul de întoarcere. N-aveam nici plăcinte, nici mere, nici bilete de completat, doar lucrurile interesante pe care le zărea pe drum.
Zăritul de lucruri pe drum al lui ghea Mișa îmi amintea mereu de mine mică și naivă și de bunicul meu de acasă, mare și naiv. De mine mică și naivă pentru că visam la tot ce zăream, atunci când îmi închideam ochii și imagini de tot felul se strecurau prin întuneric. De bunicul mare și naiv, pentru că încă visează la țara mamă și mă întreabă de fiecare dată când vin de la Iași ce se aude peste Prut de Unire. Întreabă, chiar dacă e la curent cu toate știrile și chiar dacă s-a săturat să vadă cum partidul AUR folosește ceva atât de sacru pentru el, precum Unirea, ca să-și facă jocurile murdare. Bunicul a educat în mine cea mai curată unionistă. O unionistă care acum încă se face mică și naivă, și închide ochii, în față vede cum nu se face unire niciodată, pentru că bunicul mi-a spus că nu va muri până când nu va vedea unirea cu ochii lui. Iar eu și copilul mic și naiv îl vrem pe bunelul infinit.
Au trecut aproape șapte ani de când nu-i mai văd zilnic pe bunicul și bunica. În schimb, mă gândesc zilnic la ei și-i caut în bătrâneii de la etajul 8, în cei care stau pe scaunul din fața mea în tramvai, în bătrânica sau bătrânelul care mă oprește pe stradă să mă întrebe cât e ora și care n-are idee ce bucurie îmi face. Au trecut aproape șapte ani de când trec pe la ei tot mai rar. Mă chinui să compensez indisponibilitatea mea cu dulciuri care mai de care, cu unguente minune de la farmacie, cu produse de îngrijire pe care bunicii și le aplică unul altuia, cu pungi de cadouri care se măresc la fiecare vizită cu obiecte și vină.
Vină am simțit și când vedeam cum fratele meu face 12, 13, 14, 15 ani, iar eu îl felicit doar la telefon. Pe mama la fel, pe tata la fel. Toate aniversările le începeam la șase dimineața, când eram siguri că suntem cu toții acasă. Apelul video început, eu pitită după draperie, în spatele meu șase fete care dorm, vocea mea coborâtă la cele mai joase tonuri, dar „mulți ani trăiască” cântat în șoaptă oricum le trezea pe fete la fix pentru suflatul virtual în lumânări. Niciuna nu se supăra pentru trezirea mea matinală, știau că oricum va veni și rândul lor să stea după draperie și să-și dorească să se teleporteze pe partea cealaltă a camerei telefonului.
De cealaltă parte a draperiei nu erau doar niște fete în paturile lor, care încercau să doarmă, erau prietenele mele. Era mica mea mare familie de la Iași. Ne trăiam libertatea de adolescente plecate de-acasă împreună. Ne trăiam primele îndrăgosteli eșuate împreună. Răscoleam toate sh-urile din oraș împreună. Cumpăram alcool fără 18 ani în buletin împreună și petreceam, tot împreună: zile de naștere, ajunuri de Crăciun, începuturi de vacanțe, note mari la istorie, mate și fizică. Învățam împreună și ne ascultam una pe alta înainte de fiecare test. Eram o familie completă, care seara la șase mergea împreună la cantină să ia cina, care la început de lună mergea împreună la directoarea căminului s-o roage să le scoată micul dejun luat la cantină, ca să plătească mai puțin, care mergea împreună la fiecare ședință de cămin și care după se întorcea în cameră și dezbătea fiecare punct de pe ordinea de zi. Mica noastră familie s-a destrămat între timp. Orașe noi, facultăți diferite, oameni noi, chirii în cartiere despărțite de trei numere de autobuze, prieteni noi și un grup de messenger pe care ne organizăm ieșiri ce se anulează în ultimul moment.
Pe la jumătatea liceului, pe șinele Chișinău-Iași a apărut un tren. Din rutiera lui ghea Mișa, studenții și elevii basarabeni au migrat în trenul tricolor ce îi ducea în fiecare vineri din gara Socola la ei acasă. La început era un tren semigol, ce se clătina pe șinele sovietice și șubrede ale Moldovei, dar era un tren frumos, nou, cu aer condiționat, prize și Wi-Fi. Rutiera lui ghea Mișa nu era nici nouă, nici nu putea oferi tot ce avea trenul, poate doar oleacă mai multă viteză și plăcinte. Un bilet de tren costa de trei ori mai puțin decât un bilet scris de mine citeț pe scaunul de lângă șofer.
Weekendurile în care mergeam acasă își schimbaseră programul și culorile. La 17:40 trenul pornea din gara de la Socola, eu eram în tren, întinsă pe trei scaune libere de la 17:20. La tren n-aveam voie să întârzii, trenul nu mă aștepta niciodată. Trenul doar se lăsa așteptat de părinții mei în gara de la Călărași. Niciodată nu ajungea la 20:55, așa cum scria pe program, pe site, pe bilet și la gară. Trenul nu era roșu șters, avea culori puternice. Galben mult, albastru mult și roșu puțin, de parcă trenul înghițise rutiera lui ghea Mișa și acum avea buzele murdare de firimituri roșii. Trenul acesta devenise noua mea zonă de tranzit. În trenul acesta s-au citit cărți bune, s-au făcut teme, s-au cărat bagaje cu delicioșenii de-acasă, s-a plâns de doruri, de certuri cu tata și de alegeri proaste și s-a admirat Moldova. Pe geamurile mari ale vagoanelor vedeai Moldova toată, cu case mici, cu dealuri mari ce-s înjosite de oameni simpli care poartă greutatea sapei ca pe o anexă înnăscută, cu copii care fac cu mâna trenului de cum apare în câmpul lor vizual și până când dispare și cu fântâni ce parcă n-au nicio cumpănă.
Sprijinită de geamul mare al trenului mergeam de acum mai des acasă. Mergeam, mergeam, simțeam zgomotul șinelor prelingându-se prin urechi spre fiecare celulă din corpul meu, până când a venit pandemia. Trenul a intrat și el în carantină într-un depou de la gara din Chișinău și i-au dat din nou mai mult de lucru lui ghea Mișa. Nevoile noastre nu se anulaseră, doar purtau mască. Așa că, cu mâinile date bine cu dezinfectant, cu masca pusă bine peste nas și gură, coboram din autobuzul 19 și mă îndreptam vinerea spre autogară, exact la fel ca înainte. Rutiera roșie era în același colț, dar ghea Mișa, nu. Din acel moment traseul Iași-Chișinău era ca desenul unui copil peste care a trecut o radieră buclucașă ce a șters tot ce-a nimerit. N-am mai auzit niciodată nimic de ghea Mișa. Nimic.
Bunicul meu de drum dispăruse, dar o făcuse într-un moment în care magnetul pe care-l purtam se polarizase. Simțeam deja că nu mai merg pe o sârmă de pe care aș putea cădea oricând și nici că fiecare pas pe care-l fac îmi clatină corpul și-l umple de tremur. Simțeam cum tot ce trăiesc e real și e parte din povestea mea. Eram parte a lumii în care eram. Chișinăul era mult mai aproape de Iași, iar harta mea putea lua forma distanței pe care mi-o doream eu. Nu mai ghida ghea Mișa drumul și nici șinele trenul. Era deja Iași-Chișinăul meu cu repere fixe, cu acasă în două locuri și cu mine trăind perfect în mijlocul magnetului.
