Ia o coală de hârtie. Scrie mare pe ea: „Cine sunt eu?”. Enumeră cu liniuță minim trei caracteristici de-ale tale. Ai la dispoziție trei minute.
Ai terminat? Te mai las un minut.
Cum a fost? Ce ai scris?
În aprilie 2022, m-am trezit și eu cu întrebarea asta, scrisă cu majuscule, pe tablă. Eram în anul I la Facultatea de Psihologie. M-am blocat. Am stat zece minute să învârt un pix în mână, până m-a bufnit plânsul. Cum adică cine sunt eu?
Am vorbit la terapie despre exercițiu, iar terapeuta m-a întrebat:
— Tu ce faci în timpul liber?
Mergeam la cursuri de dans și scriam. Dar de ce? Mă pregăteam pentru facultate, dar voiam să fiu terapeut? Ce mă întrebam de fapt era: „Cine sunt eu?”. După ședință, am concluzionat că sunt într-o criză identitară.
Conștientizarea m-a durut și m-a speriat. Îmi era frică să spun celor din jur că nu îmi cunosc scopul, că sunt puțin pierdută. Îmi era frică să dezamăgesc.
„Criza identitară se referă la un proces de restructurare sau schimbare sub orice formă a imaginii pe care cineva o are asupra propriei persoane”, explică Silvia Guță, psiholog cu formare în psihoterapie experiențială. Guță lucrează cu tineri în proiecte precum In a Relationship sau Ideo Ideis.
„Criza identitară nu e ceva foarte bine definit sau foarte bine determinat în timp și spațiu, ci mai degrabă o formă de perturbare a unor procese care intraseră într-o oarecare rutină până în momentul declanșării ei”, spune psihoterapeuta.
Cum am ajuns să vorbim despre criză identitară?
În jurul anului 1960, Erick H. Erikson, psiholog, a introdus termenul criză identitară. Erikson era etnic evreu, însă mama lui l-a crescut în Germania alături de un bărbat german. A aflat abia în adolescență că bărbatul nu era tatăl lui biologic, ceea ce i-a declanșat o confuzie de identitate.
Erikson a conceptualizat teoria dezvoltării psihosociale, care susține că parcurgem opt stadii de dezvoltare pe parcursul vieții, fiecare dintre ele marcat de un conflict care trebuie rezolvat.
Conform lui Erikson, în timpul adolescenței (12-18 ani), apare conflictul între identitate și confuzia de rol. Acesta e momentul în care tinerii experimentează de ce grup simt că aparțin, ce le place să facă. Dacă nu sunt lăsați sau nu au ocazia să facă asta, Erikson spune că apare confuzia de rol – vor schimba foarte des joburi, relații, pentru că nu se identifică. Dacă reușesc să treacă de acest stadiu, vor fi fideli valorilor personale și vor acționa conform lor. Nu neapărat sunt conștienți de ele, însă ceea ce fac are consistență.
Însă, identitatea se schimbă de-a lungul vieții, pe măsură ce ne confruntăm cu situații noi: mutarea de acasă, pierderea cuiva drag. Astfel, o criză de identitate poate să apară la orice vârstă.
James Marcia, psiholog specializat în dezvoltarea umană, a introdus patru stări ale identității: Identitate realizată – când persoana a explorat atât la suprafață, cât și în profunzime, mai multe identități și a luat un angajament față de una; Moratoriu – starea unei persoane care este implicată activ în explorarea diferitelor identități, dar nu și-a luat un angajament, Prescriere – când o persoană alege o identitate fără o explorare precedentă și Difuzie – când nu există nici o criză de identitate, niciun angajament față de una.
Căutarea mea
Am început să scriu când aveam 12 ani. Am făcut o compunere pentru școală, iar mama, profesoară de română, a citit-o și mi-a spus: „Tu chiar ai un talent la scris!”. De atunci, am participat la toate concursurile de scris din școala generală. În liceu am început să public interviuri în revista școlii și o revistă culturală din oraș.
În clasa a 10-a, m-am gândit să dau la facultatea de jurnalism, dar ai mei nu m-au lăsat. Mi-au spus că nu e de viitor și că „nu mă pot ține într-o facultate de căcat”. La sfârșitul clasei a 12-a, după o pandemie și un an de psihoterapie, am decis să dau la psihologie. Dar ce făceam eu la facultatea asta?
Pe parcursul primului an, m-am întrebat constant ce scop profesional am eu, dacă sunt făcută să fiu terapeut sau jurnalist. Oamenii din jur mi-au spus că am timp să iau o decizie, nu am de ce să mă stresez. Dar eu eram mai stresată ca oricând.
„Șansa ca viitoarea carieră să fie nepotrivită poate crește dacă nu ne cunoaștem pe noi înșine”, îmi spune Carina Matei, psihologă și doctorandă la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Matei lucrează la Centrul de Consiliere „Student Expert” al Universității Babeș-Bolyai, unde studenții se pot înscrie la ședințe de consiliere psihologică gratuite.
„Alegerile semnificative din viețile noastre – cariera, relația de cuplu, căsnicia etc., pot fi puternic marcate de felul în care ne-am răspuns la întrebările Cine sunt eu? (care e identitatea mea), De ce sunt eu aici? (care e sensul vieții mele)”, explică Matei.
Când am început facultatea, m-am mutat de acasă, din orașul Sibiu, la Cluj-Napoca. Am stat într-o cameră de cămin pe care o împărțeam cu patru fete, și am început o facultate de care aveam mai puțin habar decât credeam. Zi de zi, prin întrebări ca: „Voi fi terapeut? Oare scopul meu e să scriu?”, am început să fiu conștientă de ce îmi place să fac. Și la fel de conștientă că nu știu cine sunt.
Pentru mine, căutarea de sine a venit cu multă critică. Mă gândeam: „Tu ai ales facultatea asta. Ești în stare să ajuți oameni?”. M-am scufundat în învățat, iar la sfârșitul zilei îmi era groază de întrebarea: „Am ales facultatea potrivită?”. Când mă atrăgea o temă de curs și îmi creștea entuziasmul, mă gândeam: „Da, a fost alegerea bună”. Apoi, mi se făcea dor de scris. Simțeam invidie față de tinerii care publicau articole constant și mă judecam că nu o făceam și eu.
„Un lucru de notat într-o criză identitară e o stare generală de confuzie și anxietate”, îmi spune Silvia Guță, psihoterapeut.
Ea spune că un punct definitoriu al crize identitare e când nu mai înțelegem reacțiile noastre spontane. Avem o nevoie, luăm o decizie ca să o satisfacă, iar după apare o nevoie contradictorie și regretăm decizia.
Asta pățeam eu când începeam să scriu un articol. Simțeam entuziasm, lucram la el, însă rămâneam în urmă cu facultatea. Și simțeam anxietate, regret. Apoi încercam să recurperez, dar asta mă făcea să stagnez cu articolul. Și cercul se repeta.
„Cred că mai mult decât în alte situații, o criză identitară e formulată cumva în jurul nevoii de a-ți acorda alegerile cu cine crezi tu că ești, cu imaginea ta de sine”, explică Guță.
„Deși nu toată lumea e învățată să își pună întrebarea: Ce vreau eu?, atunci când devine foarte conștientă și îți dorești să afli răspunsul, apare criza identitară.”
Ce vor spune ceilalți?
În clasa a 12-a, mi-am imaginat un viitor îndepărtat în psihologie – să fac master, o școală de formare și să mă angajez ca psihoterapeut. Decizia legată de facultate a fost decizia legată de carieră. La întrebarea „Tu ce vrei să devii?” răspundeam mândră: „Psiholog”. Și chiar credeam asta. Când am început să îmi pun întrebări, a apărut frica de reacția celorlalți dacă nu voi mai avea un răspuns ferm, dacă voi spune „nu știu”.
„Societatea solicită indivizii să fie capabili să funcționeze fără nicio grijă, ca niște rotițe care se reglează singure, fără să facă tam-tam”, îmi explică David Le Breton, antropolog francez.
„O persoană în criză ridică întrebări pentru ceilalți și, fără să vrea, îi obligă să ia atitudine, să o ajute sau să se distanțeze de ea. Legătura socială oferă și o serie de posibilități de sprijin: medici, psihologi, terapeuți și solidaritatea rudelor și prietenilor.”
David Le Breton este profesor de sociologie la Universitatea din Strasbourg, iar în cartea sa Evadarea din sine. O tentație contemporană abordează tendința de retragere a oamenilor atunci când nu mai pot face față identității lor sociale.
„Ceea ce este întotdeauna important este cum se lasă individul influențat de societate. El este întotdeauna arhitectul existenței sale, la bine și la rău. Dacă este creativ și autonom, va găsi metode de a-și impune alegerile în familie sau în ierarhia ocupațiilor în societate.”
Criza identitară e inconfortabilă și uneori te face să-ți pierzi motivația. Dacă eu nu știu ce profesie vreau să am, de ce mai învăț? De asta, societatea grăbește de multe ori procesul. Trebuie să fii eficient și productiv, nu e timp de întrebări existențiale.
În plus, oamenii au nevoie de control, de predictibilitate. Să spui că ești confuz, că nu ai luat o decizie, creează incertitudine, nesiguranță. Sunt întrebată des: „Tu ai mers la Psihologie ca să fii psiholog, așa-i? Și ai găsit vreun internship?”
Am încercat să pun deoparte întrebările astea. Răspund: „Nu, ci pentru că mă pasionează”. „Nu, vreau să am timp și de scris”. Iar motivația mi-o iau din pasiune, poate din bursa de la facultate, însă nu din credința că am găsit cariera potrivită.
Nu sunt singura.
Ruxandra Gîdei are 22 de ani și e vlogger literar. Într-un videoclip de pe Youtube, a spus că era într-o confuzie identitară la sfârșitul facultății, așa că și-a luat un an sabatic înainte de master.
„Cel mai deconectată de identitatea mea m-am simțit în ultimul semestru de facultate. Munceam mult și prost, nu mai reușeam să mă organizez și mă obișnuiam să nu mai am grijă de mine, să dau somnul pe multă cafea și să merg înainte pe pilot automat, dintr-un deadline în altul.
Toată oboseala s-a acumulat și a trebuit să recunosc, în primul rând față de mine, că e momentul să fac un pas înapoi și să-mi regândesc alegerile. Cine e persoana asta atât de dezarmată? Când i-a dispărut entuziasmul? Dar pasiunile? Și cea mai înfricoșătoare întrebare pe care începusem să mi-o pun serios: fizic, cât aș putea să mai rezist în ritmul ăsta? Știam deja răspunsul – probabil nu prea mult”, spune Ruxandra.
Era epuizată și într-un episod depresiv. Și-a luat o pauză de la studii despre care acum crede că a fost cea mai frumoasă perioadă din viața ei.
Am întrebat-o pe Ruxandra ce simțea în perioada asta.
„Multă vreme nu am simțit... nimic, și exact asta era problema. Eram inertă, nu aveam vlagă pentru lucrurile pe care înainte le iubeam”, spune Ruxandra.
„Am încetat să mai răspund la mesaje și am simțit nevoia să dispar de pe internet o perioadă, deși asta cumva doar accentua vinovăția. Apoi, mi-am pierdut toată încrederea de sine și am început să mă simt ca o impostoare. După acele luni de indiferență, mă trezeam în fiecare dimineață cu anxietate, cu gândul că mi-e groază să înceapă o nouă zi. Mă gândeam că n-o să mai am dimineți fără atacuri de panică.”
„Întrebarea Cine sunt eu? caracterizează criza identitară”, spune Guță, „dar ea n-o să apară așa de clar. S-ar putea să reiasă din întrebări de genul: De ce toate lucrurile merg prost? sau De ce nu mai am energie și motivație să fac nimic?, De ce mă simt constant nemulțumit/ă de diverse lucruri?”
Viața cu criza identitară
Confuzia mea identitară nu a dispărut. Nu am răspuns la întrebarea „psiholog sau jurnalist?”. Dar nu asta încerc să aflu, de fapt. Încerc să aflu cine sunt eu, ce valori am în muncă și cum vreau să trăiesc. Prietenii m-au sfătuit să fiu curioasă – să privesc cariera fără presiune și cu întrebări. Psihologa Matei numește curiozitatea o „vitamină” ce susține dezvoltarea.
„Cred că momentul de criză m-a forțat să încetinesc”, spune Ruxandra. „M-a învățat să vorbesc cu alți oameni despre confuzia identitară și așa mi-am dat seama cât de comun e să te simți pierdut când viața abia începe”.
Eu nu mi-am răspuns la întrebări, dar sunt mai liniștită cu ele. Sunt zile în care știu sigur că voi fi jurnalistă. Atunci mă gândesc: „Nu e rău să mai aflu lucruri la facultate despre cum gândesc oamenii”. În alte zile, îmi decorez în minte cabinetul de terapie. Sunt zile când sunt tristă și anxioasă. Dar nu mă mai panichează gândul că nu îmi știu încă profesia. Am timp să o găsesc. Și tu ai.
