„Cinema” și „Franța”: iată două cuvinte care, de o sută și ceva de ani, au ales să meargă împreună, până la identificare. Nimic mai firesc, deci, decât un festival dedicat cinematografiei franceze - ajuns toamna asta la a 24-a ediție. Festivalul Filmului Francez, care durează până pe 4 octombrie, se întâmplă la Bucureşti şi în alte 10 oraşe din ţară (Cluj-Napoca, Timişoara, Iaşi, Arad, Braşov, Brăila, Constanţa, Sfântu Gheorghe, Sibiu și Suceava), unde aduce proiecții în aer liber și, mai nou, în interior).
Anul acesta, FFF se joacă la feminin, cu multe filme despre eroine nesupuse, mai vechi și mai noi. Plaja de opțiuni e generoasă, dar eu n-aș ezita în fața acestui double bill improvizat, care se vede sâmbătă seara la București. Nu de alta, dar nu știu când mai pot fi prinse aceste filme mari pe marile noastre ecrane.
Alice et le maire (Nicolas Pariser, 2019)
Alice et le maire e una dintre surprizele frumoase ale festivalului. Un film care amenința să fie greoi, îmbâcsit, plin de burți, reușește să decoleze pe neașteptate, să practice schimbări de viteză bruște și să revină lin la sol, printr-o aterizare care stârnește ropote de aplauze. Despre ce e vorba? Despre o privire pătrunzătoare – și nu doar un tur ghidat – în anturajul presupusului primar al Lyon-ului, Paul Théraneau (Fabrice Luchini, ca de-obicei în mare vervă în rolul unui tip uns cu toate alifiile). Pătrundem în spatele ușilor de-obicei închise grație lui Alice (Anaïs Demoustier, în rolul tinerei care înțelege totul, dar se face că plouă), însărcinată cu dibuirea ideilor pe care primarul să le poată, eventual, pune în practică. Cum vine asta? Simplu ca o idee de cineast bazată chiar pe conceptul de idee: căci acest film nu surprinde altceva decât momentul de revelație în care într-un mediu irespirabil și copleșitor ajunge să pătrundă ceva aer proaspăt. Cam asta face Alice: bruschează regulile unui joc pe care toți ceilalți ajunseseră să îl cunoască până la sațietate, forțându-i pe toți să iasă din apatie și să lovească în colțul opus al terenului.
E ceva deosebit cu acest film rotund și închegat, construit după o rețetă veche pe care aproape nimeni nu mai pare să o cunoască azi. Ca într-un film clasic, în care Howard Hawks ne dădea brânci în mijlocul unei redacții înghesuite, aflate în plin proces creator (His Girl Friday), vedem și aici ceva similar: cum funcționează un loc de muncă (la propriu) atunci când toate motoarele sunt la turație maximă. Mai ales, cum funcționează un loc de muncă despre care întreținem toate prejudecățile posibile, dar pe care îl cunoaștem prea puțin. (În acest sens, bibliotecarul care, cu pasiunea lui romantică, dorește să o scoată pe Alice din viața ei birocratică simbolizează poate chiar spectatorul.) Mai precis, cum funcționează un loc de muncă în care se aleargă pe coridoare într-un du-te-vino neîncetat, în care momentele de respiro nu există, în care brainstorming-ul e starea naturală, chiar și când rulează pe gol, din inerție. Pariul e hawksian, deci: cum se poate face ordine, cu o cameră de filmat, într-un spațiu care e definiția haosului total. De-aici și bucuria de a vedea un film care se sfiește cu prim-planul, preferând în schimb să găsească un ritm ceva mai domol, prin cadre în care personajele au loc să respire și să descopere mediul în care se învârt.
Modestia formală a filmului, care nu-și permite giumbușlucuri cu camera, nu trebuie să umbrească momentele de cinema pur care, când și când, îl traversează fulgurant: mă gândesc la grimasele lui Luchini, pierdut undeva prin cadru, dar care compune în continuare, indiferent la obiectiv, peisaje faciale; sau la felul în care, iar și iar, filmul oprește nebunia de la birou și îi oferă lui Alice o seară doar pentru ea, în care timpul mort, liniștea, lumina în chiaroscuro ajung să o apese. Poate că în acest bun dozaj al ritmului – a trece de la frenezie la singurătate nu e o afacere tocmai simplă – stă reușita filmului, care e multiplu și plin de descoperiri. Nu ratați Alice et le maire.
Jeune femme (Léonor Serraille, 2017)
Într-un fel, Jeune femme este opusul filmului de mai sus: în loc de mișcări de trupe atent orânduite, avem acum parte de un foc de artificii lăuntric, clocotitor, sub forma Paulei: o tipă care învață (la 31 de ani) să trăiască din nou, după o despărțire furtunoasă. Paula nu e genul de om care să ascundă ce simte, din nu știu ce pudoare: așa se face că la începutul filmului o vedem dându-se cu capul de ușa ex-ului, apoi dându-se în spectacol în cabinetului medicului, în fine dându-se de ceasul morții în plină stradă, noaptea, în lipsa unui loc stabil unde să poată pune capul pe pernă. Ambiția filmului se vede cel mai bine aici: aceea de a făuri un personaj extraordinar, pe care apoi să nu-l abandoneze o clipă, acompaniindu-l până la capăt, indiferent de toanele și hachițele de moment ale acestuia. Pariu câștigat în numele acestei tranziții dinspre hârtie spre cameră, dinspre text spre voce, dinspre scenariu spre prezență, pe care mi-o imaginez teribil de complicată, și cu-atât mai impresionantă. Căci filmul e atât de mărinimos cu Paula, iar Paula există atât de intens și de plenar, încât ar fi de ajuns să o punem în fața unei pânze albe și să o privim de la oarecare distanță zbătându-se împotriva unor musculițe invizibile: orișicum, show-ul ar fi garantat.
E, în fond, ce se întâmplă în scena interviului de angajare: Paula desenează elipse cu mâinile pe care nu știe cum să și le cumințească, iar fața ei e un buletin meteo în permanență evoluție. E clar că nu e suficient să găsești un actor, trebuie întâi de toate să îl vezi. Léonor Serraille pare să fi pornit de la această evidență simplă – că nimic nu poate bate un actor încrezător în textul lui, lăsat pe urmă să compună mult dincolo de el. Era nevoie de Laetitia Dosch pentru a ne reaminti toate astea. Ar trebui să reîncepem să vorbim despre munca actorilor, mai ales a celor capabili să susțină un film pe brațe de unii singuri. În Jeune femme, bunăoară, această muncă e cât se poate de fizică.
Dar filmul își impune metoda tocmai pentru că nu se rezumă la sketch-uri umoristice simpliste precum cel de mai sus – preferând în schimb să se avânte cu capul înainte, aidoma eroinei sale, pe tot soiul de terenuri sentimentale (și sociale) greu de cartografiat. Léonor Serraille ne-arată că lucrurile sunt, mai mereu, cât se poate de strâns legate. Că, de pildă, atunci când partenerul de viață, care ți-a fost prof în facultate și ți-a vândut zilnic iluzii, îți arată deodată ușa, obligându-te la o experiență de vagabondaj cât se poate de reală, s-ar putea ca un colaps emoțional să fie singura opțiune posibilă. Așa se face că Paula devine super disponibilă în fața destinului, conștientă că de-acum va trebui să joace după cum i se cântă: priviți doar secvența în care Yuki (Léonie Simaga care, apropo, juca și în Alice et le maire) o bagă în seamă în metrou – „tu ești cutărică?”, referindu-se, evident, la cineva de care Paula nu auzise – și, dintr-una în alta, s-a rezolvat cu dormitul în noaptea asta. Iar de mâine mai vedem. Un astfel de bricolaj senin cu trivialitatea (cum ar fi numit-o Serge Daney), adică cu viața așa cum e ea și cu toate lucrurile pe care le aduce zi după zi, e o chestie prețioasă într-o artă în care auzim foarte des foșnetul paginilor de scenariu. Jeune femme a triumfat în secțiunea canneză Caméra d’or în 2017. Abia aștept să văd ce ne mai pregătește Léonor Serraille.
Alice et le maire și Jeune femme rulează, amândouă, pe 26 septembrie, la Cinema Elvira Popescu din București.
