Există oameni care muncesc din greu pentru ce ceilalți să aibă un Crăciun liniștit și fără griji. Ei sunt eroii neștiuți ai sărbătorilor.
Printre ei se numără medicul care, chiar și în noaptea de Ajun, oferă îngrijire și alinare pacienților. Piloții de avion sau șoferii de taxi, cu ajutorul cărora ajungem la timp să-i vedem pe cei dragi. Bucătarul care se asigură că invitații lui vor avea o masă de neuitat. Sau reporterii care merg pe teren, pentru ca cei de acasă să rămână informați. Alături de ei, sunt atâția și-atâția alții.
HONOR, producătorul de smartphones și alte dispozitive inteligente, celebrează eroii neștiuți ai sărbătorilor și le aduce povestea mai aproape de noi, cititorii, în semn de mulțumire pentru timpul, efortul și sacrificiul făcut. #HONORtobewithyou toți cei care ne faceți sărbătorile de neuitat.
Astăzi vă invităm să aflați cum arată o zi de muncă pentru un medic rezident care lucrează la foc continuu.
Acest articol face parte dintr-o campanie susținută de HONOR. Fotografiile din acest material au fost făcute cu telefonul HONOR 90.
„Există un cuvânt în turcă - şifacı - înseamnă un fel de healer. Eu sunt healer-ul familiei”, îmi spune Mergean Omer după încă o zi de muncă grea la spital. Consideră că nu și-a ales domeniul, ci mai mult medicina a ales-o pe ea. Nu a avut dubii când a început studiile la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București. „Pur și simplu m-am dus în direcția aia și nu a existat altă opțiune.” Are 29 de ani și e medic rezident ORL la Spitalul Clinic Colțea.
Începe programul la 7.30, ca să poată pregăti, alături de echipa ei – doi medici primari și patru rezidenți –, tot ce este necesar pentru intervențiile chirurgicale din ziua respectivă. În zilele de ambulatoriu, consultă pacienții cu bilete de trimitere. De multe ori stă la spital până târziu, iar programul se încheie în momentul în care au terminat tot ce aveau de făcut. „Eu pot să zic că într-o oră văd cinci pacienți, dar nu știu cu ce vin pacienții respectivi sau de ce vor avea nevoie mai departe la spital și cât o să dureze chestia asta. Avem și operații care se complică și atunci, în loc de trei-patru ore pe care ni le am asumat, ajungem la șase-șapte.”
Cele mai obositoare sunt zilele de gardă, 24 de ore în care stă la urgențe, la care se adaugă, în timpul săptămânii, programul normal, adică 32 de ore de muncă legate. „Te obișnuiești. La început îmi era greu, dar pe parcurs pur și simplu m-am obișnuit. Nici măcar nu simți, pentru că nu ai timp să simți.” În mod constant trebuie să se ocupe de pacienții internați pe secție și de multe ori lucrează și în weekend-uri.
Anul ăsta, Mergean va avea liber pe 31 și pe 1, dar nu pleacă nicăieri, pentru că e de gardă pe 2 ianuarie și de regulă are nevoie de o zi de relaxare totală înainte, ca să facă față.
Ne-am întâlnit într-o seară de miercuri, după program, și mi-a mărturisit că e destul de obosită. Mergean și colegii ei se ocupă de tot ce înseamnă patologie la nivel de cap și gât, însă pentru că spitalul Colțea are profil oncologic, tratează mai multe cancere din sfera ORL. Îmi povestește că este o perioadă aglomerată pentru ei, pentru că fix înainte de sărbători „toată lumea vine la doctor să se caute de orice, iar la noi nu există porți închise. Dacă ți se pare că ai răcit, vii și trebuie să te vedem”. Și peste fluxul deja încărcat de infecții, gripe, otite și răceli vor urma zilele libere, cu oameni care ajung la urgențe după ce au băut și s-au împiedicat unii de pumnii altora.
Munca pe care o face este obositoare și din punct de vedere psihic, nu doar fizic. Când s-a întâmplat prima dată să moară un pacient într-o gardă, la finalul zilei a ajuns acasă și „am început să plâng pentru toți oamenii care suferă de vreo boală în lumea asta”. Vorbește despre toate chestiile astea și la terapie, practică pe care o consideră esențială pentru medici. Iar natura muncii sale, în care e față-n față cu suferința celorlalți, o lasă în fiecare zi cu întrebări, dacă nu putea să facă ceva mai bine. „«Poate ar fi trebuit să» o să existe de fiecare dată și cred că e important să îți pui întrebări de genul ăsta ca să evoluezi și ca medic, și ca om”, îmi explică medicul.
Mergean oftează când o întreb de relația cu pacienții. Spune că se simte faptul că în România oamenii nu prea cred în mersul la doctor, iar munca lor este de multe ori îngreunată de faptul că nu există educație medicală și nu se pune accent pe prevenție, motiv pentru care mulți pacienți ajung în stadii destul de avansate ale bolii. Unii refuză să se interneze sau chiar devin recalcitranți și se iau la ceartă cu doctorii. „Sunt seri în gardă în care efectiv îmi este frică și nu am ce să fac. Ne păstrăm calmul și încercăm să îl liniștim. Ce aș putea să fac?”
Se confruntă cu problema asta inclusiv în relația cu bunica ei, care „face tot felul de trăsnăi”. „A făcut o dată o otită și nu mi-a spus. Mi-a zis că o mănâncă urechea de o săptămână, după ce au trecut două săptămâni și își băgase tot felul de chestii prin ureche”, îmi povestește amuzată. Din fericire, vede o schimbare la generațiile mai noi, despre care spune că sunt mai deschise să accepte ajutorul medicilor.
Nu o deranjează faptul că lucrează inclusiv de sărbători. Venind dintr-o familie de tătari, oricum nu sărbătorește religios, însă îi place spiritul Crăciunului. În perioada Ramadanului, pentru că părinții sunt destul de religioși, și ea și fratele ei țin la tradiție, din respect pentru ei, dar și pentru că e o ocazie să fie împreună. Dar și atunci „e puțin cam greu. Ne rezumăm la o zi de weekend, dacă prindem, sau ne luăm liber o zi, dacă se poate și aia. De regulă, sărbătorile înseamnă de fapt o masă în familie și cam asta a fost.”
Programul nu-i permite mereu să participe la ieșiri sau activități cu prietenii, dar spune că aceștia mereu au susținut-o și că nu putea să-și aleagă prieteni mai buni și mai înțelegători. „Poate aș fi vrut să mă duc, într-adevăr, dar nu am stat să mă gândesc de fiecare dată la ce nu fac, m-am axat mai mult pe ceea ce fac în momentul ăsta. Și atunci a fost mai ușor.”
Toată facultatea a vrut să facă ceva care să implice și chirurgia, deși cei din jur o avertizau că asta îi va mânca timpul și viața și că este o lume a bărbaților. „Dintotdeauna am fost mai rebelă din fire și am vrut mereu să arăt lumii că pot mai mult decât oricine, orice ar spune.” O pasionează ORL-ul pentru că are o patologie foarte vastă și presupune multă agitație. „E important pentru mine, pentru că mă plictisesc destul de repede și nu aș putea să stau la birou toată viața. Aici în fiecare zi învăț ceva nou, pentru că niciun om nu este la fel. Indiferent dacă ai învățat despre o boală, când te întâlnești cu omul respectiv, o să vezi de fapt altceva”, îmi explică Mergean.
O stresează faptul că urmează să treacă în anul al patrulea de rezidențiat, pentru că „se apropie sfârșitul”. Iar din următorul an, al cincilea, jumătate din timp va trebui să învețe pentru specialitate. Mai are deci un an și jumătate de practicat în cadrul rezidanțiatului până în punctul în care să poată fi sigură pe ea și să răspundă pe parafa ei. „Și nu știu dacă ajungi realmente vreodată în viața asta ca doctor să fii 100% sigur pe ceea ce faci, ăsta e stresul”. I-ar fi plăcut ca în timpul acesta să opereze mai mult și pe mai multe patologii. „Una e să faci asta când ești în timpul rezidențiatului și ai un mentor lângă tine și poate să te ajute, să te îndrume, alta e să o fac pe cont propriu, sunt niște emoții”, îmi explică.
De asemenea, nu știe dacă va prinde un loc într-un spital după ce termină. Însă, dacă ar fi după ea, ar vrea să lucreze tot la Colțea, loc pe care a ajuns să-l considere ca o a doua casă.
Recunoaște că se poate mai bine în ce privește sistemul medical din țară, de care nu e mereu mulțumită și pe care îl mai peticesc medicii cum pot, cu resurse proprii. Însă „atâta timp cât pacienții se fac bine, atâta timp cât putem încă să tratăm o mână de oameni, există o satisfacție. Și oricum, dacă am pleca cu toții de aici, ce ar fi?” Spune că are mulți prieteni plecați din țară și că nu e zi în care nu se întreabă dacă nu ar fi mai bine să plece și ea. „Dar încă sunt aici, nu?”, își răspunde doctorița și îmi spune că datorită oamenilor nu pleacă.
Fratele ei, care e cu doi ani mai mic și despre care spune că e cel mai bun prieten al ei, a terminat stomatologia și se gândește să facă rezidențiatul în chirurgie oro-maxilo-facială. E un lucru care ar bucura-o, pentru că ar putea lucra împreună.
Consideră că are mare noroc în echipa ei, atât datorită colegului de aceeași generație, cu care se înțelege și își eficientizează treaba și fac lucrurile să meargă, dar și mentorului ei, dr. Stamate Marian. Îl descrie drept un doctor excepțional și o persoană extraordinară și de la care are multe de învățat.
Un moment care a marcat-o a fost anul trecut, când o prietenă, fostă colegă de facultate, a rugat-o, tristă și anxioasă, să vadă pe cineva din familie care fusese diagnosticat cu cancer parotidian și doi medici i-au spus că nu se poate opera. „A vrut o a doua opinie și de la noi, pentru că e destul de greu să accepți că cineva din familia ta are cancer și nu vrea nimeni să îl opereze. Și până la urmă la noi a reușit. Acum, după operație și radioterapie, este cancer-free. Doctorul meu a avut curajul ăsta și asta îmi place la dumnealui, este foarte curajos”, povestește Mergean, subliniind satisfacția pe care a avut-o la final, când au reușit să trateze un pacient despre care alții spuneau că e inoperabil.
La finalul unei zile grele de muncă, se relaxează mergând la sală, cu niște mâncare bună sau citind o carte. În zilele libere, îi place să meargă la cățărat sau la yoga, să joace tenis cu prietenii și recent a început să practice și surfing, jiu jitsu și drumețiile. Și în jurul tuturor activităților muzica e o constantă, orice de la hip hop, rock și funk la clasică, country și techno.
