În urmă cu 12 ani, scriitorii Bogdan-Alexandru Stănescu și Vasile Ernu publicau la Editura Polirom volumul „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”. „Febrili, scrupuloși, oricum ciudați pentru situația în care ne găsim”, îi descria Radu Cosașu în prefața cărții. Și tot el spunea că în timp ce „Ernu e posedat de contextul operei și evadează în teorie, celălalt [Stănescu] e «bolnav» de revelația sensului, a textului ca descindere în infernul oricărei frumuseți”.
După mai mult de un deceniu, BAS și Ernu au hotărât să reediteze volumul „Epistolarul de la Hanul lui Manuc” (vă apărea la Editura TREI anul acesta), însoțit de o nouă serie de scrisori, pe care le vor publica în prealabil în Scena9. Toate textele din această serie vor fi ilustrate de artistul Andrei Gamarț.
Mai jos, vă invităm să citiți al șaselea text din acest epistolar: o scrisoare adresată de BAS lui Vasile Ernu.
*
Dragă Vasile, am hotărât să intru direct în subiect, mai ales că am avut destul timp să-mi adun gândurile pe temă. E grea navigarea printre impulsurile care mă îmbrâncesc în zona biograficului și referințele literare sau filosofice, care sunt cu duiumul. Și, din fericire, la un moment dat nu mai poți naviga, pentru că cele două se îmbină strâns într-un ghem imposibil de descâlcit.
O s-o apuc pe prima cărare, pentru că ea precedă cultura, dacă-mi permiți: e vorba despre anii '90, care a fost o lovitură de satâr peste linia vieții a două generații: cea a părinților mei, care aveau atunci în jur de 40 de ani, deci se adaptaseră oarecum la un stil de viață inuman, dar care constituia normalitatea, viața, și generația mea, a celor care se despărțeau de copilărie sau pubertate și se pregăteau să intre în adolescență (adică navigam între două stări de non-viață). E o situație la care revin și la care mă gândesc adesea, încercând să-mi dau seama pe cine a lovit mai abitir Revoluția română. Ajuns acum la vârsta pe care o aveau părinții mei atunci, înclin să cred că lor le-a fost infinit mai greu să se adapteze la vestul sălbatic în care s-au trezit peste noapte. Și asta nu pentru că ar fi fost „inocenți” (inocență pusă adesea în cârca celor patru decenii trăite în spatele Cortinei), ci tocmai pentru că s-au văzut brusc aruncați în fața unei situații nemaitrăite de ei: peste noapte, banii au căpătat o valoare pe care nu o mai avuseseră. Aveau o valoare de schimb. Îți spun o poveste cu o mamă și fiul ei în vârstă de șapte ani: să zicem că e duminică dimineața, singura zi liberă, și să mai zicem că mama a aflat de undeva (undeva-ul acesta se numea „radio șanț” în acele vremuri) că la piața Progresul s-au „băgat” conserve de carne în suc propriu/lapte condensat rusesc. Suntem prin 1987-1988 și, pentru cine nu a înțeles din prima ce vreau să spun, e ca și cum s-ar fi zvonit că a fost descoperit un filon de aur la subsolul blocului. Mama își înfundă sacoșa într-un buzunar, își ia puiul de-o aripă și pornesc amândoi pe str. Stoian Militaru, care dă în capătul celălalt exact în piața cu pricina. Imaginează-ți un tub digestiv cu cele două capete în piață, respectiv în blocul din Șoseaua Olteniței. Cei doi ajung la magazinul respectiv și, după o „coadă” de câteva ore, pun mâna pe câteva conserve. Hai să-i vedem pe cei doi cum mărșăluiesc pe Stoian Militaru, la ora prânzului, cu conservele în sacoșa ținută de mamă. Din nefericire, femeia a făcut o alegere proastă când a luat cu ea sacoșa de plasă, cea cu ochiuri prin care se vede conținutul. Întrebarea „De unde-ați luat conservele?” a fost cea mai blândă interacțiune pe care-au avut-o cu oamenii înfometați de pe mica stradă-intestin. Îmi amintesc (da, hai să facem identificarea, eu sunt copilul) cum o femeie a pus mâna pe mânerul din plastic al sacoșei și a tras cu ură, pentru că nu i se răspunde la întrebare. Erau vremuri când în această țară o conservă valora cu mult mai mult decât orice sumă de bani. Sau, invers, banii nu puteau cumpăra nimic, pentru că nu era nimic de cumpărat. Atunci, hai să facem acest exercițiu de imaginație până la capăt și să ne punem în pantofii acelor oameni care se apropiau de sfârșitul tinereții și care s-au trezit în plin „capitalism sălbatic”. Brusc, banii puteau cumpăra, iar ei chiar aveau ce cumpăra. Intraseră într-o eră a bunurilor, a mărfii. Atunci cum să nu înțelegi bișnița cu blugi și geci din piele, pelerinajele la Constantinopolul bazarurilor, toate schemele Ponzi cărora această generație le-a căzut pradă: Caritas, SAFI, FNI?
Hai să mă despart puțin de partea bio a scrisorii mele și să ajung unde-mi place mai mult: are Brodsky un eseu splendid unde vorbește despre conștiința care neagă realitatea atunci când întrevede stranietatea. Ca să intru puțin și-n teritoriul psihologiei, cam asta ar fi definiția disonanței cognitive: pentru a evita șocul înțelegerii, când vălul Mayei se dă cât de puțin la o parte, preferăm să (ne) spunem că nu am văzut nimic, sau a fost o iluzie. Care e realitatea pe care conștiința o neagă? Păi, cunoaștem răspunsul amândoi: banii nu au valoare intrinsecă. Dar care e valoarea lor? De ce Dickens, la care te referi, își alege personaje care luptă toată viața pentru a avea un „trai” bun? De ce e Balzac obsedat de înavuțire, de arivism, de prototipul „animalului de pradă”? Pentru că în secolul al XIX-lea asistăm la procesul prin care două valori fac schimb de locuri. O remarca tranșant Nietzsche, în Aurora, cartea scormonitorului, a cârtiței: „În această nerăbdare și în această iubire însă, reapare acel fanatism al setei de putere care fusese stârnit odinioară de convingerea că te afli în posesia adevărului și care purta nume așa de frumoase, încât puteai îndrăzni după aceea să fii inuman cu cugetul curat (să arzi evrei, eretici și cărți bune și să distrugi întregi civilizații superioare, ca acelea din Peru și Mexic). Instrumentele setei de putere s-au schimbat, dar același vulcan continuă să mocnească, nerăbdarea și exagerata iubire își cer victimele: și ceea ce făceai altădată „de dragul lui Dumnezeu", faci astăzi de dragul banului, adică de dragul a ceea ce dă astăzi în gradul cel mai înalt sentimentul puterii și cugetul curat”.
Ca să revin la symbolon, la bătrânul simbol, despre care vorbeam într-o scrisoare anterioară, imaginează-l rupt în două, iar jumătate din el este înghițit de trup, în timp ce jumătate e în mână. Iar ființa oarbă care crede că se află în căutarea jumătății, care-și caută reîntregirea, o va face în detrimentul căutării interioare. Ca să fie mai limpede, am să recurg la cuvintele lui Walter Benjamin din Capitalismul ca religie: „Capitalismul servește în mod esențial la alinarea acelorași anxietăți, chinuri și neliniști la care așa-numitele religii ofereau răspunsuri.” Sau, și mai percutant: „Capitalismul este religia unui cult pur, lipsit de dogmă”.
Acum, situația paradoxală a simbolului se regăsește în chiar ființa umană, pe jumătate animal (anxios), pe jumătate abur. Iar partea animală (pământul din noi, după cum spune Zarathustra al lui Nietzsche) este cea care ne provoacă cele mai mari anxietăți și care ne amintește ridicolul condiției umane. Asta ca să justific strigătul bietului Jonathan Swift din The Lady’s Dressing Room: „Nor wonder how I lost my Wits / Oh, Caelia, Caelia, Caelia shits!”. Să zicem, mai soft, că suntem o specie trasă în aer de un balon cu aer cald, spiritul, și în jos de balastul propriului corp ancorat de pământ. Iar aici ajungem la oful tău din scrisoare, la bani: nu cred că banul se suprapune perfect corpului, ci că este parte a symbolon-ului, la fel de eteric și de nevăzut, pentru că vine ca parte a năzuinței: dat fiind că omul nu mai ia în serios viața de apoi, salvarea, mântuirea, își clădește viitorul pe baza năzuinței spre nemurire. Pentru că celebra consternare a lui Swift în fața dovezilor că divina Caelia e făcută din pământ nu se reduce la acel fapt, ci este eterna consternare umană în fața propriei mortalități. Iar anxietatea provocată de conștientizarea morții este una de bază: amintește-ți revelația lui Ivan Ilici – dacă, până în momentul când a aflat că va muri, silogismul „Gaius e om, toți oamenii sunt muritori, Gaius e muritor”, mortalitatea se reducea la un Gaius abstract, boala îl pune în fața propriei mortalități iminente, îl trage în pământ. Îmi amintesc debutul ciclului knausgardian, Lupta mea, un eseu despre moarte în societatea modernă, despre aspectele practice ale industriei thanatice, despre felul în care ne ascundem morții, îi scoatem în afara ciclului social, așa cum ne ascundem dovezile propriei organicități (vezi Caelia, care se prezenta ireproșabil, divin, în societate): întotdeauna morga este situată la subsolul spitalelor, cât mai aproape de nivelul infernal al existenței.
În 1974, un antropolog și profesor universitar controversat (în special pentru a fi sprijinit mișcarea antipsihiatrică a lui Thomas Szasz) publica o carte fenomenală, The Denial of Death. Din nefericire, autorul ei avea să moară în chiar același an, printr-o ironie pe care doar soarta (!) și-o poate revendica. Cartea lui, fundamentală pentru o întreagă școală psihologică (DTM – Death Terror Management), aborda anxietatea morții ca fiind motorul ultim al existenței umane, rădăcina tuturor acțiunilor noastre, printre care, atenția, cea de re-punere în scenă, ad infinitum, a mitului eroului (pe urmele lui Otto Rank). Pentru că eroul este cel care sfidează moartea, iar dacă este învins, el continuă să trăiască în plan simbolic. El distinge mai multe tipuri de eroism, de la cel propriu-zis, al luptătorului cu arma-n mână, la cel ignobil (al conducătorilor naziști) și până la eroismul „cretin”, al achiziției și afișării bunurilor. Becker adăuga un nou element în cartea lui postumă, Escape from Evil: dacă e ceva de care omul să se teamă mai mult decât moartea, aceea este „moartea în insignifianță”. Hai să zicem că un astfel de erou cretin este un om care-și folosește averile incomensurabile pentru a construi rachete cu care să facă turism galactic. Este un pas înainte (sau înapoi?) față de lumea lui Dickens, unde mereu se găsește un nobil salvator, un om care-și păstrează umanitatea în ciuda averilor stăpânite. Prin urmare, nu averea este rădăcina răului: Dickens văzuse prea multe în timpul vieții, ca să știe că Răul e mult mai adânc, se găsește în formele cele mai perverse în chiar pătura cea mai săracă a societății. În definitiv, în David Copperfield avem un cuplu antagonic în care ambii membri sunt obsedați de bani, numai că unul dintre ei este „ghinionist”, inocent, iar celălalt este malefic. Mă refer, bineînțeles, la Wilkins Micawber versus Uriah Heep.
Ca să revenim la Becker, concluzia la care ajunge este că frica de moarte ne face să acționăm în plan simbolic pentru a o anula, construind sisteme de credință, cum ar fi știința sau religia. Becker scria asta în 1974: de atunci, știința a devenit ceva cu totul incomprehensibil, ea se prezintă doar sub forma de produs, iar religia... Când unica salvare îți vine dinspre produsul științei, iar acesta, ca orice produs, este jumătatea vizibilă a symbolon-ului, cealaltă, invizibilă, fiind banul, devine ușor de „justificat” nașterea acestui nou Zeu al unui cult fără dogmă, ca să-l recităm pe Benjamin. Și totuși, moartea continuă să existe, Caelia în continuare se cacă, oricât am vrea să ascundem acest lucru, iar produsele Zeului sunt accesibile doar minorității: e de ajuns să vizitezi enclave ale sărăciei, să ieși din zona marilor orașe, să-ți închizi telefonul, să te de-conectezi, pentru ca acest Zeu să-și piardă puterea. E, cred, unul dintre cei mai fragili zei pe care i-a avut vreodată omenirea.
