În urmă cu 12 ani, scriitorii Bogdan-Alexandru Stănescu și Vasile Ernu publicau la Editura Polirom volumul „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”. „Febrili, scrupuloși, oricum ciudați pentru situația în care ne găsim”, îi descria Radu Cosașu în prefața cărții. Și tot el spunea că în timp ce „Ernu e posedat de contextul operei și evadează în teorie, celălalt [Stănescu] e «bolnav» de revelația sensului, a textului ca descindere în infernul oricărei frumuseți”.
După mai mult de un deceniu, BAS și Ernu au hotărât să reediteze volumul „Epistolarul de la Hanul lui Manuc” (vă apărea la Editura TREI anul acesta), însoțit de o nouă serie de scrisori, pe care le vor publica în prealabil în Scena9. Toate textele din această serie vor fi ilustrate de artistul Andrei Gamarț.
Mai jos, vă invităm să citiți al optulea text din acest epistolar: o scrisoare adresată de Bas lui Vasile Ernu.
*
Vasile (o să încep să filtrez acest „dragă”, care a devenit ciumă în contextul ipocriziei comunicaționale contemporane), te-am șocat la citirea epistolei tale precedente (foarte frumoasă, de altfel), spunându-ți că nu sunt de acord „cu nimic” din ce ai scris. Lucrurile sunt, din fericire, mult mai nuanțate. Nu suntem în second life, deci ne permitem luxul de a respinge bogomilismul, mai ales în cadrul acestor epistole.
Prin urmare, ca să-mi enunț negația, sunt de acord cu foarte multe idei pe care le formulezi, dar nu pot fi alături de tine în interpretarea generală a literaturii, cu aplicație strictă pe Crossroads. Am citit romanul lui Franzen cu egală pasiune și au fost momente când am simțit aceeași bucurie nabokoviană a lecturii, o senzație fizică de fericire pe care ne-a dat-o pe vremuri Corecții. Însă, căci există un „însă” foarte mare aici, nu trebuie minimalizat faptul că prin Crossroads Franzen dă un roman istoric pur-sânge, prima lui încercare de acest gen. Până la începutul acestei anunțate trilogii, marile lui pasiuni fuseseră întotdeauna familia și actualitatea – o nadă pentru cei care caută în literatură „desfătarea” (sau entertainment-ul, ca să sun mai puțin arhaic). Recluziunea lui Franzen în mânăstirea trecutului poate fi interpretată și ca o formă de escapism. Vorbim despre prozatorul american care, în celebrul eseu-manifest Perchance to Dream. In the Age of Images, a Reason to Write Novels, publicat când era autorul a două romane și scria la al treilea, care avea să fie Corecții, marele lui succes, neegalat până acum, scria: „Am început să cred că lucrul cel mai rezonabil pe care ar putea să-l facă un cetățean ar fi să intre într-o mânăstire și să se roage pentru omenire.” Acum, evident că forma pe care o ia această rugăciune la un scriitor este tocmai scrisul (Tolstoi vorbea despre scris ca despre „ocnă”), iar mânăstirea în care se refugia Franzen era tocmai familia Lambert, pusă-n fața maladiei Parkinson, care-l afecta pe pater familias.
Acest du-te-vino între microanarhia intrafamilială și entropia universală este racordul principal al romanelor lui Franzen: aici îți dau totală dreptate – ca la Dickens, Tolstoi, Bellow sau Mann, în proza lui Franzen se găsesc atât dramele tăcute ale interiorității umane, cât și legăturile fracturate ale omului cu societatea modernă. În Libertate, de exemplu, familia Berglund, o diadă ce frizează caricatural perfecțiunea, ascunde ceva „greșit”, și anume vinovăția liberalilor albi middle class care nu-și pot asuma plenar bunăstarea. Franzen sugerează – și o face foarte convingător – că liberalismul american nu mai e condus de principiile doctrinei, ci de ritualurile vieții de zi cu zi. Un anumit fel de a trăi este superior altuia. Dacă în Corecții, copiii familiei, trei nevrotici, trăiesc la umbra celor două turnuri amenințătoare care sunt părinții, în ciuda decrepitudinii lor avansate, odată cu Libertate, Franzen pare să deschidă o nouă galerie, a copiilor care-și revarsă furia asupra părinților, în cea mai pură descendență rothiană (Franzen nu e departe de Roth atunci când încearcă să „citească” societatea americană contemporană): copilul Joey, „lumina ochilor”, defectează în tabăra opusă, tranzacționându-și umbra simbolică pentru o dragoste improbabilă cu fiica vecinilor ce reprezintă tot ce poate fi mai străin de valorile părinților săi. Vezi Pastorala americană. E o progresie interesantă a relației părinți-copii pornind de la Corecții, trecând prin Libertate și ajungând acum la Crossroads – sar peste Puritate, care e un experiment nefericit.
Crossroads – răscruci, răspântii, o piesă de blues, organizație creștină pentru tineret. Orașul este New Prospect, la o aruncătură de băț de Chicago. Suntem în plin așa-numit Bible Belt, ca să folosim sintagma inventată de H.L. Mencken (cel căruia i se atribuie, cu o doză de imaginație, și termenul zeflemitor de „shrink”, acordat psihiatrilor americani prin anii 1930). Așadar, fundamentalism religios la prima privire, care însă se fărâmițează abrupt pe măsură ce ne apropiem privirea de zid. Suntem în toiul războiului din Vietnam, care e însă un zgomot îndepărtat și înfundat. Pastorul „asociat” Russell Hildebrandt și soția lui, Marion, au patru copii, dintre care trei își capătă pe parcursul romanului propria personalitate 3D, în timp ce al patrulea rămâne o umbră inocentă. (De ce? Sunt convins că vom afla în următorul roman al trilogiei.). La cei 47 de ani ai săi, Russell trece printr-o criză a masculinității, de natură exploziv sexuală. Este personajul în care Franzen investește tot potențialul lui satiric: ce-i reușește este o caricatură care respinge chiar și un potențial fior de milă din partea cititorului. Aș spune chiar că e, din punctul de vedere ale „tridimensionalității”, un personaj fantomatic. Mult mai profundă este Marion, casnica rotofeie care începe prin a da aparența unei stabilități de victimă în jurul căreia celelalte personaje vor gravita. Dar nu, ea capătă consistență cu fiecare apariție – trebuie amintit că Franzen recurge din nou la tehnica împletiturii, a capitolelor dedicate alternativ câte unui personaj, fiecare dintre ele aducând cu sine un mic salt temporal -, și Franzen modelează atât de bine, încât trebuie să recunosc că de multe ori am vrut să sar peste capitolul Russell ca să ajung mai repede la Marion. Ea e cea care i-a modelat cariera pastorului ratat, ea e cea care-i scrie predicile și tot ea e cea cu un trecut complex și întunecat, gata acum să se transforme din casnica rotofeie într-o Furie. O altă răspântie.
Fiul cel mare, Clem, e chinuit de dragostea plină de ură față de tată, dar e totodată sufocat de o iubire cvasiincestuoasă față de propria soră, trăind într-o perpetuă nevroză ce-l duce aproape de înrolarea voluntară pentru Vietnam și care-l poartă în cele din urmă prin America de Sud, unde ajunge muncitor necalificat. Becky este întruparea succesului, o vedetă a liceului, perfecțiunea întruchipată, până când descoperă farmecul contraculturii, al rock-ului, drogurilor și sexului. Perry, adolescent genialoid, e o bombă cu ceas, mereu la limita psihozei, consumator și distribuitor de droguri, care trăiește în irealitatea imediată.
Hai să facem o pauză aici: la un moment dat, Russ, mare ascultător de blues, aflat în plină idilă cu o potențială amantă, îi pune acesteia să asculte piesa legendară a lui Robert Johnson, Crossroads, care are un fundal mitologic: se spune că Johnson, care-și dorea cu disperare să ajungă un mare cântăreț de blues, s-a dus la miezul nopții la o răspântie, unde s-a întâlnit cu Diavolul, care i-a acordat chitara și l-a învățat să cânte. Plata a fost una groaznică: se spune că Johnson ar fi fost ucis la 27 de ani, când era la apogeul carierei. O variantă a mitului faustic, care traversează însă romanul lui Franzen ca posibilă cheie de interpretare: nu trebuie uitat că proiectata lui trilogie stă sub titlul general A Key to all Mythologies. Fiecare personaj aflat la răspântie în acest roman de familie a încheiat sau încheie un pact cu Diavolul, partea vizibilă fiind ofranda, nevroza aflată mai mereu la limita exploziei. Nu trebuie ignorat faptul că A Key to All Mythologies este titlul măreței lucrări a insipidului Edward Casaubon din Middlemarch, cel care se căsătorește cu Dorothea Brooke, eroina romanului, numai ca să capete o asistentă-vrăjitoare care să-l ajute să-și termine lucrarea. Care lucrare rămâne, bineînțeles, neterminată. Și uite cum Franzen ne oferă două chei de interpretare, nu una, care însă converg într-un punct nu foarte greu de discernut: familia își conține propria mitologie, pe care se străduiește în mod tragic și natural s-o conserve în conflictul său cu societatea. Să nu uităm nici cuvintele lui Franzen însuși: pentru el, proza trebuie să tindă spre un așa-zis realism tragic, adică să îmbine analiza socială cu cea microscopică, a familiei. Îndrăznesc acum să contrazic teza ta legată de puritanismul protestant și să afirm că mediul din Crossroads este hârtia de turnesol pe care se varsă lichidul unei umanități aflate la răspântie. O, da, sunt aici personaje care gândesc la Dumnezeu, la moralitate, dar odată ce proza avansează în materia cea mai profundă a sufletului lor, descoperi că avem de-a face doar cu termeni religioși, cu sublimarea unor nevroze adoptate ca mod de viață. Toți membrii familiei Hildebrandt se află pe un prag, sunt într-o stare liminală și, cu excepția lui Perry, fiecare dintre ei va investi într-o fantasmă, pe care nu le enumăr aici, pentru că ediția în limba română încă nu a apărut și n-aș vrea să răpesc plăcerea lecturii celor care o așteaptă. Problema treptelor de vârstă într-o epocă dată, care reprezintă ea însăși un prag de trecere în istoria modernă a unei societăți: chiar asociația de tineret Crossroads, care-i adună cumva nodal pe membrii acestei familii, este un spațiu neclar – deși anexă a Bisericii, nu Christos stă în centrul ei, ci, mai curând, o altă siluetă-sublimare, și anume dezvoltarea personală new age. Neînțelegerea acestui fapt îl face pe pastorul ”asociat” Russ să fie atât de neadecvat – asta și erupția lui testosteronică, care-i umple izmenele, după cum explică destul de nefericit Franzen.
Viața sufletească a acestor personaje nu e alcătuită doar din realitate, ci în fiecare dintre ele se confruntă cu mai multe tipuri de fantasme. De exemplu, și am să mă opresc doar la acesta, pastorul Russell Hildebrand este inconturnabil atras de natură, adică de instinct. Toată viața lui, însă, este punctată de fuga lui nereușită din fața instinctului: de aici inadecvarea, aspectul lui de om neterminat, comportamentul lui total nepotrivit în situații sociale date. E o tânjire în el care nu poate fi explicată decât așa. Spre deosebire de Marion, care a avut în tinerețe partea ei de „nebunie”, care a cunoscut, trăit și epuizat psihoza, el e în continuă tensiune. Romanul lui Franzen este o proză amplă despre războiul vârstelor, în societatea americană a anilor 1970, care promite să pună bazele unei analize mult mai întinse a altor epoci, ulterioare, de unde și acea cheie de descifrare a tuturor mitologiilor. Cât despre omul în căutarea căii morale a existenței sale, asta e încă o fantasmă. De aceea nu-mi vine să mă opresc la protestantism vs. ortodoxie, pentru că fug de ideologie și de simplificări ca Diavolul (de la răspântie) de tămâie.
Al tău,
Behemoth
P.S. Mi-ai rămas dator cu povestea lui Ivan Ilin!
