În urmă cu 12 ani, scriitorii Bogdan-Alexandru Stănescu și Vasile Ernu publicau la Editura Polirom volumul „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”. „Febrili, scrupuloși, oricum ciudați pentru situația în care ne găsim”, îi descria Radu Cosașu în prefața cărții. Și tot el spunea că în timp ce „Ernu e posedat de contextul operei și evadează în teorie, celălalt [Stănescu] e «bolnav» de revelația sensului, a textului ca descindere în infernul oricărei frumuseți”.
După mai mult de un deceniu, BAS și Ernu au hotărât să reediteze volumul „Epistolarul de la Hanul lui Manuc” (vă apărea la Editura TREI în 2023), însoțit de o nouă serie de scrisori, pe care le vor publica în prealabil în Scena9. Toate textele din această serie vor fi ilustrate de artistul Andrei Gamarț.
Mai jos, vă invităm să citiți al patrulea text din acest epistolar: o scrisoare adresată de BAS lui Vasile Ernu. Puteți citi primele trei texte din serie aici, aici și aici.
*
Dragă Vasile,
Ritmul scrisorilor noastre tinde să devină astral: ultima oară când îți scriam, Salman Rushdie fusese înjunghiat, iar războiul din Ucraina ținea capul de afiș al tuturor emisiunilor de știri. Acum, se știe că scriitorul va scăpa cu viață, însă va rămâne cu niște sechele îngrozitoare, iar războiul nu mai prinde prima jumătate a știrilor, fiind plasat undeva în deschiderea noutăților mondene. Știu, viața merge mai departe, dar câteodată, când îmi scriu cu tine despre literatură, Diavol, război, mă simt ca soldatul japonez Hiroo Onoda care s-a mai luptat vreo treizeci de ani după încetarea războiului: chiar nu înțelegem că lucrurile trebuie luate mult mai lejer?
Din păcate, sentimentul de urgență pe care-l trăiesc eu, cel puțin, nu e de azi, de ieri, ci ține de câțiva ani buni, de când am început să observ nașterea „nevrozei naționalismului”, cum îi spunea Nietzsche. Nu trece seară în care să nu-mi reconstruiesc mintal imaginea unor oameni înfricoșați care trăiesc într-o carceră căreia-i ling gratiile. O scoică mereu închisă, oarbă și autofagă, mereu în bătaia curenților de adâncime ai mării. „Noi prin noi înșine”, marii noștri voievozi, pumnul ridicat în vânt, străinul hulpav care vine să fure: iar la adăpostul acestor marote eterne se ascund cupiditatea, hoția și cinismul ipocrit. Simbolurile naționale: stema, drapelul, fantomele mărețe care veghează. Domnitorii noștri au fost săraci și curajoși, și-au iubit patria și i-au bătut pe turci, pe unguri, pe polonezi, au condus cruciade. Nu vă uitați la mizeria prezentului, ea e produsul vânzării de țară. Păi Ceaușescu, o fi avut el păcatele lui, că mai stingea lumina, mai raționaliza cam tot ce prindea, ne ținea-n frig, dar uite că a lăsat țara fără datorii („a lăsat țara” – ai în fața ochilor profilul gârbovit al unui bărbat în gabardină gri, care închide ușa după el și lasă cheile sub preș) și nu s-a închinat nimănui, ba chiar a fost la un moment dat arbitru al politicii internaționale, a mediat între Moscova și Beijing. Interesant e că tiparul acesta este multiplicat peste tot în zona Balcanilor: în centrul orașului Skopje se află o statuie imensă a lui Alexandru Macedon, pe o columnă învelită-n fresce ce reproduc imagini din cele mai importante bătălii ale acestuia. Numai că inscripția nu spune nimic despre Alexandru, ci ne comunică doar că avem în fața un „călăreț”. Cum a devenit Alexandru cel Mare „un călăreț”? Cine a îndrăznit să castreze simbolul? Ei bine, ai să râzi, dar e răzbunarea (că tot vorbeai despre răzbunare) orașelor-cetate grecești, pe care le-a călcat în picioare și le-a subjugat acum 2400 de ani: statuia a fost înălțată odată cu obținerea independenței de către Macedonia în 1991, cea mai pașnică dintre „independențele” fostei Iugoslavii. S-a numit Alexandru Macedon până la intervenția Greciei, care a impus „localizarea” numelui noului stat (Macedonia de Nord) și înlăturarea oricărei pretenții simbolice la un trecut glorios. Uite-așa Alexandru a devenit anonimul călăreț. Asta mi-a amintit de peripețiile post-mortem ale aceluiași simbol, când pentru satrapi a devenit suprema legitimare să fie deținătorii moaștelor fostului zeu (e un obicei care de altfel s-a propagat până în Evul Mediu, când a fost denumit Furta Sacra, adică jefuirea bisericilor sau mănăstirilor, deposedarea lor de moaștele care le augmentau simbolic și mutarea acestora în altă eparhie, pe care astfel o ridicau în plan simbolic). Deși Alexandru ceruse cu limbă de moarte să fie îngropat la templul lui Zeus Ammon din Oaza Siwa, cadavrul lui îmbălsămat a devenit obiectul unor crunte negocieri între satrapii Perdiccas, Ptolemeu I Soter și Seleucus I Nicator, fiind deturnat și furat în repetate rânduri, până când a intrat definitiv în posesia lui Ptolemeu. Și așa, vorba bancului, a început elenismul.
(Idee de roman de aventuri: o trupă de elită de daci liberi, urmași dovediți prin testare ADN ai căpeteniilor tarabostes care s-au refugiat în nord-est după invazia romană se strecoară la Moscova în timpul războiului din Ucraina și fură Cloșca cu puii de aur, pe care-i depozitează în sălile secrete de sub Sfinxul Bucegilor).
Revenons: scrii foarte frumos despre romanul rusesc ca având destinatar suprem pe Stalin. Îmi vine însă inconturnabila întrebare: împotriva cui să te revolți dacă nu împotriva Tatei? Cu cine să te cerți? Când deasupra literaturii se așază placa de mormânt a legii (a Tatălui), scriitorul nu poate face altceva decât să negocieze și să înșele. Să-i scrie Tatălui și să-i ceară îndurare, sau să strecoare în literatură acizi corozivi care vor eroda cu ajutorul timpului lespedea și vor ajunge afară, în noaptea cimitirului. Sau amândouă deodată.
Iată-l pe Ovidiu, relegat la Tomis (e folosit eronat cuvântul exil în cazul lui, pedeapsa i-a fost ceva mai blândă, dat fiind că i-a fost lăsată integral averea, cam ca în cazul marilor hoți din Dacia Felix, a.D. 2000), care se roagă în genunchi de Octavian Augustus, se umilește, îl nemurește și-l ridică-n ceruri pe cel care i-a distrus viața. Bineînțeles, ce-l împinge de la spate e speranța, dar uite ce versuri naște melanjul acesta de speranță și lepră:
„Pe mine poezia și-o oarbă rătăcire
Pierdu-tu-m-a: pe-a doua n-o pot destăinui!
Căci rana ta, o, Cezar, nu eu o voi deschide:
Ai suferit o dată! Și-aceasta e prea mult!
Acum, cealaltă vină: că eu la desfrânare
În versuri de rușine pe oameni i-am împins.
Deci sunt și minți divine ce pot să se înșele!
Și sunt și multe lucruri ce nu poți să le știi!
Cum Joe n-are vreme de lucruri mai mărunte,
Căci grija lui e cerul și zeii cei de sus,
Așa și tu, cu ochii fiind pe-o lume-ntreagă,
Nu poți avea și grija de lucrurile mici.” (Traducere de Teodor Naum)
Nu putem vorbi, așadar, despre etiologia mundană a relegației (fie că mundanul se traduce în politic, ori în sexual), dar putem discuta despre poezie, pentru că acolo, Tată, ești prea mare ca să mai ai răbdare și dioptrii destul de inadecvate ca să înțelegi. Dacă poezia a constituit jumătate din vina tragică a ui Ovidiu, aceea nu putea fi decât erotica, arta care îmbina la căutarea desfătării și nu ținea cont de moralitatea de stat decretată de Augustus. Nu voi să intru în interminabila discuție despre moralitatea în artă, ci mai curând să mă leg de ceea ce scriai în epistola ta, că dictatura își naște propria specie de scriitori, care-și adoptă dictatorul: între ei există în permanență o linie directă, un dialog-spectacol, la care asistă întreaga lume, dar și unul subteran, pe care-l înțeleg doar inițiații. Ovidiu îi scrie Tatălui până la moarte (interval în care Tatăl se schimbă, odată cu moartea lui Octavian Augustus și înscăunarea lui Tiberius, dar atitudinea lui de tată-funcție, nu), iar dialogul-spectacol este acela în care Ovidiu pozează a fi implorator, umilindu-se aproape creștinește în fața Zeului, pe când dialogul subteran este poezia propriu-zisă, o maturizare poetică și o gravitate a tonului, mai ales în arealul ei descriptiv care, mi-e teamă, nu face altceva decât să contrazică palierul denotativ. Cu alte cuvinte, ceea ce spune Ovidiu este anulat de felul în care o face. Faptul că el supraviețuiește – și nu material -, că nu își ia viața și continuă să scrie, ba chiar o face ridicând în mod evident miza scriiturii, este o victorie plină de aroganță. Este aceeași aroganță care-l scoate din minți pe Stalin la Mandelștam sau la Platonov. Numai că „exilul” lui Stalin nu e relegare, ci moarte sigură.
Îmi întrerup singur acest fir al gândirii, pentru că am revelația unei similitudini: la fel cum poezia „ușoară” a lui Ovidius capătă gravitate în exil, tot așa poezia „tristă” a Annei Ahmatova – tristețea fiind una erotică - capătă accente mistice odată cu înstăpânirea Marii Terori. Și iată, răsare aici o nouă combinație interesantă între Ahmatova și Ovidiu: în primele articole „revoluționare” despre ea – pentru cei mai tineri, astea dădeau semnalul că va urma și demolarea propriu-zisă a celui luat în vizor – i se impută caracterul imoral al iubirii pe care o exaltă poeta, e numită „călugăriță și curvă”. Uite ce frumos se legă lucrurile, se non è vero è ben trovato: împotriva Ahmatovei sunt aruncate libertinismul sexual și mistica religioasă, lui Ovidiu îi sunt imputate carmen (Ars Amatoria) și error (despre care nu vorbim, dar ar putea fi orice, ipotezele fiind o oarecare disidență politică, una religioasă – Ovidiu fiind un „pitagoreic”, deci adept al zeului unic, sau pur și simplu participarea la viața desfrânată a fiicei Principelui, Iulia, exilată în același an cu el). Ca să adaug la lista de sincronicități (vorba lui Jung) încă una, Ovidiu și-a aflat sentința când se afla pe Insula Elba, locul altui celebru exil, dar ceva mai târziu.
Și pentru că, uite, astăzi sar de la una la alta ca o bilă de flipper, putem face liniștiți trecerea de la Octavian Augustus la Stalin și înapoi la Napoleon? Pentru că, în funcție de poziționare, putem vorbi despre un gigant care a încercat să elibereze lumea de mirosul fetid al monarhiei și al nedreptății sociale extreme, sau de un tiran care a creat războiul modern, cel care adună milioane de capete putrezite la baza unui singur tron. Îl privim pe Napoleon în siajul Revoluției și atunci ne asumăm riscul de a contamina două epoci care, deși se ating, se hrănesc din două energii ale psihicului colectiv diferite, sau considerăm proclamarea lui Bonaparte drept consul o deviere de la idealul Revoluției?
Hegel vedea Revoluția ca pe un răsărit de soare, o întrupare a ideii în realitate, Stendhal vorbea despre epoca restaurației ca despre o plictiseală și o ticăloșire generalizată, deplângând eroismul și idealismul napoleonian. Dacă citim însă Istoria Revoluției, a lui Michelet, paginile miros a crimă, a cadavru proaspăt, a carne arsă. Dacă așa se întrupează ideea în realitate, dacă așa se scapă de plictiseală și ticăloșie, mă întreb, așa cum au făcut-o mulți înaintea mea, ce e de preferat. Iar când cauza luptei este simbolul, acel disc rupt în două menit a aduce laolaltă doi oameni – și nu a-i despărți -, atunci lucrurile devin și mai greu de priceput. Iar atunci, mai bine ne întoarcem la literatură.
